„Energia face diferența între capitulare și rezistență. Pentru că, într-un război convențional cu Rusia, infrastructura energetică este țintă sigură”, susține Eugenia Gușilov, absolventă a Columbia University din New York și specialistă în domeniul energetic. Cum ar arăta România cu CET-urile distruse? În vremuri tulburi, să asiguri funcționarea neîntreruptă a unor obiective de interes național major devine astfel crucială pentru o țară și pentru oamenii săi, scrie experta, într-un articol dedicat publicului din România, apărut pe Contributors.ro.

Pompierii ucraineni în Kiev, după un atac rusesc cu rachete balisticeFoto: Vadim Ghirda / AP / Profimedia

Între 29 decembrie 2023 și 2 ianuarie 2024 (în doar 5 zile), Rusia a atacat Ucraina cu 300 de rachete și cu peste 200 drone. Țintele au fost clădiri rezidențiale, școli, infrastructura civilă. Asta după ce, pe parcursul iernii anterioare, 2022-2023, ținta atacurilor Rusiei a fost infrastructura energetică, în mod special rețelele electrice și transformatoarele.

Apoi, în martie 2024, Rusia a lansat cel mai brutal atac asupra infrastructurii energetice de la începutul războiului.

Martie 2024, schimbare de tactică: Rusia atacă direct termocentralele

Între 22-29 martie 2024, Rusia a distrus 80% din capacitatea de generare electricitate a DTEK (cea mai mare companie privată de energie din Ucraina).

În comparație cu iarna lui 2022-2023, anul acesta Rusia și-a schimbat strategia: nu a mai țintit rețeaua electrică, ci a atacat direct termocentralele (CET-urile).

Au fost vizate 6 centrale: Zmiiv din regiunea Harkov (distrusă), Burştinskaia (regiunea Ivano-Frankivsk) și Ladîjinskaia (regiunea Viniţa) – unde toate grupurile energetice au fost avariate, hidrocentrala Kaniv (regiunea Cerkasî), hidrocentrala de pe Nistru (regiunea Cernăuți) și cea de pe Nipru (cea mai mare hidrocentrala din regiunea Zaporojie).

Doar în luna martie 2024, Rusia a atacat Ucraina cu 400 de rachete (de diferite tipuri), 600 drone Shahed și 3.000 de bombe ghidate.

Scenariul dorit de Kremlin: orașele ucrainene să devină de nelocuit

De doi ani, Ucraina ne oferă multiple lecții de reziliență, la nivel militar, societal, dar și în ceea ce privește infrastructura energetică. Așadar, ce am învățat în acești doi, de la vecinii noștri?

• Într-un război convențional cu Rusia, infrastructura energetică este țintă sigură. Nu doar transformatoarele și blocurile de locuit, ci și REŢELELE electrice (atât cele de distribuție, cât și cele de transport) și electro/termocentralele. Scopul declarat al Rusiei fiind acela de a face orașele nelocuibile și a forța astfel populația să părăsească aglomerările urbane (adică câștig de teritorii prin crearea deliberată a unor condiții care fac viața imposibilă și forțează strămutarea).
• În cazul unui război cu Rusia, centralele nucleare clasice care cad în mana inamicului (vezi Zaporojie, cea mai mare centrală atomică din Europa, capacitate instalată 5,7 GW) devin o reală amenințare la adresa vieții de pe întreg continentul european. Cu cât mai mare este obiectivul industrial, cu atât mai imposibil este să-l relochezi în altă parte. Nu poți dezasambla o centrală nucleară de 5 GW și nu o poți muta undeva la adăpost, în spatele liniei frontului. Prin urmare, dacă o centrală nucleară cade în mâna adversarului, aceasta poate fi folosită ca armă chiar împotriva ta.
• Vechiul model de organizare a producției și distribuției de energie este extrem de vulnerabil în cazul unui atac armat. Un CET este o pradă ușoară pentru un inamic care vrea să te incapaciteze. De fapt, orice obiectiv de infrastructură care se află la suprafață (fie că vorbim despre rețele sau hidrocentrale) este expusă atacului inamic atât timp cât nu este echipată cu apărare anti-aeriană. Ca sa fie în siguranță pe timp de război, o centrală nucleară sau o hidrocentrală ar trebui să vină la pachet cu o baterie / un sistem Patriot.

