Odată cu terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, a urmat un „deceniu catastrofal” pentru stocul de aur al României, care a coborât de la 240 de tone, cel mai mare nivel pe care ţara l-a avut vreodată, la 51 de tone în 1954, a declarat, miercuri, guvernatorul Băncii Naţionale a României, Mugur Isărescu.

Monede din aurFoto: Dennis Thompson | Dreamstime.com

El a afirmat că după ce în 1915 stocul de aur ajunsese la 64 de tone, în anul următor atinsese 143 de tone. Acoperirea biletelor de bancă în aur era la momentul intrării României în război de aproximativ 80%. Această creştere se explică şi prin măsurile luate în perioada neutralităţii din 1915 până 1916, când s-au introdus taxele de export la cereale româneşti, taxe ce erau achitate de importatori în aur efectiv.

Despre tezaurul României de la Moscova

  • „În decembrie 1916 şi în iulie 1917 au avut loc, după cum este arhicunoscut, cele două transporturi de aur la Moscova, ţară aliată, unde au fost depozitate 91,5 tone de aur fin. S-a transformat în aur fin şi cantitatea este aceasta. Deci, cantitatea aurului nostru la Moscova este în mod clar 91,5 tone de aur fin", a spus Mugur Isărescu.

La sfârşitul războiului, din cele 143 tone de aur fin, BNR avea în ţară numai 1,8 kg, acesta fiind unul dintre motivele suspendării convertibilităţii leului în 1917.

Guvernatorul BNR a afirmat că după 1930 stocul de aur al băncii centrale a crescut continuu până în anul 1944, când s-a atins maximul istoric de 244 de tone de aur, din care 192 tone în ţară şi 51,7 tone în străinătate.

Potrivit acestuia, stocul de aur din ţară a provocat serioase îngrijorări în anii celui de Al Doilea Război Mondial, când a fost ascuns mai întâi la Sinaia şi apoi la Tismana.

„În mod curios, apare că o parte din aur a fost folosit la plata sancţiunilor prevăzute prin Tratatul de pace de la Paris”

  • „Odată cu terminarea celui de Al Doilea Război Mondial, a urmat un deceniu catastrofal pentru stocul de aur. A coborât de la 240 de tone, cel mai mare nivel pe care l-am avut vreodată, la 51 de tone în 1954. Am cercetat şi eu, am fost foarte curios, cum am zis, ce s-a întâmplat şi am avut surpriza să constatăm că pentru intervalul '47 - '52 ieşirile de aur nu au fost contabilizate în bilanţul Băncii Republicii Populare Bancă de Stat, pentru a păstra secretul operaţiunii.
  • Asta am găsit când am căutat în arhive. Experţii noştri nu s-au lăsat, şi le adresez felicitări. Adresez şi Mariei Constantinescu, care ştiu că m-a sunat. „Nu găsim, domnule, la tezaur nu se găsesc date, le-au ascuns, dar nu ştim pe unde le-au ascuns”. În sfârşit, ne-a venit ideea să se uite şi prin contabilitate, în contabilitatea băncii. Trebuiau menţionate, că fac parte din activul băncii. Deci, experţii noştri au continuat cercetările, au analizat documentele de contabilitate şi, deşi nici acestea nu au fost pe deplin lămuritoare, acum, cu această carte, putem spune că aurul a fost folosit în următoarele scopuri: peste 100 şi ceva de tone au fost cheltuite, ca să spunem aşa; importul de cereale pe seceta din '45 - '46; pe urmă, prezenţa Armatei Roşii. Aici a apărut şi principiul lui Petru Groza spus, declarat: decât să flămânzească un popor şi să moară de foame, mai bine renunţăm la aur, a spus dânsul. Cum s-a tradus în practică acest slogan? Prin garantarea importurilor de cereale cu rezerva de aur.
  • Deci, mai întâi, s-a importat, nu s-a primit în cadrul Planului Marshall, s-a importat din Uniunea Sovietică, s-a gajat cu aur şi la scadenţă nu am putut să dăm banii necesari....la scadenţă a spus aşa: „Ţara n-a mai avut resurse să achite importurile” şi aurul gajat a fost pierdut. De fapt, cu el s-a plătit grâul şi cerealele care s-au importat”, a explicat Mugur Isărescu.

El a declarat că al doilea scop pentru care a fost cheltuit aurul a fost achiziţionarea de armament sub presiunea Uniunii Sovietice. Armamentul a fost cumpărat şi din Cehoslovacia. „În mod curios, apare că o parte din aur a fost folosit la plata sancţiunilor prevăzute prin Tratatul de pace de la Paris”.

Aurul a mai fost folosit şi la plata unor licenţe din Occident pentru tehnologia modernă necesară industrializării care a început anii '50.

Din 1955 până în 1989, a fost o perioadă de relativă stabilizare. Producţia maximă realizată pe plan intern a fost de cel mult 4-5 tone pe an. În 1969, s-a ajuns din nou la 100 de tone de aur şi apoi, în 1971, la 115 tone de aur. În 1972, România a devenit membră a Fondului Monetar Internaţional şi a Băncii Mondiale şi a plătit 25% din contribuţia la FMI în aur. Ulterior, au mai avut loc creşteri ale rezervei realizate din producţia internă, însă în anii '80 ţara a hotărât să plătească anticipat datoria externă.

Astfel, s-au vândut 80 de tone de aur pentru plata datoriei externe în 1988. În 1989, s-a încercat refacerea stocului de aur şi, pe fondul scăderii preţului, au fost achiziţionate 20 de tone. Împreună cu 2,2 tone din producţia internă, au dus din nou stocul de aur al BNR la 67,6 tone.

„În carte este menţionat un moment pe care nu l-am mai trecut în această scurtă prezentare, nu prea e scurtă, cum în momentul în care am fost numit guvernator, 3 septembrie anul de graţie 1990, bineînţeles am vorbit cu BRCE-ul, acolo era rezerva valutară a ţării, nu o administra Banca Naţională, era Banca Română de Comerţ Exterior. L-am întrebat pe preşedintele în funcţiune de atunci: „Măi, câte rezerve mai avem?". Şi mi-a spus: „Păi, 200 şi ceva de milioane de dolari şi vreo 500 de milioane dolari angajamente de plată pe termen scurt”. „Cum adică suntem pe minus cu rezerva?”...Atunci am revenit în clădire, această clădire, de fapt în clădirea veche, şi unde credeţi că am coborât? În tezaurul băncii, să văd dacă mai e aurul acolo”, a susţinut şeful BNR.

El a participat la dezbaterea dedicată volumului cu titlul „Evoluţia stocului de aur al Băncii Naţionale a României (1880 - 2020)”, autori Maria Constantinescu, Brînduşa Costache, Nadia Manea, Adriana Aloman, Elisabeta Blejan, cea mai recentă apariţie în seria nouă a Colecţiei "Biblioteca BNR", la Editura Curtea Veche. (Sursa: Agerpres / Foto: Dreamstime.com)