"Daca as fi eu presedinte, intr-un an de zile ar aparea in Bucuresti meseriasii ca ciupercile. In primul rand, aici e jmecheria, as da o circulara: toti meseriasii, indiferent ca sunt batrani, tineri sau invalizi, sa depuna o cerere de spatiu la primarie. Da, dom’le. Stii meserie? Uite, pe strada cutare, iti dau pravalie, desfiinteaza-l p-ala, desfiinteaza-l p-ala, de care nu este nevoie!". Nu este candidat la prezidentialele din toamna si nici lider de sindicat. Nicolae Zdarca este un simplu palarier. Probabil ultimul.

Hai, sa mergem repede, ca am treaba!

La 8 fara 3 minute, un barbat la vreo 40 de ani deschide atelierul. Trage putin gratiile si se strecoara inauntru. Se vede silueta lui in umbra, umbland de colo-colo. Se intoarce la usa si trage gratiile la loc, inca nu e deschis pentru clienti. Mesterul mai poate intarzia o jumatate de ora. In buzunarul de la piept al camasii, tine indoit un pliant cu meniurile speciale de la Caru' cu Bere. “Asa de dimineata ma iei? Nici n-am facut ochi! Eu fac ochi pana pe la 12 asa...”, spune in timp ce deschide pravalia. Are un timbru puternic, de barbat dintr-o bucata, de oltean sprinten si pus pe treaba.

"Spuneti, sa vedem despre ce e vorba! Sunt pregatit sa va raspund. Hai, sa mergem repede, ca am treaba!", spune pe un ton autoritar. Vrea sa conduca el discutia, sa para darz si de neinduplecat, sa intimideze. Ochii mici, verzi-caprui, se lumineaza cand vorbeste despre viata lui. Alearga cu privirea prin toate colturile incaperii si se opreste abia acolo unde o intalneste pe a mea.

Viata fara greutati nu se cheama ca e traita

Magazinul palarierului
Magazinul palarierului
Foto: HotNews.ro

"Vin dintr-o familie de tarani saraci, mijlocasi, aveau pamant putin, nu prea roditor si eram 11 frati. Va inchipuiti ca era cheltuiala sa tii 11 copii la masa", povesteste mesterul palarier, stand in picioare, cu mana dreapta infipta in buzunarul de la pantaloni si, cu cea stanga, sprijinita pe tejghea. Sprancenele i se impreuneaza cand vine vorba de scoala. "Acum 60-65 de ani, la tara, in special in regiunea Olteniei, se traia foarte rau. Taranimea o ducea prost chiar si inaintea comunismului, in capitalism. La tara era viata grea."

I-a placut mult sa invete, dar banii nu i-au ajuns decat pentru sapte clase. "Aveam o invatatoare care ne batea la palma, de parca erau vinovati copiii ca nu au de unde sa aduca bani. Avea o nuia si ne dadea la palma cu ea, zicea ca: “Nu stii sa plangi acasa ca sa aduci bani?” De unde? N-aveam! Ultimul duceam banii. Atat de mult imi placea mie cartea, ca in toti astia 7 ani, numai premiul I si II am luat."

"Sunt multumit ca Dumnezeu mi-a dat linia asta, asta mi-a fost sortit. Am avut si peripetii, am avut si timpuri mai grele, da’ viata fara greutati nu se cheama ca e traita." Isi plimba ochii, din nou, prin atelier. Curentul umfla cele trei bucati de perdea taiate neglijent din geamul vitrinei. Apoi intoarce paginile unui program TV din luna mai, de pe masuta din dreapta. Singurele care raman nemiscate sunt palariile. Sunt pretutindeni: in vitrina de langa usa, in spatele tejghelii, pe un raft imens, dincolo de cortina care desparte pravalia de atelier. Palarii de vara, jobene, sepci, palarii de oras, tichii de turc, toci cu voaleta, din fetru sau stofa, de toate culorile si marimile, asezate unele peste altele, asteapta clientii.

Erau clienti care intrau in atelier si ii spuneau mesterului sa ma lase pe mine sa le fac palariile

"Am plecat la 14 ani de acasa si am venit la Bucuresti, zic: “Sa scap d-aicea!”. Tatal meu avea un frate vitreg, numai dupa mama, si m-am dus la el. M-au adus din sat cu trenul, ca eu, pana la 14 ani, nu vazusem nici masina, nici tren. Acuma…la tara, taranii sunt plini de masini, iar copiii de la tara sunt mai jmecheri ca aia de la oras!", continua seria amintirilor.

