​Racheta SLS se pregătește de o nouă tentativă de lansare, programată pentru 14 noiembrie, în ceea ce ar trebui să fie primul test al vehiculului ce urmează să înceapă explorarea de lungă durată, sustenabilă a Lunii. Pentru că, spre deosebire de programul Apollo, de această dată mergem pe Lună nu pentru a avea de unde să ne întoarcem, dar pentru a rămâne acolo și a pregăti explorarea planetei Marte. A rămâne pe Lună un timp mai lung de câteva zile implică existența unor baze selenare. Însă cât de veche este ideea unor avanposturi pe satelitul nostru natural?

bază lunarăFoto: Science Photo Library / Sciencephoto / Profimedia

Constellation, un program anulat

În 2009, când am avut plăcerea să vizitez centrul spațial Johnson din Houston, în incinta Neutral Buoyancy Laboratory (NBL), unde se află cea mai mare piscină acoperită din lume, folosită pentru antrenamentul activităților extravehiculare realizate de astronauți, chiar lângă piscină erau instalate câteva module gonflabile, prototipuri pentru o bază selenară ce urma să ajungă în câțiva ani pe Lună.

Asta pentru că, în 2009, NASA se pregătea intens pentru programul Constellation: inițiat în timpul administrației Bush Jr., programul își propunea construirea de două noi rachete, Ares I (cu echipaj) și Ares V (pentru cargo), cu care NASA să trimită din nou astronauți pe Lună.

În Clădirea Nr. 5 a centrului spațial Johnson, inginerii asamblau un vehicul lunar, un fel de mini-rulotă, care să permită viitorilor astronauți selenari să parcurgă distanțe lungi pe suprafața Lunii (mult mai lungi decât distanțele parcurse cu roverul pe care l-au avut la dispoziție astronauții Apollo).

Din păcate, programul Constellation nu a fost considerat unul sustenabil de administrația Obama și a fost anulat. Singurul element care a supraviețuit a fost capsula Orion, proiectată pentru racheta Ares I, dar care acum se află în vârful rachetei SLS, gata să fie lansată spre Lună. Deși au fost construite multe alte elemente ale programului, la care fie s-a renunțat, fie se găsesc astăzi în muzee.

Așadar, planurile pentru baze lunare nu sunt deloc o noutate, încă de la începutul erei spațiale, înainte ca primii oameni să ajungă în spațiu, existau documente care dovedesc interesul pentru plasarea pe suprafața Lunii a unor module în care echipajul să își poată desfășura misiunea pe o perioadă mai lungă de doar câteva zile. Fie că era vorba despre misiuni civile, ale NASA, sau misiuni militare, aflate în coordonarea Forțelor Aeriene.

Planurile lui von Braun

În 1945, intuind corect înfrângerea Germaniei naziste în cel de-Al Doilea Război Mondial, Wernher von Braun și echipa sa de la ingineri decide să se predea forțelor americane aflate în apropierea orașului Peenemünde din nordul Germaniei (pentru a nu fi capturați de armata sovietică), centrul operațiunilor rachetelor V-2 proiectate de respectivul colectiv.

Von Braun ajunge în SUA și continuă să proiecteze rachete, cariera sa culminând cu legendara Saturn V, care și în prezent este cea mai mare și mai puternică rachetă din lume, folosită în misiunile Apollo, din lume. Însă von Braun este și un excelent popularizator de știință, el vorbește încă din 1952 despre stații spațiale care se rotesc pentru a genera gravitație artificială, sau despre baze pe Lună și Marte.

Cu toate că aveau o structură tehnică solidă, planurile sale nu pot fi puse în practică imediat, din cauza lipsei de maturitate a tehnologiei spațiale, dar și din considerente financiare. Din fericire, von Braun (primul director al NASA) trăiește să vadă toate misiunile Apollo, dar moare în 1977 cu regretul că scurta aventură selenară a omenirii a fost atât de scurtă.

Poate că planurile lui Wernher von Braun erau undeva la granița dintre posibilitățile tehnice și popularizarea științei, dar asta nu a împiedicat instituțiile militare din SUA să aibă propriile planuri privind viitoare baze lunare.