Lecții de reziliență energetică din Ucraina

Dacă vrem să creștem reziliența României, în contextul unui război, proiectarea sistemului energetic trebuie să țină cont nu doar de factorii obișnuiți de care ținem cont pe timp de pace.

Ar trebui să gândim în paradigma rezilienței de război (wartime resilience). Cum să ne construim infrastructura energetică în așa fel încât, dacă suntem atacați, șansele noastre de a rezista unui atac de forță brută să fie cât mai mari?

Timpul pentru această întrebare este acum, întrucât în perioada următoare (până în 2030-2035) sunt planificate cele mai semnificative investiții de modernizare în infrastructura energetică a României.

„Arma civilă” este producția descentralizată de energie

Desigur, pe timp de pace prioritatea investițională o constituie rețelele. Dar pe timp de război? Cum îți aperi infrastructura critică atunci când spre tine sunt trimise sute de rachete și drone pe zi?

Apărarea unei țări este o întreprindere complexă, un efort concertat desfășurat pe mai multe planuri.

• 1. O variantă de apărare a obiectivelor de infrastructură critică este desigur pur militară: să ai forțe aeriene solide.
• 2. O altă variantă este militar-industrială: să echipezi, de pildă, obiective industriale cheie cu sisteme de apărare anti-aeriană.

Şi prima și a doua necesită investiții uriașe în echipament militar (un domeniu care ține de armată). O altă abordare (pur civilă aș spune) este să treci de la sistemul centralizat de producție și distribuție a energiei (cel actual) la producție descentralizată. Asta se întâmplă deja, ca efect secundar al politicii europene, însă nu suficient de repede.

Într-o țară cu sistem energetic descentralizat, răul pe care îl poate produce un inamic este mai mic decât într-o țară cu sistem centralizat, unde lovirea câtorva obiective cheie poate scoate din funcțiune întregul sistem.

Mega-proiectele devin mega-vulnerabilități

Deci, singura variantă în care poți din start adresa acest aspect este dacă iei în calcul, de la bun început, posibilitatea că vei fi atacat și proiectezi sistemul în așa fel încât alimentarea cu electricitate nu este oprită dacă, de exemplu, îți pică rețeaua națională de transport electricitate sau dacă Rusia îți bombardează și îți scoate din funcțiune hidrocentrala Porțile de Fier.

Porțile de Fier sunt cel mai mare hidroagregat al țării: 1,4 GW capacitate instalată, producție anuală de 6,5 TWh.

O altă variantă e ca adversarul să pună mână pe centrala de la Cernavodă: 1,4 GW capacitate instalată, producție anuală de 10-11 TWh.

Într-o situație de război, mega-proiectele se transformă în mega-vulnerabilități și chiar în armă care poate fi folosită împotriva țării și a populației civile.

În noua paradigmă în care am intrat (în care războiul este din nou posibil în Europa), trebuie gândite soluții de rezistență. Adică, generarea să fie cât mai dispersată („generare distribuită” îi spun specialiștii) și infrastructura energetică care se construiește de acum încolo să fie proiectată atât pentru timp de pace, cât și pentru război.

Avantajele prosumatorilor

În acest context, avansul extraordinar al prosumatorilor în Romania din ultimii 3 ani este o evoluție extrem de favorabilă.

Într-o situație de război, când inamicul poate ataca rețelele și centralele termoelectrice, prosumatorii off-grid (în special cei echipați și cu soluții de stocare) vor fi cei mai avantajați, pentru că vor avea șanse mai mari de a rezista chiar atunci când infrastructura energetică centrală sau la nivel național (liniile de transmisie a curentului electric) va fi grav avariată.

Șansele de supraviețuire individuală a unor clădiri echipate cu sisteme autonome de producere a electricității sau a agentului termic (cum ar fi panourile solare electrice/termice sau pompele de căldură) cresc atunci când măcar o parte (dacă nu integral) din curentul sau căldura necesară se produce on site, chiar acolo unde se consumă.

Întrucât asta înseamnă o dependență mai redusă față de magistralele de transport (liniile electrice de înaltă tensiune sau conductele de suprafață care transportă agent termic) care sunt expuse atacurilor aeriene.

