Pandemia m-a învățat să îmi redescopăr vechi pasiuni. Uitasem cum e să fii singur în natură, să respiri aerul rece al dimineții, în miros de cafea prospăt făcută. Liniștea deplină, când parcă totul stă în loc. Este momentul perfect pentru a sta singur cu gândurile tale și să îți regăsești punctele de echilibru. Să vezi cum te-a mai transformat lumea din jur și ce ai devenit.
Se spune că prima bere băută cu tatăl tău nu se uită niciodată. Eu îmi amintesc prima dată când am fost la pescuit cu el. Aveam vreo 9 ani și de atunci, o perioadă de vreo 5-6 ani, l-am tot însoțit la pescuit prin toată țara. Apoi, intrând la liceu, facultate și apoi muncă, am uitat de pescuit.
Cum mă întreba un amic, ce s-a întâmplat, de ce m-am lăsat de pescuit dacă îmi plăcea așa mult, eu i-am răspuns: s-a întâmplat viața.
Dar a venit pandemia, când restricțiile ne-au schimbat total modul de a trăi. A trebuit să îmi găsesc noi moduri de a scăpa de stres. Și atunci mi-am reamintit de vechea mea pasiune: pescuitul.
Prima cafea după 20 de ani
Diminețile pe lac sunt momentele mele de liniște totală, de introspecție, când mă deconectez de tot. Și în una dintre acele dimineți am realizat că nu mă mai văzusem de mult timp cu tata și că mereu ne auzeam la telefon și rămânea aceeași promisiune că ne vom vedea într-o zi.
Așa că săptămâna următoare, aveam programată o partidă de pescuit alături de tatăl meu, prima după o pauză de 20 de ani.
Dimineață, fix când soarele se ițea de după orizont, stăteam cu el la o cafea, într-o liniște profundă, admirând natura. Atunci am realizat cât de mult îmbătrânise, cât de repede trecuse timpul și cât de ușor trecem prin viață fără să apreciem lucrurile simple, aparent banale, dar care pentru o clipă înseamnă totul. În acel moment, nu mi-aș fi dorit să fiu nicăieri altundeva, aș fi vrut ca timpul să rămână în loc pentru totdeauna.
Mirosul care stârnește amintiri
Diminețile sunt importante pentru introspecție și sunt momentele când îmi adun gândurile și îmi fac planul pentru ziua care stă să înceapă. Uneori, aburii cafelei de dimineață mă face să îmi amintesc de câte o întâmplare demult uitată. Mă gândesc la diminețile din facultate, când cafeaua era doza de energie de care aveam nevoie pentru a începe o nouă zi sau de nopțile albe din sesiune, în care mă pregăteam pentru examene. Sau de primul loc de muncă, când ne strângeam toți colegii în jurul cafetierei și discutam tot felul de întâmplări. De copilărie, când mirosul de cafea proaspăt măcinată împânzea toată casa.
Sunt lucrurile mărunte pe care le uităm, dar care ne revin în minte când simțim un miros familiar, cum ar fi cel al cafelei sau al unui parfum.
Așa că dacă aveți persoane dragi cu care nu v-ați mai văzut de mult și tot amânați din diverse motive să vă vedeți, nu mai stați, invitați-le la o cafea, bucurați-vă de clipele astea efemere. Că la final, rămânem doar cu amintiri.
Articol susținut de Julius Meinl
0
1