Planurile Forțelor Aeriene ale SUA

În 1958, în același an în care NASA începea programul Mercury, bine-cunoscut pentru că a trimis primii americani pe orbită, Forțele Aeriene dau dovadă de optimism jumătate naiv, jumătate vizionar, și propun un program în trei pași pentru construirea de baze lunare: pasul 1. programul MISS (Man in Space Soonest, adică lansarea primului om pe orbită), pasul 2: programul LUREC (Lunar Reconnaissance, trimiterea unui om pe orbită în jurul Lunii) și pasul 3: programul LUMEN (Manned Lunar Landing and Return, trimiterea unui om pe suprafața Lunii).

Totul s-a oprit însă odată cu anularea programului MISS după câteva luni și mutarea întregii operațiuni în jurisdicția civilă a noii agenții nou-formate, NASA. Totuși, un an mai târziu, Forțele Aeriene creionează proiectul Horizon, prin care se dorea amplasarea unei baze militare pe Lună și chiar detonarea unei bombe nucleare, pentru intimidarea URSS, acțiune prezentată sub forma unui experiment științific (în anii ’50-’60, testele nucleare erau la ordinea zilei, și asta nu doar în SUA).

Parcă începem să înțelegem de unde vin teoriile conspirației cu privire la baze militare pe fața nevăzută a Lunii, nu? Programul a fost rapid abandonat, dar este pentru prima dată când s-a vorbit despre amplasarea unor module îngropate în regolitul lunar (praful foarte fin care acoperă suprafața Lunii) sau despre extragerea de oxigen din regolit, concepte folosite și astăzi în planurile pentru viitoarele avanposturi selenare.

În 1961, proiectul LUNEX, dezvoltat tot de armata SUA, propunea o misiune cu echipaj spre Lună în 1967. Dacă totul mergea bine, în 1968 urma să înceapă construcția unui avanpost care să poată găzdui 21 de astronauți militari. Problema cu acest proiect este că deși vehiculul care urma să ajungă pe Lună părea realist, lipsea o rachetă care să poată lansa spre Lună toate cele necesare pentru ca un echipaj să se mai și întoarcă pe Pământ.

Complexitatea unei rachete gigant care să reușească acest lucru i-a făcut pe ingineri să găsească alternative la o misiune directă spre Lună și până la urmă în programul Apollo s-a folosit varianta care putea să fie lansată cu o rachetă Saturn V și care presupunea o andocare a două vehicule pe orbita Lunii (în acest fel se economisea suficient combustibil încât racheta Saturn V să fie o alegere viabilă).

Baza lunară Zvezda

În fine, nu doar americanii aveau astfel de planuri ambițioase: URSS plănuia să folosească imensa rachetă N-1 pentru a transporta modulele unei stații spațiale sovietice, însă eșecurile repetate ale lansatorului i-a făcut să își mute atenția spre alte rachete. Bine, deja cursa spațială era pierdută pentru ei și nu știu cât de realiste erau planurile lor, dar URSS plănuia să amplaseze pe suprafața Lunii baza denumită Zvezda, asamlată din mai multe module ce urmau să fie lansate cu rachete UR-500.

În cele din urmă UR-500 a devenit Proton, baza lunară s-a transformat în stații spațiale Salyut care au ajuns doar pe orbita Pământului, iar Zvezda este astăzi numele unui modul al Stației Spațiale Internaționale.

Ne-a mai rămas Artemis

Eu sunt convins că multe din proiectele de mai sus sunt viabile din punct de vedere tehnic. Puteam avea baze selenare până acum, nu lipsurile tehnologice ne-au împiedicat să ne întoarcem până acum pe Lună sau să trimitem echipaje spre Marte. Singura problemă o reprezintă costurile și interesul politic dedicat unor astfel de programe, care în loc să fie substanțial și constant, a fost intermitent și destul de anemic.

Astfel, după programul Apollo, în loc să avem misiuni spre Marte, stații orbitale și navete spațiale am rămas doar cu naveta spațială. Stația orbitală a venit târziu, spre finalul vieții navetei spațiale, iar planurile pentru Marte sunt mereu la 30 de ani distanță. Să sperăm că programul Artemis supraviețuiește suficient încât să vedem cum primii oameni trăiesc și muncesc pe Lună timp de cel puțin jumătate de an, așa cum o fac în prezent în bazele de cercetare din Antarctica sau la bordul Stației Spațiale Internaționale.

Este singurul mod prin care putem învăța să zburăm spre Marte și să nu mai împingem mereu la 3 decenii distanță de noi explorarea cu echipaj a planetei care până la urmă ne este vecină.

Sursa foto: profimediaimages.ro