Despre controlul financiar. Generalități. Controlul financiar este sintagma care reunește o mare varietate de verificări financiare și fiscale. Aceste verificări se aseamănă prin aceea că au ca scop depistarea tuturor neconformităților pe care le săvârșește o persoană fizică/juridică atunci când avem în vedere chestiuni de ordin financiar și fiscal. Neconformitățile despre care facem vorbire sunt analizate prin raportare la respectarea sau nerespectarea disopozițiilor legale aplicabile. Sediul general al materiei în ceea ce privește chestiunea în discuție este reprezentat de Codul de Procedură Fiscală și de Codul Fiscal.

Controlul financiar intern în cazul entităților de interes public și în cazul entităților de interes privatFoto: Mușat&Asociații

Plecând de la natura și relația dintre agentul verificat și agentul verificator, distingem între controlul financiar intern și controlul financiar extern. În cele ce urmează ne vom apleca asupra controalelor interne care vizează entitățile de drept public, pe de o parte și entitățile de drept privat, pe de altă parte.

I. Controalele financiare interne care vizează persoanele juridice de drept public au ca scop determinarea modalității în care acestea înțeleg să cheltuie resursele publice alocate și, totodată, modalitatea în care aceste entități pun în valoare bunurile pe care le au în patrimoniu. Așadar, putem vorbi despre un control care se justifică tocmai prin prisma interesului public, interes la care persoanele juridice trebuie să se raporteze în desfășurarea tuturor activităților și pe care trebuie să îl deservească. Într-o atare situație, procedura controlului este caracterizată de o strictețe deosebită. Legiuitorul român a înțeles să definească acest tip de control în mai multe feluri, în funcție de actul normativ pe care îl avem în vedere.

I.1. Controlul intern în accepțiunea Ordonanței Guvernului nr. 119/1999, republicată,privind controlul intern și controlul financiar preventiv. Controlul intern/managerial (denumit astfel în lumina prevederilor art. II din Legea 234/2010) este definit ca fiind “ansamblul formelor de control exercitate la nivelul entității publice, inclusiv auditul intern, stabilite de conducere în concordanță cu obiectivele acesteia și cu reglementările legale, în vederea asigurării administrării fondurilor în mod economic, eficient și eficace; acesta include, de asemenea, structurile organizatorice, metodele și procedurile”. De asemenea, același articol stabilește cele trei criterii care sunt necesar a fi avute în vedere atunci când resursele publice sunt utilizate, anume:

„h) economicitate – minimizarea costului resurselor alocate pentru atingerea rezultatelor estimate ale unei activităţi, cu menţinerea calităţii corespunzătoare a acestor rezultate;

  1. i) eficacitate – gradul de îndeplinire a obiectivelor programate pentru fiecare dintre activităţi şi raportul dintre efectul proiectat şi rezultatul efectiv al activităţii respective;
  2. j) eficiență – maximizarea rezultatelor unei activităţi în relaţie cu resursele utilizate”.

Așadar, analizând această definiție, se poate observa preocuparea legiuitorului cu privire la trasarea unor principii directoare în ceea ce privește modalitatea în care entitățile de drept public utilizează sumele ce provin de la bugetul public. Acest lucru este firesc, câtă vreme este important a controla întotdeauna modalitatea în care aceste entități deservesc interesul public.

I. 2. Controlul intern în accepțiunea Legii nr. 672/2002, republicată, privind auditul public intern.

În cadrul acestei act normativ, controlul intern este definit ca fiind “totalitatea politicilor și procedurilor elaborate și implementate de managementul entității publice pentru a asigura: atingerea obiectivelor entității într-un mod economic, eficient și eficace; respectarea regulilor specifice domeniului, a politicilor și deciziilor managementului; protejarea bunurilor și informațiilor, prevenirea și depistarea fraudelor și erorilor; calitatea documentelor contabile, precum și furnizarea în timp util de informații de încredere pentru management”.

În mod evident, cele două definiții diferă, nefiind însă contradictorii, ambele făcând vorbire despre aceeași trei piloni – economicitate, eficiență și eficacitate. Practic, având în vedere succesiunea cronologică a actelor normative, cea din urmă definiție nu face decât să insiste asupra preocupării legiuitorului cu privire la modalitatea în care entitățile de drept public apelează la resursele publice și la modul în care bunurile aflate în patrimoniul acestora sunt puse în valoare, în așa fel încât acestea să producă, la rândul lor, alte resurse financiare.

Vom observa în cele ce urmează că în cazul entităților de drept privat legiuitorul nu a căutat să impună anumite principii după care acestea să își ghideze activitatea, procedura controlului intern fiind caracterizată de o lipsă a constrângerii, consecință firească a principiului disponibilității care călăuzește, de regulă, domeniul privat.

II. Controlul intern în cazul entităților de drept privat. Începem prin a menționa că persoanele juridice de drept privat au posibilitatea să instituie orice forme de control pe care le consideră oportune, atât timp cât aceste controale respectă standardele minim aplicabile în această materie.

Așadar, în ceea ce privește controlul intern al persoanelor juridice ce aparțin domeniului privat, controlul intern poate fi privit din două perspective foarte diferite, anume:

a) perspectiva de drept societar, care se referă la faptul că toate activitățile pe care persoana juridică le desfășoară trebuie să deservească interesul asociaților/acționarilor. Din această perspectivă, controlul intern se traduce prin posibilitatea controlării modalității în care administratorii își îndeplinesc mandatul;

b) perspectiva fiscală, care impune persoanelor juridice să se supună tuturor normelor legale aplicabile. Din această perspectivă, controlul intern se raportează la caracterul uniformizat normativ al sistemului de raportare, care permite verificări ulterioare în ceea ce privește îndeplinirea obligațiilor fiscale.

III. Concluzii. Având în vedere ansamblul prevederilor menționate supra este limpede că legiuitorul a fost preocupat îndeosebi cu privire la controlul intern al entităților de drept privat. Acest lucru este complet firesc câtă vreme persoanele juridice de drept public primesc și utilizează venituri de la bugetul de stat. Prin urmare, pentru a avea certitudinea că resursele sunt cheltuite în virtutea interesului pe care îl deservesc, acestea trebuie să se supună unor reguli și proceduri de control mai stricte și mai minuțios detaliate.

​Articol susținut de Mușat&Asociații