Desi a primit destule link-uri de la data aparitiei si pina acum, eu abia aseara am reusit sa citesc despre “daunele colaterale” ale muncii, respectiv editorialul din Adevarul de miercuri. Andrei Plesu expune, cu propriile cuvinte, o idee pe care voiam sa o transpun in fraze inca de acum vreo trei luni, scrie Alex Mihaileanu pe blogul Subiectiv.

Problema editorialului lui Andrei Plesu este insa alta. Aceea ca domnia sa isi permite sa comenteze de pe margine ca observator, dar nu poate sa isi dea seama cum e sa fii in locul personajelor pe care dumnealui le descrie. E drept, spune niste adevaruri, dar nu reuseste sa le disece asa cum poate ar trebui.

  • Adevaruri explicate

Cum spuneam, acum vreo trei luni voiam sa scriu un articolas pe aceasta tema. I-as fi pus un titlu pe cit de simplu, poate tot atit de brutal: “Sintem o generatie timpita”. De ce? Pentru ca acum, mai mult decit oricind, ar trebui sa ne dam seama de asta. Sintem o generatie care se trezeste cu noaptea-n cap, se duce la munca, se intoarce de la munca, bea un pahar de vin sau o bere, mai pierde o ora in fata televizorului, dupa care se duce la culcare pentru ca, a doua zi, sa o ia de la capat.

N-as vrea sa dau propriul exemplu, dar mi-e cel mai la indemina. Acum vreun an si jumatate, pe vremea cind inca mai lucram la Business Standard, ma trezeam la opt, la zece eram in redactie, la sase seara plecam, ajungeam la sapte in Drumul Taberei, pina la opt apucam sa fac un dus si sa maninc ceva, iar pina la patru dimineata mai aveam destul de munca. In cele doua zile libere, vinerea si simbata, dormeam ca un porc pina la ora trei sau patru dupa-amiaza, apucam sa fac un dus si sa maninc ceva si ma intorceam la ce nu ramasese terminat de munca din timpul saptaminii.

Domnul Plesu considera ca exista un soi de relatie de interdependenta intre timp liber, cistig si munca. Muncesti pentru un cistig rezonabil cu care iti cumperi ceea ce iti doresti, dar nu mai apuci sa te bucuri de bunurile achizitionate din cauza lipsei de timp liber. Este corect ce spune dumnealui, desi as avea o obiectie: conteaza foarte mult modul in care te organizezi. Desi nu-mi place, ma dau din nou exemplu pe mine: lucrez intre orele 10.30 si 17.30, de duminica pina joi, iar vineri si simbata ma ocup de cu totul altceva.

Mi-am facut programul dupa cel al sotiei, mi se pare aiurea sa il fac altfel. Imi inteleg clientii care vor sa stabileasca un deadline intr-o zi de vineri, dar daca pina joi seara la ora 17.30 nu am terminat ce aveam de lucrat, mai vorbim abia duminica. Asa cum lor nu le convine sa munceasca duminica, nici mie nu imi convine sa imi ucid o zi libera. In consecinta, ne intelegem noi intr-un fel sau altul, imi asum propria alegere si potentialele penalitati pentru intirziere, dar sub nicio forma nu imi omor zilele libere.

Niste explicatii

In aprilie 2007, prima pagina a ziarelor a fost tinuta, timp de vreo doua-trei saptamini, de cazul unei angajate Ernst & Young care s-a sacrificat pe altarul muncii. A murit de epuizare. De vreo trei luni, cam de cind tot vreau sa scriu articolasul de fata, incerc sa-mi aduc aminte cum o cheama si, in afara de prenume, Raluca, nu reusesc. Am dat o cautare pe Google si, intre timp, am aflat. insa am aruncat o intrebare si pe Twitter, de curiozitate, sa vad cine isi mai aminteste. in afara de o singura persoana, care a facut o analiza pe acest caz, nimeni.

De ce e important acest caz? Pentru ca justifica mai multe idei despre munca si ce inseamna, de fapt, daunele, fie ele si colaterale. Consecinta nefasta, pe de alta parte, este unul dintre posibilele rezultate. Insa munca poate fi privita din mai multe puncte de vedere:

1. exista oameni care muncesc pur si simplu pentru ca le place ceea ce fac, pentru ca ii motiveaza, pentru ca ii stimuleaza foarte mult.

2. exista oameni care se spetesc pentru un salariu de citeva mii de euro, fac ore suplimentare incercind sa termine fiecare proiect in parte la deadline-ul stabilit.

3. exista persoane care, muncind continuu, ajung fie sa slabeasca foarte mult, fie sa se ingrase din cauza stresului si a oboselii.

4. exista persoane care nu mai au timp nici sa manince un prinz serios.

5. exista oameni care pur si simplu nu stiu cind sa se opreasca.

  • De ce se ajunge aici? Din mai multe motive:

1. in primul caz, pentru ca omul face ceea ce ii place. Nu va muri niciodata de prea multa munca, nu va fi stresat si obosit, va reusi sa se organizeze foarte bine, va avea si timp de stat la masa si weekenduri de plecat la munte.

2. in al doilea caz, va munci pina la epuizare pentru ca scopul muncii sale este acela de a stringe cit mai multi bani pentru ca, la un moment dat, la o anumita virsta, sa aiba suficient cit sa ii permita sa se opreasca. De multe ori, e vorba despre oameni care in copilarie sau in tinerete nu au avut niciodata destul si vor sa compenseze. Este de admirat ca aleg sa munceasca in loc sa iasa la furat, problema e ca muncind mai mult, avind salariu mai mare, cheltuielile vor fi mult mai mari, poate dintr-o incercare de compensare a lipsurilor din trecut, dar contul nu va fi niciodata suficient de satisfacator. Pe de o parte, asta inseamna o lipsa de organizare, pe de alta parte inseamna o lehamite pornita din resemnare (”Daca nu mai am timp si de mine, dar tot am niste bani, eu pentru ce muncesc, nu ca sa ii cheltuiesc?”) si o lipsa de obiective bine stabilite (”in primul an imi iau masina si pun deoparte niste bani pentru casa, iar in urmatorii doi ani mi-am cumparat si apartament”).

3. Celelalte trei categorii ar putea fi considerate derivate din primele doua.

Citeste integral si comenteaza peblogul Subiectiv.