Ce sunt SMR-urile, reactoarele modulare mici

SMR este acronimul în engleză pentru “Small Modular Reactors” (reactoare modulare mici). SMR-urile au fost utilizate de către armata americană timp de 60 ani pentru propulsia navelor, submarinelor și portavioanelor. Deci există o experiență de cel puțin șase decenii cu utilizarea lor.

Deși ele nu au fost folosite (până acum) în scop comercial, pentru generarea curentului electric pentru economie sau populație, acest lucru s-ar putea schimba. SMR-urile pot fi formate dintr-o singură unitate sau din mai multe (caracter multi-modular).

Agenția Internațională pentru Energie Atomică (AIEA) definește un SMR drept un “reactor nuclear avansat cu capacitate de maxim 300 MWe per modul.” În ultimul deceniu mai multe țări și companii au dezvoltat prototipuri (circa 80 de concepte și designuri, conform AIEA), care se află în stadii diferite de dezvoltare / construcție.

Așadar, când vorbim despre reactoare modulare mici, vorbim în primul rând despre un alt ordin de mărime (mult mai mic) față de centralele nucleare clasice. Pentru comparație, cele 2 reactoare de la Cernavodă au 700 MW capacitate instalată fiecare. În Ucraina, cele mai mici reactoare nucleare au 376 MW (Rivne-2) și 381 MW (Rivne-1) – de altfel, singurele de această dimensiune, restul reactoarelor nucleare din Ucraina având 950 megawați electrici (MWe) capacitate instalată fiecare. Vezi tabelul de mai jos:

Reactoare nucleare în Ucraina (model, tip, capacitate instalată, an PIF)

Beneficiile reactoarelor modulare mici

Printre avantajele SMR-urilor se numără:

• 1. Mai mici ca dimensiune: până la 300 MWe / modul
• 2. Mai ieftine: investiția inițială este, în general, mai mică decât în cazul centralelor clasice
• 3. Mai repede și mai simplu de construit
• 4. Modulare: se pot adaugă module suplimentare în caz de necesitate
• 5. Flexibilitate mai mare în amplasare: pot fi construite acolo unde centralele mari nu pot fi amplasate (de exemplu: în zone izolate, aflate la mare distanță, în locuri unde rețeaua electrică este lipsă sau slab dezvoltată, complementar cu un obiectiv industrial sau pentru a înlocui o centrală dezafectată sau una care funcționează în prezent pe combustibili fosili
• 6. Nu emit gaze cu efect de seră (GES). Așadar, oferă o soluție tehnică care contribuie la atingerea obiectivelor climatice (net-zero până în 2050), fiind considerate o tehnologie cheie din instrumentarul tranziției energetice
• 7. Abilitatea de a funcționa independent de rețea.

Are nevoie România de SMR-uri?

Contextul regional în care ne aflăm este deosebit de periculos: ostilitate militară, revizionism, schimbarea prin forță a granițelor recunoscute internațional, un deficit de voință (sperăm temporar) a aliatului nostru strategic principal (SUA), o criză de leadership în tabără din care România face parte (Occidentul colectiv).

În contextul războiului de la granița noastră, SMR-urile pot constitui o „soluție de rezistență”. Prin „soluție de rezistență” înțeleg un activ care îți generează curent electric și care, prin design și amplasament, crește capacitatea societății de a rezista unei agresiuni militare.

Din această categorie a soluțiilor de rezistență mai pot face parte tehnologii precum: panourile fotovoltaice, pompele de căldură, soluțiile de stocare, deci acele tehnologii care să te ajute să faci față mai bine fluctuațiilor (brown-outs) sau deconectărilor totale (black-outs) provocate de diverse avarii, astfel încât, chiar dacă rețeaua pică, consumatorii să poată rezista.

Generatoarele, necesare, dar insuficiente

În cazul în care avem de a face cu o strategie deliberată de distrugere a infrastructurii energetice, sistemele centralizate mari de producție și distribuție a energiei constituie o vulnerabilitate.

Dacă distrugerea provocată este efectul secundar al ostilităților militare, soluțiile ad-hoc cum a fost folosirea pe scară largă a generatoarelor în iarna lui 2022-2023 în Ucraina pot funcționa ca soluție de back-up, ca instrument din trusa de prim ajutor.

Dacă însă infrastructura energetică devine țintă de sine stătătoare pentru inamic, care își canalizează resursele militare pentru a distruge sistematic infrastructura de producție și transport a energiei, și adoptă asta ca strategie militară, generatoarele nu vor fi suficiente.