Nu i-a placut sa fie zarzavagiu ca alti olteni, sa care cobilita in spate. In schimb, a intrat ucenic la un mester palarier. "M-am dus acolo, m-a vazut, eram primul lui ucenic, nu mai avusese pana atunci. Am facut un contract pe patru ani, in care eu nu luam niciun ban. Imi luase o camera, mai stateam cu inca 3-4 baieti si platea el. De mancare ne dadea tot el. Da’ ce mancare? Mie la varsta aia imi trebuia mancare, mancam si cate o paine. Da’ asa, ma duceam dimineata luam o canita de lapte si cu doua bucatele de paine. Si la pranz o ciorba asa, ce ramanea de la ei, asa era la patron atunci.

Dupa vreun an, cand am inceput sa invat eu meseria, imi placea atat de mult, incat erau clienti care intrau in atelier si ii spuneau mesterului sa ma lase pe mine sa le fac palariile. Le gadilam eu cum le gadilam, ca era mai multumit clientul si, cand pleca, imi dadea simie ceva.

Incepusem sa am bani si nu ma mai interesa ce imi dadeau ei de mancare, ca eu ma duceam seara sa mananc la birt. Am dus-o foarte bine. Insa am muncit, mi-a placut munca!", ridica el tonul si taie aerul cu degetele incovoiate.

Munca se platea, pentru cine vroia sa munceasca

Palarierul Zdarca
Palarierul Zdarca
Foto: HotNews.ro

Mesterul e nemultumit de tinerii "din zilele noastre" care nu mai pretuiesc meseriile. "Tinerii fac o mare greseala pentru ca orice meserie, cat de mica ar fi ea, te ajuta in viata si poti trai de pe urma ei. Ei stii ce fac? Termina scoala si tot cu gandul la plecare, se duc dupa capsuni, sa-si piarda viata. Se destrama casnicii, unii raman aici, altii pleaca dincolo. Nu vor sa invete meserii. Nu numai la palarii, toate meseriile or sa dispara", spune palarierul, necajit. A trait vremuri in care Bucurestiul era impanzit de ateliere de cizmarie, croitorie, lacatuserie, marochinarie si fiecare avea ucenicii lui.

"Munca se platea, pentru cine vroia sa munceasca. Cand a murit patronul, eu am plecat in armata, timp de 3 ani. Cand m-am intors, se nationalizasera pravaliile. Mesterii care aveau mai multa putere, au ramas, eu – n-aveam unde sa ma duc. Si, ca sa nu stau degeaba, m-am dus pe santier, se lucra Casa Scanteii pe-atunci. M-am bagat intr-o echipa, spargeam ziduri, puneam instalatii electrice, am stat un an de zile acolo. Meseriasii astia de palarii stiau de mine, toti ma iubeau si stiau ca-mi place munca si s-a intamplat ca aici, unde e magazinul Unirea, sa fie un magazin de-ale lor, de-ale Cooperatiei, si mesterul de acolo, fiind batran, a murit. Mesterii din cooperatie nu mai vroiau sa se intoarca la pravalie, trebuie sa muncesti ca sa tii o pravalie, ori ei se bagasera in conducere, erau dispeceri, se tineau de jmecherii, fara sa munceasca. Asa ca m-au cautat, m-au gasit si mi-au dat pravalia aia".

Aveam noroc cu teatrele si filmele, veneau regizorii si faceau comenzi

Norocul n-a tinut multa vreme. Comunismul s-a intarit si palaria a devenit un stigmat pentru oameni: purtai palarie - erai impotriva sistemului. "A fost o curba de sacrificiu, aia a fost cea mai grea curba, de vreo cativa ani. M-am reprofilat, am inceput sa fac articole de copii, faceam cravate, am rezistat. M-am zbatut si Dumnezeu nu m-a lasat. Mai aveam noroc cu teatrele si filmele, veneau regizorii si faceau comenzi. Am facut jobene, fel de fel de palarii, de cow-boy, ce cereau ei", povesteste mesterul. Pana la urma, moda a revenit, pentru ca mai-marii tarii nu puteau merge in strainatate purtand basca sau sapca. Afacerea a inceput din nou sa mearga, numai ca, la scurt timp, a inceput constructia magazinului "Unirea" si pravalia a fost demolata.

