Există pelerinaje și pelerinaje. Unele sunt laice, altele sunt religioase. Pelerinaje se fac și la casa din Graceland în care a locuit Elvis Presley și la mumia lui Lenin dar și la moaștele Sfintei Parascheva ori la mormântul părintelui Arsenie Boca. Azi și mâine în Capitală are loc pelerinajul de Sfântul Dimitrie. E drept, pandemia a rescris regulile după care aceste evenimente au loc. HotNews.ro a stat de vorbă luni cu Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, Mirel Bănică, unul dintre puținii sociologi care au analizat fenomenul pelerinajelor în România și Cătălin Raiu, cadru didactic la Facultatea de Administrație și Afaceri a Universității din București, reprezentant al României în panelul de experți pe libertate religioasă al OSCE și președintele FORB România. Despre pelerinajul ca fenomen, despre motivele care îi determină pe oameni să facă pelerinaje, stigmatul pelerinului dar și despre de ce nu poartă unii monahi măști.
- Vezi la finalul articolului discuția video în varianta integrală
E înțeleasă greșit noțiunea de pelerin? De ce presa din afară e mai deferentă la fenomenul pelerinajului decât cea de la noi
Cătălin Raiu: Această imagine asupra pelerinajelor în România este puternic filtrată de mass-media, care alături de societate, suferă de un fel de analfabetism religios, după definițiile internaționale. Adică nu știi ce înseamnă o anume religie sau religia în general, nu întrebi și nici nu vrei să știi, dar emiți păreri. Dacă suprapunem standardele OSCE , presa poate părea superficială, decupând uneori doar acele pasaje care produc rating.
Potrivit recomandărilor internaționale, presa este datoare să nu cultive stereotipuri negative referitoare la comunitățile religioase. Atunci când cultivi asemenea stereotipuri nu faci decât să învrăjbești pe termen lung, să pui diverse grupuri sociale unul împotriva celuilalt . Iar efectele unei asemenea atitudini pe termen lung sunt nocive. Gândiți-vă că aceste recomandări, venite din partea forurilor internaționale, sunt fundamentate de ceea ce s-a întâmplat la jumătatea secolului XIX în Europa. Pornind de la Holocaust, noi ar trebui să ne luăm multe precauții pentru a reflecta evenimente religioase în presă sau în spațiul digital care e nemoderat practic, dar și pentru a ne asigura că pe termen lung societatea își caută consensul, nu dezbinarea.
Părerea mea este că ar trebui pe termen lung să creștem gradul de educație religioasă. Primul dator care să o facă este Statul. Dar nu putem lăsa totul pe umerii Statului, drept pentru care societatea cu propriile sale energii - mediul universitar, cel asociativ (de asta am și înființat FORB România) sau că vorbim de culte, toată lumea ar trebui să își canalizeze energia în această construcție democratică a felului în care e receptat în mentalul colectiv acest fenomen al pelerinajelor.
Orice pelerinaj reprezintă o ruptură în cotidian. Simțim nevoia să intrăm într-un alt spațiu, al Extraordinarului. Acest Extraordinar se poate numi casa în care a locuit Elvis Presley sau se poate numi racla cu moaște
Mirel Bănică: Există și pelerinaje laice, așa cum ați spus. De ce au ele loc? Pentru că orice pelerinaj reprezintă o ruptură în cotidian, o ruptură în timpul laic pe care îl avem cu toții. Simțim nevoia să intrăm într-un alt spațiu, al Extraordinarului. Acest Extraordinar se poate numi casa în care a locuit Elvis Presley sau se poate numi racla cu moaștele Sfintei Parascheva. Ați făcut referință la presa din Occident care tratează cu mai multă decență fenomenul pelerinajelor.
