În anul 430 î.Hr. atenienii au crezut că molima din oraș a fost provocată de duhurile rele trimise de spartani. În 1885, Enciclopedia Britanică a publicat opinia unui medic care se îndoia de eficiența vaccinurilor pentru ca, 18 ani mai târziu, s-o retragă pentru că s-a dovedit eronată. În 2021, un medic britanic care a recunoscut public că „cercetările” sale anti-vacciniste au fost greșite prosperă bine-mersi în SUA ca promotor al terapiilor alternative.
În contextul actualei pandemii, în toată lumea, circulă multe teorii despre COVID-19 și despre vaccinuri, unele avizate, dar foarte multe care nu se bazează pe nimic și sunt preluate de publicul larg, fără verificarea surselor.
Pentru început trebuie să subliniem că există acum o tendință de comparare a gripei spaniole cu COVID-19, însă acest exercițiu aduce mai multă confuzie decât speranță. De ce? Gripa spaniolă avea la baza un virus de tip H1N1, cu un tipar genetic instabil, având mutații foarte rapide, pe când COVID-19 este genetic mai stabil, ceea ce oferă o marjă de manevră în gestionare mutațiilor și generarea de vaccinuri adaptate.
Problema dată de coronavirus este mult mai profundă, pentru că afectează palierele societății și cele al vieții cotidiene prin carantinarea globală, în definitiv modelează politica și afectează economia statelor. Fiecare stat este responsabil cu protecția propriilor cetățeni, astfel că măsurile de distanțare socială au devenit o normă pentru a putea bloca extinderea virusului, dar odată cu aceste metode apare o dilemă a drepturilor individuale în raport cu binele general.
Aceasta nu reprezintă un fenomen istoric cu totul nou, ci o reacție naturală de opoziție la ceea ce nu putem înțelege. Dar pentru a avea o imagine mai clară asupra conspiraționiștilor și a anti-vacciniștilor hai să coborâm în istorie și să analizăm principalele mișcări și momente care au dus la supraviețuirea acelorași argumente pe care le auzim astăzi atât de frecvent.
O molimă distrugătoare în Grecia antică și o conspirație: „spartanii au trimis duhurile rele”
Printre primele epidemii unde există o documentare asupra procedeului de imunizare se numără variola, o boală complet eradicată în prezent, ultimul caz înregistrat fiind anul 1980. Baza genetică a virusului a pornit de la rozătoarele africane și s-a adaptat cu rapiditate la diferitele specii, inclusiv la om.
O primă consemnare a unei molime distrugătoare are loc în anul 430 î.Hr., când istoricul Tucidide menționează existența unei epidemii care a devastat orașul atenian în plin război. Istoricul însuși a avut de suferit de pe urma bolii.
Se credea că Sparta fusese responsabilă de trimitere duhurilor rele, care erau vinovate de numărul ridicat de victime. Informațiile istorice referitoare la simptomele molimei creează o confuzie în identificarea agentului responsabil, ciumă sau variolă, deoarece simptomele prezintă similarități: dureri de cap, vomă, oboseală, inflamări, pustule (sursa: „The Peloponnesian War”, Oxford University Press, 2009, II:48-51, pp. 97-99.)
În cazul variolei, în China, Imperiul Otoman și Grecia au fost sesizate practici de inoculare a bolii prin prelevarea de lichid din pustule. Lichidul era ținut într-un recipient închis, uneori și în coajă de nucă, fiind administrat prin scarificare și punerea lichidului peste rana superficială.
Ce se obținea astfel? Practic, persoana putea alege momentul în care să se îmbolnăvească, dezvoltând imunitate. Procedeul era unul imperfect și riscant, deoarece nu era cunoscut tipul de variolă care putea fi transmis, astfel riscul de deces rămânea ridicat.
Primele atestări ale inoculării sunt din secolul al XVIII, în jurnalele călătorilor străini în Orient. Apar și primele tratate explicative, unul fiind redactat de Giacomo Pylarini, fostul medic al lui Constantin Brâncoveanu.
Apariția primilor anti-vacciniști
Campanie vaccinare în Congo. FOTO via Profimedia Images
În 1721, în Boston, izbucnește o epidemie de variolă, sursa fiind vasul „HMS Seahorse”. Membrii echipajului nu prezentau inițial semne de boală, însă în scurt timp variola s-a răspândit în întregul oraș. Autoritățile au decis carantinarea marinarilor, dar era deja prea târziu, întregul Boston fiind afectat.
În acest context se remarcă politicianul Cotton Mather, cunoscut pentru convingerile sale puritane și condamnarea pe căi legale a vrăjitoarelor. Acesta publică un apel pentru variolarea de urgență a populației din Boston.
