Își simțea inima bătând puternic în gât, rapidă ca a unei păsări colibri. S-a așezat ușor pe scaunul mic, înfășurată într-o rochie mai mare decât ea. A început să apese cu degetele arătătoare clapele prea mari pentru mâinile ei de fetiță de 7 ani. A privit spre sala care i se părea imensă și a văzut lacrimile de fericire ale familiei sale. Spune că de atunci și-a făcut un scop să îi facă din ce în ce mai mândri pe ai ei.

Isabela StanescuFoto: Arhiva personala

Isabela Stănescu are 23 de ani, este studentă la Universitatea Națională de Muzică, soprană la Opera Națională și se bucură de multă apreciere la nivel internațional.

Spune despre ea că a fost „un copil muzical” dintotdeauna. Cânta melodiile de la desene animate și se visa Hannah Montana. Dincolo de talentul muzical, a fost un copil special încă de mică. Nu a mers la grădiniță deoarece a început să citească, să scrie și să socotească încă de la 3 ani. Odată înscrisă la școală, a început să cânte la pian „după ureche” tot ce auzea, descoperind astfel artiști precum Bruno Mars sau Adele.

„Mai mult sau mai puțin întâmplător”

Întâmplarea sau destinul au făcut ca Isabela să îi însoțească pe tatăl și pe cumnatul ei în zilele în care mergeau să lucreze la Liceul de Arte „Victor Brauner” din Piatra Neamț. Directorul liceului a văzut-o și a invitat-o să dea o probă. Așa a descoperit că micuța avea auz absolut, adică avea abilitatea rară de a identifica sau de a reproduce perfect o notă muzicală, fără o referință anterioară.

Isabela descrie astăzi auzul absolut drept „un skill incredibil de bun pentru un muzician”, prin care acesta reușește „să dea frecvență oricărui zgomot, scârțâit, claxon, chiar și cuvintelor vorbite”.

Directorul a insistat ca Isabela să fie înscrisă în clasa I la liceul de muzică, departe de verișoarele ei care urmau școala din apropierea casei lor. „Nu l-a lăsat pe taică-meu să plece până nu a semnat contractul”, povestește Isabela. Își amintește că a plecat de la liceu strigând cu încântare „Vreau la piaaaan!”.

• „Jumătate din mine ar spune că sunt un simplu om care vrea să facă ceva cu viața lui, să am o pâine și să fiu cu familia mea, să am o viață împlinită și fericită.
• Cealaltă jumătate din mine vrea să fie artistul ăla care să lase ceva în spate”, se descrie Isabela.

Consideră că muzica este terapie, joacă, pasiune, poezie, e orice vrei tu să fie, atâta timp cât o faci cu plăcere”.

„Cum să îi placă unui copil școala la care nu îi pui la dispoziție nici măcar căldură?””

Pentru că profesorii care au încurajat-o au avut un impact major în viața ei, Isabelei îi place să lucreze cu copiii și ar vrea să dea înapoi ghemul de încredere pe care și ea l-a primit în momentele cheie. A fost copilul care a absorbit cunoștințe și perspective de la toți adulții din jur și crede că mentalitatea ei de astăzi li se datorează profesorilor, mamei, tatei, surorilor mai mari: „Eu am fost tot timpul omul ăla mai mic care se agăța de cei mai mari ca să fie tras în sus și să aibă tot timpul ce învăța. Acum vreau să fiu eu ăla mare care îi trage pe ăia mici”.

Isabela spune că a auzit la nesfârșit cuvântul „talent” în jurul ei: „Au fost oameni care cu o simplă vorbă au reușit să mă încurajeze mai mult decât au făcut-o profesorii mei. Au văzut în mine o sclipire și asta ajută enorm și asta încerc să fac și eu cu ceilalți copii”.

Îi place să le predea copiilor. Cu unii face pregătire de performanță, cu alte grupe, mai degrabă joacă: „Caut să dezvolt sensibilitatea în fiecare copil, să le dezvolt simțul critic”.

Le povestește despre cum este important să-și cultive visele și să muncească pentru ele fără să își piardă speranța. Își dorește mult să motiveze copiii cu care lucrează sau pe care îi întâlnește când merge în comunități defavorizate cu diverse ONG-uri:

• „Dacă reușesc să schimb și 1% din perspectiva unui copil care nu e atât de motivat sau nu își dorește neapărat mai mult de la viață și dacă un copil dintr-o sută zice că „da, eu vreau să fac ceva cu viața mea”, eu consider că nu mi-am răcit gura degeaba”.

Despre cum motivezi copiii să fie interesați să facă ceva cu viața lor, Isabela spune că nu putem să facem abstracție de neglijența și marginalizarea în care trăiesc multe comunități rome:

• „Copiii vor să învețe și nu au cu cine. Și nu mai spun despre infrastructura zonelor, clădirile sărăcăcioase -nu au căldură, nu au nimic. Cum să îi placă unui copil școala la care nu îi pui la dispoziție nici măcar căldură?”