Europa, în forma pe care o știm azi, a fost construită de apariția universităților occidentale și de apariția studenților și a profesorilor care ”pelerinau” între Padova de pildă și Universitatea din Paris, dar și de pelerinaje. De marile pelerinaje din Occident: Santiago de Compostella, Chartres sau Lourdes, dar și altele, au construit Europa. Pentru că ele au presupus această deplasare continuă de oameni. De ce ele sunt tratate mai respectuos? Pentru că deja în occident există deja ideea de a trata cu deferență opțiunea religioasă a fiecărui ... Pelerinajul este un organism viu, care pulsează.
Mai există la noi stigmatul pelerinului. Eu însumi am simțit pe pielea mea acest stigmat. Nu e foarte ușor de suportat acest sentiment. În ceea ce privește reflectarea pelerinajelor, eu am propria mea teorie pe care voi încerca să o dezvolt în următoarele mele studii. Religiozitatea românilor a fost întotdeauna foarte apropiată de ciclurile din natură, și a avut un grad ridicat de amestec cu noțiunea de miracol și minuni. Este de fapt religiozitatea țăranului român. Numai că în acest moment, satul românesc e suferind. S-a laicizat și el. Nu mai există acea legătură pe care oamenii o aveau cu natura. În schimb, acest gust sau simț pentru religiozitatea populară a rămas.
Inclusiv pentru acele scandaluri legate de viața personală a preoților. Chiar și bunicii mei consumau acest gen de povești, dar pe fond, respectau instituția Preotului. Care instituție era imuabilă, atenție!
Aceste lucruri extrem de fine au fost prinse din zbor de către presă, care a înțeles că religiozitatea populară vinde foarte bine, fiind încărcată de emoție. Preotul din satul X a fost prins făcând ciocolată cu plante, ca să dau un exemplu despre care s-a scris în media Dacă acest lucru îl făcea altcineva, nu preotul, poate nu era la fel de interesant.
Raportul acesta de forțe dintre religia Bisericii și religiozitatea populară a fost foarte fin. În mediul digital, religiozitatea populară câștigă teren în fața religiozității oficiale. Uitați-vă la ce se scrie de marile sărbători de peste an, de pildă de Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul. Atunci, media se transformă și în îndrumător și ne mai spune ce nu trebuie să faci de această sărbătoare. De pildă, nu trebuie să tai obiecte rotunde. Dacă la sat oamenii găseau echivalențe directe, o astfel de știre devine : să nu tai pepeni de Sf Ioan. Dar nu despre asta e vorba. Asistăm la o re-popularizare cu efecte distructive la adresa imaginii Bisericii și la sporirea stigmatului asociat.
Pelerinajul de anul acesta de la București este riguros adecvat la condițiile în care ne aflăm și pe care Biserica nu le-a eludat niciodată
Vasile Bănescu: Pelerinajul ține de manifestarea religiosului în spațiul public. Acest fapt trebuie lăsat să respire firesc. Organismul nostru comunitar funcționează firesc în măsura în care lucrurile care îl compun nu sunt stingherite, sau sunt stingherite într-un grad care nu atrage disfuncționalități. Și spun asta pentru că una din întrebările pe care mi le pun și am văzut că și cititorii Dvs și le pun cu siguranță, este cum se face că, în contextul în care ne aflăm, se consumă totuși ( chiar dacă cu măsuri extraordinare) acest pelerinaj. Mulți întreabă de ce să acceptăm acest lucru? Nu se putea lipsi Biserica de asta?
Uneori mă simt stingherit de toată această situație...nu mai sunt paturi libere de ATI...am avut prieteni care s-au îmbolnăvit. Am avut de asemenea un bun prieten care s-a stins: marele neurolog Ovidiu Băjenaru..dar dincolo de toate astea nu trebuie să uităm că voci foarte limpezi atrag atenția că nu trebuie să capitulăm total, în sensul de a pune capac oricărei reacții firești ale vieții noastre.
Pentru că există riscul unei scufundări într-un întuneric total al non-faptelor, al non-activității. Pelerinajul de anul acesta de la București este riguros adecvat la condițiile în care de aflăm și pe care Biserica nu le-a eludat niciodată.
