István Gönczi a plecat din Romania fortat de falimentul industriei miniere. Geolog, la fel ca sotia sa, si-a gasit de lucru tocmai in Chile. A fost responsabil cu masuratorile geologice in primele saptamani ale operatiunilor de salvare a minerilor captivi timp de 69 de zile in subteran si povesteste intr-un interviu cum s-au derulat evenimentele din acele zile.

István GöncziFoto: Arhiva personala

Cum ati ajuns sa lucrati in Chile? Ce v-a facut sa plecati din Romania si de ce tocmai in Chile?

Totul a inceput cand in Romania intreprinderile miniere si de explorari geologice au intrat in faliment. Sotia mea, Annamária, este si ea geolog, asa ca am ramas amandoi fara serviciu. Cu doi copii la scoala, ne-am descurcat destul de greu. Am incercat multe variante de a iesi din impas, incepand de la agricultura, sofer de microbuz etc., dar fara succes. In ianuarie 2002 a venit oferta salvatoare de la un coleg (care era seful serviciului geologic) de a-mi oferi un contract de a lucra ca geolog intr-o mina de cupru din Desertul Atacama.

Am terminat Liceul Gh. Sincai din Baia Mare in 1979. Dupa noua luni de armata in 1981 am inceput cursurile la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj la sectia Inginerie Geologica si Geofizica, pe care am terminat-o in anul 1986.

Am fost repartizat la IPEG Maramures sectia Tarna Mare (1986-1987) si pe urma sectia Cavnic (1987-1997). In 1997 am lucrat cateva luni la sediul IPEG din Baia Mare ca sef serviciu geologic. In 1997 s-a inchis IPEG-ul. Pana in 2002 am lucrat temporar la firmele care s-au nascut din cenusa IPEG-ului. Din 2002 lucrez in Chile, la o mina de cupru din Desertul Atacama, la sectia de calculatoare si calcul de rezerve.

Carte de vizita István Gönczi

Din anul 2002 am venit in Chile cu toata familia. Fiica mea Noemi s-a licentiat ca traducatoare engleza-spaniola la Universitatea de Atacama, iar baiatul meu Gergő inca este student la informatica.

Cum ati ajuns sa faceti parte din efortul comun de salvare? Cum s-a mobilizat lumea pentru actiunea de salvare in primele ore/zile după surpare?

Dupa producerea accidentului a fost normal ca toate minele vecine sa sara in ajutor si sa ofere oameni si tehnica pentru a-i gasi cat mai repede pe mineri. Firma unde lucrez eu a oferit o echipa si un instrument de masurare a devierii forajelor si o echipa de salvatori mineri. Unul dintre salvatori, Pedro Riveros, a participat si la salvarea finala, coborand cu capsula in mina. Era ca si in cazul unui vas care se scufunda - e normal sa sara in ajutor navele cele mai apropiate.

Dupa cateva zile coordonarea salvarii a fost preluata de CODELCO (intreprinderea minera de stat), iar firmele vecine care au oferit ajutor s-au retras.

Care a fost, concret, rolul dvs. si al echipei dvs. in cadrul operatiunii de salvare?

Practic, rolul meu a fost minim si indirect. Instrumentul de masurare a deviatiei este sub responsabilitatea mea, eu trebuia sa intervin doar in cazul daca s-ar fi produs ceva probleme cu instrumentul. Din fericire nu s-a produs nici un eveniment, totul a decurs bine si nu a trebuit sa intervin, iar “baietii” mei s-au descurcat de minune.

Care au fost dificultatile majore in timpul operatiunilor?

Dificultatea cea mai mare a fost de a localiza locul unde se presupunea ca se aflau minerii si de a executa un foraj de mai mult de 700 m lungime pentru a stabili contactul si de a trimite alimente, apa, medicamente. Cred ca nici o faza a salvarii nu a fost usoara, fiecare operatiune statea sub semnul unui posibil esec.

Ati mai participat la operatiuni asemanatoare?

Nu am participat la operatiuni asemanatoare, dar cred ca firea omeneasca te indeamna in asemenea cazuri sa faci ceva pentru a-i ajuta pe cei aflati in pericol si acest sentiment i-a indemnat pe toti care si-au oferit ajutorul.

Care a fost atmosfera in momentul incheierii actiunii de salvare?

Nu am discutat cu nici unul dintre mineri, dar am urmarit pana la final la televizor transmisiunea in direct. Dupa ce a iesit si ultimul miner, a inceput in toata tara o sarbatoare cum nu s-a mai vazut in Chile, o eruptie de bucurie. Am iesit noaptea in centrul orasului Copiapo, lumea striga de bucurie, au inceput sa bata clopotele bisericilor, claxonau masinile ca si cum Chile ar fi castigat campionatul mondial de fotbal.