"Iaca, ce sa fac? Eram in Cooperatie. Si atunci, ca si acuma, in Cooperatie era o gasca, ca materialele si piesele care se aduceau se dadeau la cel care dadea mai multi bani. Eu eram ultimul, n-aveam de unde sa dau, eram mai persecutat. Am vrut sa ma fac membru de partid si n-au vrut sa ma faca pentru ca in toate sedintele de lucru pe care le aveam, eu luam cuvantul si le spuneam in fata toate minciunile, toate neregulile si nu le placea – “Gura mica, gura mica!”. Am facut cerere si n-au vrut." Cu munca multa a ajuns unde este acum - pe strada Sepcari, intre un mini-market si un soi de cafenea cu termopane si abtipilduri lucioase, care te trimit cu gandul la vacante exotice. In vitrina pravalie e o poza inramata, cu barbati si femei, toti purtand palarii negre din fetru. Zambetele lor au capatat o paloare albicioasa, cu trecerea timpului, iar praful si panzele de paianjen au acoperit rama scorojita.

Meseria nu te lasa niciodata, mai ales daca o faci cinstit si bine, sa-ti placa tie

Si totusi, la 80 de ani, nu i se citesc pe fata greutatile indurate. Are chipul senin. "Am avut o viata cumpatata si clienti care stau cu mine de vorba, toti clientii care intra sunt prietenii mei, cu toti discut, ne salutam si asta ma impinge inainte. Si multumirea pe care o am cad ii vad multumiti. Bineinteles, si prietenele care intra, ca si ele ajuta la viata, femeile te imping inainte", povesteste cu un ton glumet si zambeste strengareste, in coltul gurii. "Si merg mult pe jos: dimineata de la 8 pana seara numai in picioare stau. Mananc un sfert de ora si, in rest, numai in picioare stau. Plus de-asta, cand eram tanar, mergeam in excursii, mergeam pe munti, cunosc toti muntii", se faleste mesterul palarier.

Ultimul palarier
Ultimul palarier
Foto: HotNews.ro

Marea lui grija este ca nu are cui sa lase meseria mostenire. Niciunul dintre copii nu a invatat sa faca palarii, fiul pentru ca la varsta uceniciei palariile nu erau la mare cautare, iar fiica l-a mai ajutat, din cand in cand, insa a ajuns contabila. "Am si doi nepoti. Ma viziteaza numai la bani, nu vor cu niciun chip meserie. Le-a intrat in cap tehnica asta, le-a intrat in cap", spune palarierul, cu parere de rau. "In tot cazul, insa, mai bine ca mine n-o duc. Si cateodata, cat de bine ar duce-o, tot mai apeleaza la mine. Pentru ca sa stii, meseria nu te lasa niciodata, mai ales daca o faci cinstit si bine, sa-ti placa tie. Nu sa te uiti numai dupa bani! Mie imi place sa fac intai un lucru bun, chit ca mai pierd de la mine, lasa, bai, sa fie treaba buna! A disparut meseria, nu mai au orasele meseriasi, n-are Constanta, n-are Pitestiul, n-are Ploiestiul, n-are Craiova, vin de acolo oamenii. Mai ieri am avut niste preoti de la Suceava, au avut niste treburi pe aici si au trecut pe la mine, sunt clientii mei. Toti cantaretii de muzica populara, moldovenii, vin toti la mine sa le fac palarii".

Eu am luat bataie o singura data, ca am mintit!

E fericit ca are clienti multumiti, care se roaga pentru sanatatea lui, ca unii opresc masina cand il vad pe strada si il intreaba:"Unde te gasim, dom'le?". A invatat de la mesterii lui sa ii placa meseria, sa fie cinstit si sa se tina de cuvant. "Asta am invatat si de la tata. Doua lucruri nu-i placeau: sa minti si sa furi. Eu am luat bataie o singura data, ca am mintit. Ce-am facut? Am fost cu oile si am intrat in vie la unu’ si-am umplut sanul cu struguri. Aveam o camasa frumoasa, iti inchipui sa bagi strugurii-n san, se scursesera, se facuse neagra camasa. Si-acasa m-a intrebat ce-am patit si eu am zis ca am fost la noi in vie si am luat struguri. Dupa vreo ora, vine cetateanul si ii spune lu’ tata ca m-a vazut cineva luand struguri de la el. M-a chemat tata la poarta si am recunoscut. O singura bataie mi-a dat. Avea un bici din-ala cu care mana oile. Mi-a dat cateva bice de-alea: “Pentru ca m-ai mintit! Pentru minciuna te bat de te omor!”." Se opreste din povestit cateva zeci de secunde. Pe fundal se aude tacanitul masinii de cusut la care lucreaza prietenul lui, sepcarul.