Datorită poziției deținute de Mather, documentul este aplicat de medici, însă reticența societății americane era profundă, ba chiar violentă, doctorii fiind amenințați cu moartea sau chiar intimidați. Mather însuși intrase într-un con de umbră pentru promovarea metodei de imunizare.
Reacția furibundă a societății a venit pe fondul faptului că imunizații nu erau izolați suficient, răspândind o tulpină mai puțin virulentă, cu un grad de mortalitate scăzut, dar efectele secundare erau în continuare prezente și vizibile.
Abia în anul 1774 se identifică un tip de variolă bovină care în contact cu gazda umană producea efecte moderate, determinând apariția imunității. Din 1798 inocularea cu variola bovină va deveni o procedură standard aplicată la nivelul întregii Europe, ajungând chiar și în Țările Române.
În Moldova promotorul activ al variolării de tip nou a fost Alexandru Callimachi, iar în Țara Românească Constantin Caracaș pune bazele „științei vaccinariștilor”, care din 1835 va deveni sub Alexandru Ghica parte din programa obligatorie a seminarelor teologice (sursa: Alexandru Toma Pătrașcu, „Povestiri despre epidemii și vaccinuri”, Humanitas, 2020, p. 42).
Motivul ținea de numărul restrâns de cadre medicale, iar cum în societatea rurală tradiția domina în detrimentul doctorilor se putea apela la preoți și pentru probleme de sănătate.
În Marea Britanie, în anul 1885, vocea scepticului William Tebb devine un suport pentru mișcările de protest din Leicester, unde peste 100 mii de persoane au participat la un marș împotriva politicii de vaccinare promovate de stat.
Tebb promova în pamfletele sale informații eronate și scoase din context, potrivit cărora vaccinurile erau cauzatoare de moarte, imunizarea trebuia făcută pe cale naturală, așa cum fusese lăsat de către divinitate, nu prin intervenție umană.
Chiar dacă Liga Națională a Anti-Vacciniștilor a fost desființată prin decret în anul 1869, deoarece crea panică și neîncredere în rândul populației, fobia de vaccin s-a perpetuat.
Impactul protestului din Leicester poate fi utilizat și ca exemplu de influențare a politicilor publice de către cetățenii unui stat. Din 1898 vaccinarea a devenit recomandată, nu obligatorie.
Confuzia societății din secol XIX era profundă. Indiferent de rezultatele vaccinului, chiar și forumurile prestigioase de cultură și știință, cum a fost cazul Enciclopediei Britanice, vor fi induse în eroare de poziții bine argumentate, însă fără date suficiente pentru a putea fi trase concluzii valide.
În 1885, în Enciclopedia Britanică este publicată contribuția semnată de Charles Creighton, care a instrumentat datele statistice insuficiente, dar disponibile, pentru a demonstra cu argumente științifice neconcludența rezultatelor pozitive în urma vaccinărilor succesive.
Creighton nu credea în existența germenilor și a virușilor ca sursă a bolii. Eroarea de judecată a fost demonstrată abia în 1903, când din articol sunt scoase referirile statistice, iar din 1922 contribuția lui Creighton este înlocuită cu un articol dedicat rolului pozitiv al vaccinării.
Ultimele două decenii ale secolul al XIX-lea sunt remarcabile din perspectiva descoperirilor principalelor molime care au afectat lumea în secolele precedente: Robert Koch brevetează tuberculina, vaccinul împotriva tuberculozei și identifică și izolează primele mostre de antrax; Louis Pasteur produce vaccinul împotriva antraxului și rabiei; Karl Joseph Eberth descoperă bacilul responsabil de febra tifoidă, Alexandre Yersin izolează bacilul responsabil de ciumă.
Drept constituțional sau dezinformare?
Doctorul anti-vaccinist Andrew Wakefield. FOTO: Richard Pohle/ News Licensing/ Profimedia
Din secolul XX identificarea nu mai reprezenta o problemă cronică a sistemului de sănătate global, ci crearea de vaccinuri capabile să combată cu cât mai puține efecte secundare riscurile majore reprezentate de bacili. Putem vorbi de o îmblânzire a virușilor, în termeni de raport cu gazda umană, permițând obținerea unui mediu controlat, de care corpul va beneficia prin dezvoltarea pe o perioada lungă sau medie a imunității.
De-a lungul secolului XX avem câteva cazuri care au modificat felul în care percepem medicina și intervenția statului în crearea de politici publice de sănătate.
Numele danezului Thorvald Madsen este legat de identificarea, în 1925, a unui vaccin împotriva pertussisului, tusea convulsivă. După 1945 vaccinul este brevetat și utilizat la scară largă, în ciuda unor serii de cazuri de encefalită, care au dus la decesul persoanelor vaccinate.
