Am pornit-o tropa-tropa cu autocarul, din Germania spre Romania. La Arad n-ai cum sa zbori direct, caci aeroportul e inchis traficului de calatori. Numai Falca, primarul orasului si finul Presedintelui, stie de ce. Dupa vreo 20 de ore de drum, am ajuns la „poarta vestica” a Romaniei, care arata ca o cucoana cam trecuta in varsta, cu fata fardata, dar nespalata la fund. De astfel de contraste e plina Romania, insa eu, de data asta, m-am oprit la kilometrul ZERO.
Drumul cu autocarul se poate transforma in ceva foarte instructiv. Putini dintre calatori sunt turisti. Trei-patru sasi sau svabi varstnici, care au pornit-o spre locurile lor de bastina, cu dor de vorba si de mancare romaneasca. O doamna de langa Medias imi povesteste despre bucuria cu care petrecea mai demult, in Biertan, concedii si revelioane. Acum, sasii plecati din sat au imbatranit, cunostintele vechi nu mai sunt. Tinerii locului, cativa etnici germani, ca si romani, au alte ganduri: Sa plece, sa plece, sa plece.
- Navetistii Europei
Multi de la tara fac naveta Romania-Germania: la capsuni, la sparanghel, la varza , struguri si castraveti. Pe santiere, in macelarii sau bucatarii. Autocarul e plin de femei in putere, devenite „stalpii familiei”. Lenuta e si ea in vacanta. Face pauza de-o luna, intre doua slujbe la restaurantele unor italieni. Ce a lucrat in tara? „Pai, la o fabrica de sticlarie, la Copsa, care s-a inchis” zice ea. Acum, ea s-a reprofilat. In bucatariile din Germania Lenuta taie carnuri, curata zarzavat, spala vase.
Femeia e frumusica, insa mult prea ridata pentru cei 40 de ani ai ei. Parul lung si l-a vopsit roscat, la gat ii atarna un sirag de margele ieftine. Un strop de cochetarie nu strica, nici macar la tigaie. Oja mov cu sclipici ii impodobeste unghiile unor maini batatorite de munca. Lenuta e optimista, si-a gasit si un prieten neamt. Copsa cea mica si afumata a mai pierdut un om harnic, o forta de munca.
In pauzele de tigara, calatoarele se aduna in cercuri mici, pe interese. Sunt „burse de joburi” spontane, in care bucataresele, animatoarele si ingrijitoarele de batrani isi dau ponturi, schimba informatii, adrese si numere de telefon. Barbatii fac cerc mai incolo, la o bere sau o tuica. Majoritatea sunt santieristi, sau lucratori sezonieri in agricultura. Pe santierele Germaniei. Pe ogoarele Germaniei. De parca Romania ar fi desertul Gobi.
Dar cand copiii iti tipa de foame, batranii iti jelesc prin spitale si n-o mai scoti nicidecum la capat, mai ai tara? „Tara mea e banul” zice unul, tragand cu sete dintr-un chistoc si aruncandu-l apoi pe jos, in parcare. Poti sa nu-i dai dreptate? Vazand puhoiul de navetisti la lucru prin Europa, ma-ntreb cum vrea si cum poate statul roman sa ajunga la normalitate economica, la un trai decent al cetatenilor lui. E greu.
Europa ne absoarbe cei mai vitali, cei mai in forta oameni. De la tinerii veniti la studii care nu se mai intorc inapoi, la taranii obisnuti cu munca grea a pamantului. De la medicii si personalul sanitar prost platit, la muncitorii disponibilizati din fabricile inchise si de pe santiere. De la meseriasii pentru care economia romaneasca nu mai are intrebuintare, la aprigele femei puse pe castig. In urma raman familii destramate, copii lipsiti de dragoste, de autoritate parinteasca si de educatie.