Daca as sta dupa scriptologia care trebuie, eu n-ar trebui sa lucrez deloc

Isi aminteste cat de respectati erau meseriasii in alte vremuri. "Chiar in timpul comunismului, aveam mesteri care, la 80 de ani, erau scutiti de tot. Nimic nu plateau, aveau pravalie si erau lasati sa munceasca, numai ca sa fie la dispozitia poporului", povesteste el. Vocea se ridica din ce in ce mai mult, iar pe fata lui se citeste indignarea. Ridica mainile la nivelul pieptului, cu necaz.

"Uniunea Europeana spune sa se incurajeze micii meseriasi, micii industriasi, aia latra si astia cu ce ne ajuta? Pai dumneavoastra stiti cata scripologie am eu de facut? Daca as sta dupa scriptologia care trebuie, eu n-ar trebui sa lucrez deloc. Vin atatea hotarari, atatea decizii. Acuma a venit o circulara de la sectorul 3, ca trebuie sa merg pe la vreo trei ministere. Am autorizatie de la Primaria Capitalei. Totul a mers bine pana acum vreo doua saptamani cand au venit de la Primaria Sectorului ca cica “nu, aceleasi acte trebue sa le faci si pentru sector!”. Pai cum, dom’le, ce? E alta tara? “Nu”. Zece milioane amenda si fara sa anunte din timp, nimic, a venit cu chitanta, special pentru bani".

Banci, jocuri de noroc, birturi, toate prostiile, discoteci din astea, da’ meseriasi deloc!

Palarierului nu-i vine, parca, sa creada ca traieste intr-o lume a mercantilismului, o lume in care, daca vrea sa inchirieze un spatiu pentru pravalie, trebuie sa concureze cu Loteria sau cu vreo banca. "Aia dau bani si iau pravalia, eu ce sa mai iau? Pai uitati-va pe strada! Atatea banci cate are Bucurestiul, eu cred ca oamenii astia sunt miliardari de au atatea nevoie de banci. Banci, jocuri de noroc, birturi, toate prostiile, discoteci din astea, da’ meseriasi deloc!

Pe vremea cooperatiei, eram 60 de ateliere in sectorul 3: croitorie, lenjerie, marochinarie, palarii, tocilarie. Astia care au venita cu cu democarceala, "democratia" cum ii spun ei, au inceput sa ii inlature pe meseriasi din locatii, ca sa le inchirieze ei, pe mai multi bani. Eu i-as pune p-astia sa-mi aduca tabel cu toate atelierele care erau inainte de Revolutie si sa vedem cate mai sunt, cate au mai ramas si i-as trage la raspundere. Asta ar trebui sa faca astia. Pentru ca spun ca ajuta meseriasii, da’ nu le da", ofteaza, dezamagit, mesterul.

Cine vrea sa munceasca, nu exista sa nu gaseasca de munca!

A ajuns in situatia in care ii intra persoane in pravalie si il roaga sa le bata un cui in flec, sa ajunga cu pantoful acasa, sau sa le scurteze pantalonii primiti cadou. E constient ca a ramas asemenea ultimului mohican. "Copiii imi spun sa stau acasa. Eu daca stau o luna acasa, mor! Nu vreau! Eu atat timp cat simt ca sunt inca necesar, inca util, prin ceea ce fac, de ce sa zac eu? Am vecini care stau acasa si joaca table si de-abia se tarasc.Vointa de a trai te tine", strange pumnul si zambeste.

Se uita, apoi in sus, la cele opt jobene agatate, in cuie, de un raft. "Cine vrea sa munceasca, nu exista sa nu gaseasca de munca! Da’ sa nu aiba pretentii, nu sa vrea munca numai cu zeci de milioane, sa o ia incet si, cu timpul, sa avanseze!". Aceasta este reteta cu care Nicolae Zdarca, "ultimul palarier", cum il numesc ziarele, a reusit sa-si gaseasca drumul in viata. Un drum pe care merge increzator de 65 de ani.