„Știau că sunt o fată dintr-o familie de romi căldărari”

Poate că una dintre cele mai frecvente întrebări pe care le primește Isabela este cum de a ales în clasa a VIII-a să studieze canto clasic. Cum de nu cântă manele, genul pe care ceilalți îl asociază automat cu etnia romă? „La mine nu cântă nimeni în familie și când s-a trezit cineva să cânte a fost un gen total neascultat în casă, ai mei ascultând pop”, răspunde simplu.

Nu s-a lovit de această prejudecată în liceu și spune că a simțit că profesorii au reușit să-i fie și prieteni. O încurajau să reprezinte școala la toate concursurile de muzică:

• „Am avut niște profesori excepționali, care au căutat să îmi fie mai mult decât pedagogi, să îmi fie prieteni, și știau povestea mea, știau că sunt o fată dintr-o familie de romi căldărari cu tradiții și obiceiuri.
• Tot timpul căutau să pună în evidență chestia asta atunci când vorbeau cu ai mei și le spuneau „lăsați-o să își continue studiile”. Ai mei spuneau „Da, sigur, cum să nu?! La ce vă așteptați? Să nu o lăsăm?”.
• Profesorii mei erau foarte surprinși că dintr-o familie de romi s-a născut un copil care vrea să facă performanță și să aibă o carieră de muzician de succes”.

„Aveam nevoie să îmi spună cineva: Nu pleca!”

Isabela spune că familia a fost principalul ei susținător: „Dacă nu erau ai mei să îmi spună „urmează-ți visul, termină-ți școala”… La noi în comunitate nu e atât de promovată ideea asta”.

În același timp, respectă faptul că oamenii din comunitatea romilor căldărari sunt mulțumiți și mândri să aibă grijă de gospodărie, de familie și de copii și nu i se pare un lucru de condamnat. E o alegere care te poate împlini, așa cum este și puterea de a decide pe ce drum vrei să mergi în viață. „Eu mi-am dorit un pic mai mult și ai mei au fost total de acord cu asta și dacă nu erau ei, nu aș fi ajuns unde sunt acum”.

La finele gimnaziului s-a gândit chiar să renunțe la muzică pentru că ar fi vrut să încerce mai multe domenii. Nu avea un pian potrivit, nu o antrena suficient la degete și ar fi avut nevoie de o pianină de perete. O pasionau literatura, psihologia și cinematografia și se gândea să opteze pentru un liceu cu profil filologic: „Voiam să mă fac scriitoare, îmi plăcea să scriu poeme, că mă duceam la cenaclu… Am crezut că am o altă chemare, către literatură”.

Profesoara ei de Teoria Muzicii, Ioana Vameșu, care o cunoștea din clasa întâi și știa totul despre ea, a ascultat-o și i-a spus: „Nu, nu face asta, e păcat de talentul tău! Hai să facem un pariu, dă-ți admiterea la noi la muzică și dă și la celălalt liceu. Dacă nu intri la noi cu toate cele 3 note de 10, poți să te duci la ce liceu vrei tu!”.

• „Am intrat cu toate cele trei note de 10, am pierdut pariul. A trebuit să rămân acolo, la muzică.
• De fapt, era ce îmi plăcea, aveam nevoie să îmi spună cineva „Nu pleca!” fiindcă eu nu voiam neapărat să plec, dar voiam să încerc și altceva.
• Ulterior, m-am înscris la canto clasic și am început să văd muzica altfel”, povestește Isabela.

„Ridicându-mă pe mine în slăvi, îi bagă pe ceilalți mai mult în noroi”

Isabela consideră că faptul că are tenul alb este un privilegiu ce o ferește de discriminare, fiind considerată excepția de la regulă. Însă vede și simte puterea marginalizării.

• „Am auzit: „semenii tăi fac chestia asta pentru bani, își fac o formație să cânte pe la nunți, nu-ți face tu griji!” sau „nu avem nevoie de locuri pentru romi, oricum e plin de voi pe aici”.

Primul impuls este să riposteze: „Dacă nu mă incluzi pe mine, asta te face mai puțin rasist?”.

• „Faptul că sunt albă, sunt fată mă pune pe un piedestal unde mă simt inconfortabil pentru că îi face pe ceilalți să se simtă prost. Ridicându-mă pe mine în slăvi, îi bagă pe ceilalți mai mult în noroi. E oribil!
• Eu nu îmi doresc așa ceva, eu nu muncesc ca să aud astfel de lucruri. Eu nu vreau să fac pe nimeni să se simtă inferior când eu sunt ridicată în slăvi”, explică Isabela.

Când vine vorba despre rasism îndreptat asupra copiilor, Isabela se gândește la experiența nepoțeilor ei, când aveau 7-8 ani:

• „Au fost împinși în baltă în mijlocul gerului și erau uzi leoarcă și stăteau singuri pe bancă.
• Le era frică să mai intre în școală că ăla de i-a trântit în baltă era înăuntru și îi aștepta.
• Doar pentru că sunt mai bruneței, copiii de la ei din școală nu se jucau cu ei. Nepoțeii mei s-au simțit marginalizați.
• Eu de atunci mă aprind foarte repede pe tema rasismului, mai ales când vine vorba despre copii”.