Studiile nu au arătat o conexiune directă, însă au dovedit existența unor precondiții medicale care au favorizat apariția encefalitei, dar nu au cauzat-o în mod direct. Trei medici din cadrul Spitalului pentru Copii, Great Osmond, din Londra publică în 1974 un articol prin care pretind că există o conexiune între administrarea conjugată a vaccinurilor Difterie, Tetanos, Pertussis, (DTP) și afecțiuni neurologice ireversibile în cazul a 36 de copii.
Reacția societății civile se transformă într-o isterie generalizată, numărul de vaccinări scăzând drastic, în ciuda intervenției familiei regale britanice și a campaniilor de calmare făcute de ministerul sănătății.
Apar asociații ale părinților care condamnă statul pentru abuz, boicoturi ale campaniilor de vaccinare. Consecința a fost că pe termen mediu numărul de îmbolnăviri cu pertussis a ajuns la 100.000.
Opoziția împotriva vaccinării se datora incapacității statului britanic de a confirma sau infirma pe canale oficiale conexiunea dintre encefalită și vaccinare. Întregul scandal s-a propagat peste Ocean, în SUA sub forma unui documentar care ataca politicile de vaccinare de tip DTP.
Presupusa „ruletă a vaccinului”, metaforă pentru riscurile posibile asociate cu DTP, a generat controverse majore determinând scăderea ratei generale de încredere în vaccinare, indiferent de tipul de ser administrat.
Vaccinul împotriva pertussis a avut cel mai mult de suferit, din cauza proceselor penale în care compania a fost trasă după 1980, iar în cele din urmă, în 1984, vaccinul a fost retras de pe piață.
Privit în context istoric, întregul conflict a avut un beneficiu pentru cetățeni, deoarece contestarea unui vaccin ale cărui consecințe nu erau testate îndeajuns a permis crearea unei versiuni îmbunățite în laboratoarele din Tokio, noul DTP având o rată considerabil mai redusă a incidențelor de encefalită.
Dacă în cazul DTP consecințele s-au dovedit a fi pozitive, în cazul vaccinului combinat împotriva rujeolei, oreionul și rubeolei (ROR), avem de-a face cu o dezinformare asumată, un fake news.
Autorul dezinformării este medicul Andrew Wakefield, care a tras concluziile studiului înainte de a face cercetarea. În anul 1998 medicul publică un articol prin care conectează administrarea de ROR cu apariția formelor de autism și a sindromului inflamator intestinal, dar coroborează informațiile într-un manieră lipsită de orice etică profesională, scopul final fiind obținerea de beneficii economice și profesionale pentru cercetare în medicină.
Impactul articolului a fost o nouă isterie împotriva vaccinării în societatea britanică, printre vocile care au reacționat negativ aflându-se chiar premierul de la acea vreme, Tony Blair.
Succesul teoriilor s-a păstrat până în anul 2004, când Wakefield recunoaște public că întreaga lui campanie de cercetare a fost un eșec și nu există vreo legătură științifică între ROR, autism și boala Crohn. Condamnarea lui publică pentru fals și uz de fals a venit abia în anul 2010, când Consiliul Medical General Britanic l-a exclus definitiv pentru fraudă.
Drumul lui Andrew Wakefield nu s-a încheiat, dimpotrivă aceasta prosperă în SUA ca promotor al terapiilor alternative, susținător și creator al teoriilor conspirației și reprezintă un exemplu viu de medic care se autovictimizează pentru a-și acoperi propriile greșeli, luptând în tabăra anti-vacciniștilor.
Anti-vacciniștii din România
Societatea românească se confruntă cu o lungă tradiție de reticență la politica de vaccinare, la fel ca și alte țări europene. În Franța, de exemplu, 20% din respondenții unui sondaj au menționat o puternică neîncredere în vaccinarea obligatorie, spre deosebire de România unde rata de neîncredere este de doar 16%.
În cazul nostru beneficiem de un set conjugat de date, care relevă că sursa reticenței noastre ține de un procentaj ridicat de lipsă de informare din partea medicilor de familie (26%) și convingerea că vaccinurile se aplică doar copiilor (16%), ceea ce determină o rată de răspuns pozitiv printre cele mai scăzute la întrebarea: „Vă considerați acoperiți de vaccinările făcute anterior?”, unde avem doar 10% dintre respondenți.
Din datele eurobarometrului mai reiese și faptul că 36% din respondenții români consideră că un vaccin nu este necesar atâta timp cât sunt în afara zonei de risc. Vaccinul în sine este perceput ca un instrument necesar într-un context dat, nu este văzut ca un mecanism de prevenție.
Datele privite din perspectivă socio-demografică indică o tendință de creștere a gradului de vaccinare în rândul tinerilor cu vârste între 15 și 24 de ani, respectiv o atitudine determinată de neîncredere în rândul populației de peste 50 de ani. Ceea ce arată o discrepanță între generații, diferența fiind dată de gradul de acces la sursele de informare și tipul de informații la care persoanele intervievate au fost expuse.