E bine asa, pentru statul roman? E oarecum bine. Pentru indicele de export. Caci si banii trimisi in tara ajuta la ceva. La fentarea saraciei, la o palida crestere in consum. Insa pe „navetistii Europei” nu mai poti conta, ca stat: nici ca forta de munca, nici ca platitori de taxe, impozite, contributii la pensii. Decat intr-o foarte mica masura. Fara oamenii sai, statul saraceste vazand cu ochii. Iar cei ramasi in tara, adica in urma, saracesc odata cu el.
- Orasul portocaliu
Arad, kilometrul 0. Asa scrie pe borna din fata Primariei, a Palatului Administrativ, cum il numesc localnicii. In cele doua saptamani petrecute in oras, am trait si bune si rele. Am vazut lucruri frumoase, dar si hidosenii de neuitat, pentru un om care traieste de peste doua decenii in Germania, o tara cu renume inca nestirbit, la capitolul curatenie si civilizatie. Chiar daca, pe alocuri, mai scapata si ea.
M-a surprins cata importanta acorda Bucurestiul acestui oras. In scurtul interval de timp, s-au perindat prin Arad tot felul de oficialitati de prim rang: de la prim-ministru, la ministrul transporturilor, al dezvoltarii si al internelor, care oricum e de loc de pe langa Arad. Emil Boc vrea ocolitoarea orasului cat mai repede gata, proiectul de infrastructura trebuie sa fie „la panglica” pana in vara anului viitor.
Anul viitor sunt alegeri, miza politica e mare. Asta stie si Opozitia, care s-a infiintat la un raliu local. Numele lui Victor Ponta e fost gravat pe masinile de curse. Dedesubt, aparea numele unui whisky sponsorizant, care intr-un clip publicitar de la TV te imbie „sa conduci responsabil, la volan”. Cum naiba, cu alcoolul in cap?
Tot la televizor am vazut ca o asociatie de fotografi profesionisti vrea sa scoata un album turistic al orasului, in scop promotional. Cu fonduri de la Primarie, intru fala edilului local. Pozele prezentate sunt parca suprarealiste. Lumini, fara umbre. Dar ca turist ce risc sa ma abat si pe strazile laturalnice, chiar din Centru si din zona istorica a orasului, ma asteapta destule surprize.
Trotuare desfundate, cladiri darapanate. E bine sa te uiti la picioare, la gropi, dar si in sus, caci poate iti cade vreo tencuiala veche in cap. Desi inscriptionate cu placute de „monument istoric”, cladirile cu pricina n-au mai vazut bidinea, de decenii. Te miri cum mai stau in picioare, scorojite si triste. Le invioreaza peretii de la parter niste grafitti neinspirate, cu mutre de monstri, ca din filmele de groaza.
Putin mai incolo, inspre strandul de pe Mures, se inalta vechiul hotel Parc, o perla turistica a Aradului, inca de pe vremea lui Ceausescu. Renovat, hotelul arata bine. Terasa restaurantului e amenajata in lemn si plina de ornamente florale naturale, care creeaza o atmosfera cu adevarat placuta. Serviciul e prompt, mananci si bei bine si ieftin. Pentru un turist care castiga in euro. Insa se poate sa fie totul fara cusur?
De badarania unora, nu scapi nici la Parc. In cautarea toaletei, dai nas in nas cu „badigardul” postat in holul dinspre salonul principal, de niste nuntasi manelisti. Patruns de importanta trecatoarei functii de aparare a intimitatii distractiei unor parveniti cu bani, toparlanul se ratoieste agresiv si obraznic la „pulimea”, ratacita de pe terasa, in cautarea unui loc de usurare, in incinta restaurantului.
Sesizat de incident, chelnerul de pe terasa isi cere scuze. Insa nunta e „stat in stat”, iar pazitorii ei sunt angajatii unei firme private, platiti de nuntasi, explica el. E greu. Buna crestere nu vine odata cu banii. In parcarea din fata hotelului e plin de gipane, de masini noi si luxoase.