Atunci când ești atacat, un sistem energetic cu generare distribuită te poate ajuta să câștigi timp. Să reziști până când vine ajutorul aliaților, să supraviețuiești o perioadă. Însă dacă vorbim despre ostilități prelungite, nici generarea distribuită nu te salvează la infinit.

Adică, ea îți creste șansele de supraviețuire sau de a putea continua să funcționezi o perioadă, ca să te regrupezi, să te întărești sau să primești ajutoare până la următorul atac aerian.

Antibiotice Iași și Terapia Cluj se pregătesc

În România avem deja în desfășurare acest proces (tranziția de la un sistem centralizat la unul descentralizat de producere a energiei electrice), adică se construiesc proiecte de generare distribuită pentru obiective industriale și comerciale.

De exemplu, producătorul de medicamente Antibiotice Iași a inaugurat anul trecut un parc fotovoltaic de 2,5 MW, finanțat din PNRR, care poate să-i asigure 25% din necesarul de energie. Anul acesta, Terapia Cluj (cel mai mare producător de medicamente generice din România) a lansat licitația pentru construirea unui parc fotovoltaic de 1 MW la sediul fabricii, proiect finanțat tot din PNRR.

Acestea sunt evoluții excelente care contribuie la procesul de decarbonare și descentralizare. În caz de război și avarii grave la rețeaua de transport electric, aceste proiecte vor permite funcționarea acestor fabrici, chiar dacă la parametri subdimensionați (întrucât producția din parcurile fotovoltaice nu acoperă consumul integral). Însă, fiind instalații de suprafața, și acestea sunt, la rândul lor, vulnerabile unui atac cu drone sau rachete care pot spulbera orice parc fotovoltaic.

Și atunci, în ce să investești ca să poți rezista într-un scenariu extrem?

Prin scenariu extrem am în vedere situația în care se află, de pildă, chiar acum orașul Harkov. Aflat la câteva zeci de kilometri de granița cu Rusia, Harkov are 1,4 milioane locuitori. În acest moment este distrusă întreaga infrastructură energetică.

Metroul și transportul public de suprafață care se bazează pe electricitate (tramvaie și troleibuze) a fost oprit. Semaforizarea nu funcționează. În alte 6 regiuni (Dnipropetrovsk, Zaporojie, Donetsk, Kirovohrad, Sumi și Poltava) au fost introduse perioade de blackout, adică seara nu există electricitate deloc.

Cum apărăm Capitala?

Ce capacități de generare ar putea ține pe linia de plutire un oraș sau cel puțin o parte a unui oraș, astfel încât să nu fie aruncat în Evul Mediu de către inamic? Generatoarele te ajută o perioadă, dacă ai combustibil la îndemână.

Proiectele regenerabile și soluțiile de stocare instalate la nivel de fabrică, casă sau bloc rezidențial te ajută să reziști, dar la război pot fi distruse foarte repede deoarece se află la suprafață.

Ori, în conflict militar, aglomerările urbane vor fi țintă sigură. Publicația ucraineană Defense Express a estimat că 37% din rachetele de croazieră lansate de Rusia în Ucraina în trimestrul I din 2024 (ianuarie-martie) au fost direcționate către capitala Kiev. Așadar, prin comparație, să ne imaginam că toate CET-urile care aparțin Electrocentrale București ar fi bombardate și scoase din uz. Cum rezistă Bucureștiul?

Cum apărăm Capitala care produce și 25% din PIB-ul României? Dacă ai de alimentat un oraș de două milioane de locuitori (asta doar populație rezidentă), care este alternativa la termocentralele ELCEN?

Diferența între capitulare și rezistență

O centrală nucleară, formată din reactoare modulare mici, poate funcționa atât on-grid (racordată la rețea) cât și off-grid (în regim independent). Deci, pe lângă faptul că oferă energie curată (un avantaj din perspectiva climatică), ea poate funcționa și de sine stătător (un avantaj pe timp de război, când rețeaua electrică poate fi avariată sau chiar scoasă din uz).

Utilizarea SMR-urilor poate crește atât reziliența militară, cât și cea industrială sau civilă. Amplasarea unor asemenea unități de generare electricitate în proximitatea unor obiective strategice poate oferi o șansă în plus unei țări în caz de invazie sau atac militar.