Putem să ne păstrăm reflexele normalității, iar a merge la un pelerinaj este pentru un om credincios un gest reflex al normalității, poate fi deci posibil și dovedim că e posibil să se desfășoare un pelerinaj în condiții maxime de igienă.
Expresia ”noua normalitate” este foarte insidioasă și periculoasă. Ceea ce trăim de 8 luni de zile nu merită numele de normalitate. Este o nouă anormala normalitate. Noi trebuie să ieșim din ea și avem nevoie de un exercițiu, în limitele impuse de lege, de recomandările medicilor, de recuperare a normalității...
Cât datorăm în vremuri de pandemie Domnului și cât Cezarului?
Vasile Bănescu: Datorăm în mod egal Cezarului și lui Dumnezeu. Raportul acesta nu trebuie să se schimbe. Deși, în situații limită, înclinăm lăuntric tocmai spre zona credinței și a cercetării spirituale. Există în noi și dincolo de noi lucruri care nu pot fi anulate. Anularea pelerinajului ar fi putut avea loc dacă autoritățile de stat impuneau total acest lucru. Nu știu cu ce consecințe în zona libertății religioase, dar temeiul legal al acestui pelerinaj îl constituie HG 856 care în anexa 3 punctul 9 spune că asemenea evenimente pot fi organizate doar pentru cetățenii din orașul respectiv. Deci nu s-a forțat deloc legea, ci ne-am conformat unui cadrul legal și unui cadru drastic de măsuri pe care oamenii au dovedit că sunt capabili să le respecte. Eu aș sune că ar trebui să ne bucurăm că trecem acest test și nu să ne lamentăm post factum că am organizat ceva ce până la urmă a ieșit bine.
Cătălin Raiu: Fiind o perioadă în care energia autorităților trebuie canalizată pentru combaterea virusului, e firesc ca anumite libertăți să fie restricționate.
Dar aceste restricții trebuie să respecte anumite condiții, pentru a nu avea efecte grave pe termen lung, ca să nu spun iz totalitar. Acum, particularizând discuția, ceea ce am observat este că am avut de-a face pe de o parte cu restricții generale pentru toate domeniile, iar în cazul pelerinajelor am avut supra-restricționări. Nu realizez din ce rațiuni și nici nu stau să le judec.
Din perspectiva democrației trebuie să avem în minte faptul că drepturile și libertățile sunt pe primul loc.
Lupta împotriva pandemiei tocmai asta vrea să scoată în evidență: că pune pe primul loc dreptul la sănătate și la viață în această perioadă. Păi dacă punem aceste drepturi pe primul loc, atunci să nu fim ipocriți și să recunoaștem că și în România, cultele religioase au fost un aliat al Statelor, nu un adversar. Da, au fost restricționate mai multe drepturi și libertăți, inclusiv cea religioasă. Problema e că nu s-a restricționat cu legea în mână, după un tipar democratic. Era obligatoriu să ai o asemenea legislație înainte de a fi venit pandemia. Exigențele democratice internaționale impun ca pe stare de urgență sau de alertă să existe în legislația națională a fiecărui stat modalitatea în care drepturile și libertățile sunt restricționate. În felul acesta populația știe de la început la ce să se aștepte și astfel se evită momentele de tensiune.
Problema e că din martie și până la final de octombrie, România nu a produs acea legislație care să asigure neutralitatea vieții religioase. Din martie până în octombrie s-a stat degeaba și de asta avem tensiuni sociale, de asta purtăm acum această discuție și de asta din păcate rămânem într-o stare de incultură prin prisma libertății religioase.