Satui, platim si luam curba prin spatele hotelului, la o plimbare cu rol digestiv. O mare greseala! Caci ochii iti cad instantaneu pe o „latrina”. O darapanatura uitata de lume, probabil un fost depozit, plasat fix intre Parc si Cazinou. Ruina e plina de gunoaie si excremente. Din ea se prelinge un lichid care a colorat, prin repetitie, asfaltul, in galbui. Un jeg practic nepermis, in plin parc. Insa cui ii pasa, daca nu e „pe mosia lui”?
La cativa pasi, lumea forfoteste „pe bulivar”. Se insereaza, Bulevardul Revolutiei e luminat. Palatul Administrativ straluceste si el, luminat ca o stea. E rost de ceva distractie, in fata lui. Masinile de curse se aliniaza pentru raliul ce va urma a doua zi. Mai-marii orasului ofera poporului un nou circ, din seria celor de vara. Dar nu de Zilele Aradului si nici de alte Zile cu sarmalute si bere gratis am avut parte, in zilele ce au urmat. Ci de alt circ, ce a cuprins, fara exceptie, tot orasul.
- Conducta stricata
In duminica dinaintea Sfintei Marii, din robinete n-a curs un strop de apa. Gospodinele au devenit isterice, cu gandul la ce aveau de gatit si acum nu mai puteau. N-a fost apa, in tot orasul. Nici rece, nici calda. Si-atunci, a inceput asaltul. Oamenii au navalit in mall-uri (si sunt vreo sapte in Arad) in cautare de apa plata. Zvonurile care circulau dimineata erau ca nu va fi apa, nici a doua zi. Contactate de presa, oficialitatile dadeau informatii vagi, imprecise.
Dar ce te faci cu baia? Cativa temerari pornesc cu galetile inspre Arteziana de la gara. Apa pare curata, insa curge doar fiindca e reciclata. In galeti, culoarea e verzuie. „Ce faceti cu ea?” intreb un domn care cara doua galeti pline ochi de lichid impur. „Stiu si eu? Poate la toaleta” imi raspunde. Intre timp, televiziunile locale au inceput sa transmita imagini de la locul spargerii conductei de apa si zona inundata din Micalaca.
Nu-i clar ce s-a intamplat, caci incidentul s-a petrecut noaptea. In lipsa unor informatii precise de la autoritati si Regia de apa, lumea se ia dupa zvonuri. Unii zic ca e vorba de o crapatura in conducta cauzata de o lucrare cu un excavator, altii zic ca pricipala conducta, care alimenteaza orasul, e veche de decenii si neverificata. Odata si-odata, „trebuia sa crape si ea”, zice cineva, cu umor mai mult amar.
Nu m-am mai ocupat de cauzele spargerii conductei si am pornit-o ca multi altii, la strand. Ca-i accident, ca-i neglijenta, ce mai conteaza? Ce conteaza ca in duminica dinaintea unei mari sarbatori religioase, fara avertisment si fara scuzele de rigoare din partea celor implicati, un oras intreg a ramas, aproape o zi, fara apa? Iar cand apa a venit din nou pe robinet, era asa de maloasa si cu pietris, incat a umplut filtrele robinetelor, susurand doar intr-o doara? Ce conteaza ca o parte din sosea a fost inundata, ca la locul sparturii inundatia ameninta curti si gospodarii?
Nu conteaza. La stiri, evenimentul a fost expediat in doi timpi si trei imagini. Caci altceva umplea sticla de revolta si comentarii. Ministrul Elena Udrea si rochia ei cu stele. Starul cu rochie de „jdemii de euro”, care sfida poporul sarac, dar alegator. Il sfida, oare? Daca ma uit la vestimentatia de lucru a cancelarului german, care e si ea femeie, ca si a celorlalte femei din inalte functii publice in Germania sau chiar in institutiile EU, inclin sa cred ca da. Insa nici asta nu conteaza, caci „cainii latra, caravana trece” si eu n-am plecat in Romania sa fac politica, ci concediu. Un concediu care chiar m-a odihnit.
3
7
