„Bonjur, poporrr!”, răsună ferm vocea politicianului deasupra capetelor oltenilor din satul Flămânda.
E început de secol XX și ne aflăm în plină campanie electorală. Candidatul la Senat este nimeni altul decât liberalul Jean Lahovary, recent întors de la Paris ca să-i convingă pe români să-l voteze din nou, după cum relateză cu ironie Filip Brunea-Fox, reporter al vremii:
„Conu’ Jean cel franţuzit şi graseiat credea că «bonjur, poporrr» e nu numai cea mai neaoşe bineţe românească, ci şi cel mai dulce, mai familiar mod de a cîştiga simpatia sătenilor, adresîndu‑li‑se pe limba lor… De aia triumfau în alegeri moşierii, bancherii, avocaţii… De vreme ce ştiau să grăiască… păsăreşte! Ba unii «vorbeau» chiar şi în limbile minorităţilor naţionale” („Reportajele mele”, Filip Brunea-Fox).
Știm prea bine și numai dacă ne uităm în orice text de-ale lui Caragiale că pe timpuri, în secolele XIX-XX, limba de circulație internațională era franceza, specifică în primul rând diplomației și culturii, dar și preluată, uneori în feluri ridicole, de toate păturile sociale. Circulau pe-atunci tot soiul de teorii care spuneau că era firesc ca această limbă să se insinueze în graiul românesc, fiind considerată cea mai rațională și cea mai frumoasă limbă.
CITEȘTE CONTINUARE PE PANORAMA.