Nu pelerinajul în sine e contaminant. Contaminantă este aducerea pelerinilor
Mirel Bănică: Toate părțile implicate, inclusiv Biserica, uită un lucru foarte clar. Pelerinajele sub forma unui rând de așteptare cu mii, sau zeci de mii de oameni sunt o invenție relativ recentă. Când a fost adus Capul Sf Andrei la Iași? La jumătatea anilor 90. Eu văd această aducere a Capului Sf Andrei și pelerinajul sub forma unui rând de așteptare ca pe o noutate religioasă. Acest stil de a pelerina într-un rând de așteptare foarte lung este foarte recent. De ce a fost el posibil? Dintr-un motiv foarte simplu: modernitatea ne-a permis acest lucru.
Poți să iei foarte ușor cu un autocar, cu un tren sau cu mașina personală. Nu pelerinajul în sine e contaminant. În fond, atingerea de raclă e fugară. Contaminantă este aducerea pelerinilor. Cu toții știm localitățile care trimit zeci de autocare. Și, la un alt nivel, mai subtil, este această dublă acțiune a contaminării. A te atinge de racle are și un efect pozitiv, de injecție a speranței, în vreme ce pentru cei critici fenomenul e unul contaminant. Nu am văzut însă nicăieri un istoric al epidemiilor ... aș vrea să știu ce s-a întâmplat cu bisericile din București în timpul marilor pandemii? Ce s-a petrecut de pildă cu practicile religioase în acele perioade?
Vasile Bănescu: Începând din luna martie a început o mobilizare fără precedent în zona caritabilă. S-au adunat alimente, bani, un mecanism de voluntariat bine articulat. S-a ajuns în foarte multe case ... S-a achiziționat aparatură medicală pentru mai multe spitale. S-a oferit un sprijin foarte concret în zona socială. Ne-am organizat foarte bine, așa cum au făcut toate cultele din țară. Cultele religioase într-un stat democratic nu sunt nici anexele Statului nici adversarele lui ci sunt aliate în mod firesc. Ajutorul financiar acordat a fost de circa 5 milioane de euro.
Mirel Bănică: Acum am un mic proiect de sociologie monastică. Va apărea sper în curând și un studiu mai legat de asta. Dar în unele mănăstiri pe care le-am vizitat călugării nu purtau mască în mod ostentativ pentru a arăta că sunt protejați de Dumnezeu. Foarte bine! Întotdeauna monahismul s-a aflat într-o mică tensiune cu autoritățile bisericești dar și cu cele laice. O parte din pelerinii prezenți repetă acest gest, ceea ce produce tensiuni și scântei. Eu leg anumite nerespectări ale regulilor stricte de această religiozitate populară foarte liberă și foarte greu de disciplinat.
Nu trebuie să amestecăm apele: monahul e responsabil în Biserică de misiunea încredințată, iar în zona medicală Biserica trebuie să respecte măsurile pe care experții medicali le recomandă
Vasile Bănescu: De ce nu poartă preoții mască?, întreabă un cititor al Dvs. Eu văd foarte mulți purtând mască. Întrebarea cititorului Dvs probabil că vizează un număr mic de preoți. Până de curând preotul putea să slujească fără mască. Mergând și în provincie, vă spun că acolo se poartă mască. Dl Bănică a sesizat ca în spațiul monahal unii sunt refractari la ideea de mască. Problema e că dacă pledezi sau dacă îți asumi un discurs anti-măsuri dictate de autoritățile medicale și dacă ai voie să faci asta ca monah.
Eu suspectez unele persoane din spațiul monahal poate prea ahtiate de vizibilitate și care își doresc prea mult ca discursul lor să fie cât mai vizibil. Eu cred că fiecare dintre noi avem poziția noastră de slujire în cadrul Bisericii. Eu sunt constrâns să comunic foarte mult. Un monah este foarte adecvat în zona lui, pe care eu o respect cu maximă reverență. Nu trebuie să amestecăm apele: monahul e responsabil în Biserică de misiunea încredințată, iar în zona medicală, nu Biserica, nu monahii trebuie să se ocupe de validarea unor măsuri pe care experții medicali le recomandă. Așadar, îndemnul Patriarhiei a fost limpede: la respectarea acestor măsuri.
Vezi aici discuția video în varianta integrală:
6
3