Isabela nu crede că în industria muzicală există mai mult rasism decât în alte domenii: „Sunt toți la fel de răi, indiferent de identitatea etnică. Profesorii pe care i-am cunoscut eu analizează doar din punct de vedere tehnic. Bineînțeles că există ură între etnici și non-etnici și în domeniul ăsta. Non-etnicul spune „bravo, bă, tu ăsta care ai cântat toată viața ta și eu muncesc 10 ani de zile ca să cânt ca tine”.

„Super-mega norocoasă”

În același timp, sunt oameni care vin să o felicite și care țin să-i spună și că „oricum e la voi în sânge”. Spune că nu-i place deloc replica asta pentru că autorii nu-i conștientizează încărcătura:

• „Niciodată nu am înțeles treaba asta cu muzica în sânge. Oamenii care folosesc expresia asta nu realizează că se leagă foarte tare de sclavie.
• Mie îmi aduce foarte tare aminte de sclavia prin care au trecut romii și cum au fost exploatați în fiecare domeniu și cum s-au născut lăutarii de fapt. Mulți oameni nu cunosc istoria romilor și nu sunt conștienți de ceea ce spun, chiar dacă ei o spun cu admirație”.

Cu toate că se consideră „super-mega norocoasă” să aibă „as în mânecă” auzul absolut, asta nu înseamnă că Isabela nu face eforturi. Ba, din contră, muncește zi de zi pentru a reuși să își păstreze „locul în arta sunetului”: „Stau de dimineața până seara în Conservator. Stăteam la fel și în liceu”.

„Cu puțină empatie în jur, copilul ăla brunet cu care nu se joacă nimeni în clasă nu s-ar mai simți atât de trist”

Când se gândește la ce ar schimba în societate, Isabela ar transfera tuturor bunătatea și înțelepciunea pe care spune că le-a primit acasă. Sunt lecții de empatie pe care le-a înțeles de mică, fără să fie nevoie să i se explice vreodată în cuvinte:

• „Valorile astea de bunătate, iubire, respect, empatie, dragostea de înțelepciune nu le înveți de la școală! Le înveți din familie, le înveți din ce vezi tu acasă, de la mama ta, de la tatăl tău, de la bunici.
• Aveam o bunică ce încerca să mă facă să îl iubesc pe Dumnezeu, bunicul meu îmi zicea poezii, mă ducea la casa lui Ion Creangă în fiecare vară când mergeam la ei.
• Vreau să le mulțumesc alor mei pentru bunătatea cu care m-au crescut dintotdeauna, pentru lecțiile de înțelepciune pe care mama mea și tatăl meu mereu mi le dau de când eram mica până azi”.

Crede că dacă mai mulți copii ar fi crescuți într-un spirit empatic și deschis spre cunoaștere și respect s-ar reduce suferința de care au parte unii dintre copiii romi:

• „Mi-aș dori mai multă empatie în jur pentru că nu ar mai fi atâtea probleme, nici atât rasism, marginalizare, neglijență.
• Copilul ăla brunet cu care nu se joacă nimeni în clasă nu s-ar mai simți atât de trist și nu ar mai vedea școala ca pe un chin, ca pe un loc în care este aruncat în baltă.
• Asta ar rezolva multe”

„Nu am văzut niciodată România ca pe o țară din care să plec”

Isabela vrea să vadă lumea, să cunoască și alte culturi, dar știe că orice ar fi se va întoarce în România:

• „Mi se spune că ar trebui să plec din țara asta și să îmi fac o viață, carieră, că în România nu o să am succes cu muzica clasică, că în România nu ascultă nimeni.
• Eu nu am văzut niciodată România ca pe o țară din care să plec. Mereu o să mă întorc pentru că România e țara mea, în România am crescut, oamenii de aici sunt altfel, oamenii de aici sunt mult mai primitori, mult mai călduroși.
• Sunt foarte mulți tineri care își doresc să facă țara mai bună, studiază la București, dar vor să se întoarcă în comunitate ca să îi învețe pe copiii de acolo. Și eu vreau să fac același lucru!
• După ce îmi va apune vremea, mă voi retrage și eu la catedră, îmi voi dori și eu să devin pedagog, la mine la Piatra Neamț, ca la rândul meu să am impact cum au avut și alții asupra mea”.

De Ziua Internațională a Romilor, Fundația Agenția de Dezvoltare Comunitară „Împreună” prezintă povești de viață ale unor romi care se mândresc cu cine sunt. Articolele sunt parte din proiectul „Cunoașterea (r)omului de lângă noi”, finanțat prin programul Active Citizens Fund Romania, finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021 și care are ca scop creșterea nivelului de conștientizare asupra drepturilor omului și tratamentului egal, cu focus pe minoritatea romă. Campania este găzduită de HotNews.ro.