O bază militară alimentată de o microcentrală de tip SMR oferă o autonomie sporită, izolând respectiva unitate militară de efectele negative ale întreruperii electricității în caz de distrugere masivă a sistemului energetic național.

SMR-urile pot fi amplasate în proximitatea obiectivelor industriale sau civile considerate strategice: uzine de armament, depozite logistice, fabrică de medicamente, spitale.

Amplasarea strategică a unor asemenea microcentrale poate să facă diferența între capitulare și ocupație (pe de o parte) și rezistență și supraviețuire (pe de altă parte). Deci, SMR-urile sunt o investiție cu utilizare dublă: atât pe timp de pace, cât și pe timp de război.

Deoarece pot asigura alimentarea cu electricitate (deci funcționarea neîntreruptă) a unor obiective cheie pentru efortul de război, fie că vorbim despre producție de muniție sau orice alt echipament militar, fie că vorbim despre un hub medical (unde sunt operați soldații sau civilii), fie că vorbim despre depozitarea de medicamente sau alimente perisabile (care necesită congelare sau temperaturi speciale).

Așadar, în condițiile în care rețeaua pică sau este distrusă în totalitate, acele obiective militare/industriale/civile care sunt desemnate drept strategice și care sunt alimentate de SMR-uri pot continua să funcționeze.

Arhitectura modulară a SMR-urilor face ca acestea să fie mult mai ușor de dezasamblat și relocat. În comparație cu centralele nucleare mari, acestea pot fi dezasamblate și mutate mult mai ușor (de pildă în spatele liniei frontului), ceea ce nu poți face cu reactoarele monolitice de mari dimensiuni.

SMR-urile sunt proiectate să fie flexibile în materie de asamblare și transport. Pot fi transportate și re-asamblate în altă locație, astfel încât să nu cadă în mana inamicului sau pot fi expediate temporar într-un punct critic unde e mare nevoie de electricitate. Această caracteristică a SMR-urilor poate refuza inamicului o altă armă: cea a șantajului nuclear.

Pentru că, în caz de necesitate, o centrală de tip SMR poate fi mutată. Inamicul nu mai poate să te șantajeze. Acest instrument de presiune și teroare psihologică dispare.

Nu mai stai cu teama că folosește centrala nucleară pe post de sperietoare, că depozitează armament și vehicule militare în perimetrul centralei, cu încălcarea tuturor normelor de securitate (așa cum au făcut rușii la Zaporojie) sau că amenință să arunce în aer cea mai mare centrală nucleară din Europa dacă nu te predai.

În concluzie: România ar putea asigura funcționarea neîntreruptă a unor obiective de interes național major

Lecțiile din Ucraina pentru infrastructura energetică a României sunt următoarele: sistemul energetic trebuie gândit în capacități redundante.

Utilizarea SMR-urilor ar spori securitatea energetică a României și ar creste reziliența în cazul unei evoluții geopolitice nefavorabile, cum ar fi extinderea conflictului armat pe teritoriul României.

Includerea în sistemul energetic național a câtorva asemenea centrale ar crește semnificativ reziliența infrastructurii energetice. Poziționarea strategică a cel puțin 3 asemenea centrale pe teritoriul României ar constitui o poliță de asigurare în caz de război și distrugere a sistemului energetic național.

Astfel, chiar în situația de distrugere catastrofală a infrastructurii civile, România ar putea asigura funcționarea neîntreruptă a unor obiective de interes național major: o bază militară (inclusiv Mihai Kogălniceanu sau Deveselu), municipiul București (oraș-cheie din punct de vedere economic, în jurul căruia poate fi organizată rezistența armată) sau un obiectiv esențial al industriei de apărare (fabrică de armament, de pildă, situată într-o locație secretă).

În cazul distrugerii CET-urilor ELCEN, o centrală de tip SMR ar putea asigura funcționarea continuă a Casei Poporului care ar putea fi transformată în centru de comandă, refugiu atomic sau un mega-spital. Deci, atât aplicațiile, precum și beneficiile sunt multiple.

Eugenia Gușilov este fondatoarea primului think-tank independent de analize energetice din România, Romania Energy Center.

Este absolventă a Universității Columbia, New York (SUA), are un master în afaceri internaționale, cu o specializare în managementul și politica internațională a energiei, și un certificat în studii ruse de la Institutul Harriman.