Cu cât nivelul de educație este mai ridicat cu atât gradul de informare asupra efectelor vaccinării și beneficiilor acestora este mai bine cunoscut, însă în cazul celor care au acces limitat la surse avem o tendință în creștere de a refuza vaccinul pe considerentul că nu este necesar (42%) sau că are efecte potențial letale (22%).
Acum că avem o mică schiță a tiparului social față de politicile publice de sănătate putem extinde discuția și către anti-vacciniștii noștri, care fie din considerente personale, fie dintr-o înțelegere limitată a fenomenului global ajung să emită sau să reproducă teorii care generează confuzii și încurajează nesiguranța cetățenilor în sistemul medical.
În anul 2008, Mitropolitul Ardealului, ÎPS Laurențiu Streza, susține în pastorala dedicată Sfântului Ierarh Nicolae o pledoarie împotriva vaccinării HPV a fetelor care au împlinit vârsta de 11 ani. Motivele invocate: „HPV nu este dovedit științific că determină apariția cancerului”; „perioada de imunizare nu garantează absența cancerului”; respectiv riscul sporit de infertilitate.
Argumentele relevă segmente de adevăr recontextualizate pentru a servi scopului argumentării, care, în fond se rezumă la aceeași problemă identificată și în spațiul american: vârsta reală la care adolescenții își încep viața sexuală.
Este un subiect tabu, atât din punct de vedere religios, cât și din perspectiva educației sexuale oferite în familie și la școală. Este normal ca reacția bisericii să fie una conservatoare și să considere că vaccinarea împotriva HPV ar putea determina un comportament lipsit de spiritualitate în rândul tinerilor.
Poziția Mitropolitului Ardealului nu reprezintă o dezinformare, ci o prezentare selectivă a unei părți de adevăr cu scopul de a menține tradiția și a conserva principiile familiei. Cu toate acestea, pledoaria poate fi considerată o formă de manipulare.
Dezinformare și falsificarea informațiilor găsim în varii forme, de la nașterea neasistată până la, de exemplu, teoriile recente anti-vacciniste pe un site de profil, Lion Mentor.
Misiunea declarată a ONG-ului este să se axeze pe drepturile omului și să ofere acces egal la informații, însă modul de abordare relevă propagarea în mediul online a informațiilor cu potențial negativ pentru sănătatea copiilor ai căror părinți refuză vaccinările obligatorii.
Construirea argumentelor pseudo-științifice determină întoarcerea întregului spațiu de dezbatere înapoi în secolul al XIX-lea, fiindcă luările de poziție vizează exact același prototip al imunizării naturale. Este adevărat că niciun vaccin nu creează un scut complet, ci generează anticorpi.
Esența este că vaccinul este construit să genereze reacția de rezistență, nu să provoace boala și efectele pe termen lung pe care le-ar avea imunizarea naturală, în cazul în care persoana afectată va supraviețui.
Pasteur a dovedit că metoda de analiză a unui virus are trei faze primordiale: 1. Înțelegerea bolii. 2. Controlarea răspândirii în condiții de laborator și identificarea modului de acțiune. 3. Inoculări succesive care determină slăbirea forței virusului și stimularea imunității gazdei. În cazul COVID-19, din cele trei faze, ne aflăm abia în etapa a doua, nu putem discuta despre o a treia fiindcă inoculările au început abia acum șase luni.
Din acest motiv, Pfizer și Moderna prezintă trăsuri similare ca durată de protecție, diferind doar modul de stocare și logistica aferentă. Să nu uităm că BCG a avut nevoie de 13 ani pentru perfecționare, iar pentru ca vaccinul împotriva tuberculozei să fie complet au trecut mai bine de șase decenii.
Deci…ne uităm la TV și?
Chiar dacă știința a evoluat, arătând beneficiile vaccinării, frica s-a conservat, neîncrederea a prosperat în mentalul colectiv. Indiferent de gradul de educație sau de posibilitățile financiare a existat mereu reticența la opțiuni multiple și noi, fiindcă preferăm căile deja cunoscute, tratamentele deja testate.
În fond, este dreptul fiecăruia dintre noi să decidem asupra propriului corp, dar asumarea vaccinării sau nevaccinării trebuie făcută în baza unor surse de informare livrate în mod nepărtinitor, netrunchiat, reale și fără interferența unei agende politice sau economice.
Acesta ar fi cadrul ideal în care o societate ar trebui să funcționeze, dar când modelul de informare eșuează apar erori de interpretare care se perpetuează în știri false, calomnii, atacuri personale și, în cazurile cele mai grave, isterie socială, scindare și conflict.
7
8
