De când România a instituit restricții la scară națională pe 17 martie am ieșit din apartament doar în patru ocazii: trei pentru a cumpăra mâncare și una pentru a ridica un nou grătar pe care l-am comandat online (încercați să-mi spuneți că grătarul nu este un articol esențial). Copiii au ieșit doar o dată, ca să cumpere pâine și lapte de la un magazin local, se confesează Craig Turp în Emerging Europe.
Ca și cei mai mulți oameni din România, luăm în serios amenințarea coronavirusului. De asemenea, suntem conștienți că cu cât mai mult vom sta acasă acum, cu atât mai repede coșmarul va înceta și vom putea reveni la ceva care cel puțin să semene cu viața normală. Ar fi ușor să ocolim regulile (este întotdeauna ușor să ocolești regulile într-o țară care se mândrește să le ignore), dar pentru binele general facem cum ni s-a spus: stăm acasă.
Din nefericire, ca și într-un număr de alte țări (Regatul Unit fiind un prim exemplu), există o minoritate numeroasă în România care nu ia restricțiile în serios. Aceasta se datorează pe de o parte iresponsabilității personale și refuzului de a asculta de regulile guvernului, dar pe de altă parte și greșelilor guvernului însuși, care dincolo de bizara desfășurare de forțe (armata a fost prezentă vizibil pe străzile din București acum două săptămâni) a organizat restricțiile într-o manieră lipsită de grijă și aproape neglijentă.
Guvernul României nu a avut parte de o criză adevărată până acum. Măsurile sale de a atenua impactul economic al lui Covid-19 au fost dezamăgitoare, chiar dacă țara este strâmtorată financiar și spațiul pentru manevre fiscale este extrem de limitat.
Mai mult de un milion de oameni au devenit șomeri de la începutul lui martie, numărul find alimentat de sutele de mii de români întorși acasă după ce și-au pierdut slujbele din Italia, Spania și Regatul Unit. Nu va fi de mirare dacă mulți vor profita de cea mai mică oportunitate de a pleca înapoi în străinătate, chiar și pentru munci sezoniere, cules de sparanghel și fructe de pădure în Germania. Scenele de pe aeroportul din Cluj de săptămâna trecută au fost grăitoare.
Dar de și mare îngrijorare decât lipsa măsurilor fiscale ale guvernului pentru a ajuta întreprinderile mici și mijlocii, coloana vertebrală a economiei României, a fost incoerența cu care a organizat restricțiile. Comunicarea a fost deficitară; instrucțiunile clare, concise și ușor de înțeles au lipsit cu prisosință.
În locul lor, anunțurile oficiale au îmbrăcat jargonul cunoscut prin aceste părți drept „limba de lemn” (n.red.: în limba română în original): discursul rigid și supra-oficial care a fost comun prin Europa emergentă înainte de 1989, dar supraviețuiește și azi. „Limba de lemn” le permite oficialilor slabi să se ascundă în spatele unei fațade de autoritate conferită de funcție, nu de abilitățile personale de a comunica și de a impune respect.
Cel mai bun exemplu de „limbă de lemn” a fost primul anunț privind restricțiile, care a formulat în mod bizar că ordinul de a sta acasă sună a „recomandare”. Un ordin „recomandat”. S-a râs cu jenă în toată țara.
Rezultatul a fost previzibil. Pe 21 martie, o zi neobișnuit de caldă pentru această perioadă din an, parcurile și spațiile deschise din toată țara au fost pline de oameni care se plimbau, alergau și făceau picnicuri cu multă bonomie, oameni care erau deplin conștienți că o simplă recomandare nu trebuie urmată.
La acea dată, în România fuseseră confirmate doar 367 de cazuri de coronavirus. Primele decese au fost înregistrate doar în ziua următoare. Când s-a emis noul ordin care elimina termenul „recomandare” era deja prea târziu.
De atunci, de când am fost teoretic sub restricții, numărul mare de excepții – de exemplu, aproape toți cei 2,5 milioane de funcționari publici încă merg zilnic la lucru – am văzut că infectările (acum peste 6.000) și decesele (se apropie de 350) au crescut într-un ritm care nu este încă alarmant, dar care sugerează că ar fi trebuit instituite măsuri mai stricte. Transportul în comun încă funcționează, iar traficul de pe străzile din București – chiar și pe cele secundare, unde locuiesc și eu – este încă prea aglomerat pentru un oraș sub restricție. Piețele din București sunt în aceste zile invadate, locuitorii făcând provizii pentru Paște. La 8 dimineața sunt cozi lungi la supermarketuri.
Într-adevăr, Paștele – care în lumea ortodoxă cade în weekendul următor – îmi provoacă o mare îngrijorare. Este de obicei cea mai mare sărbătoare din an, când familiile se strâng pentru a participa la serviciile religioase de la miezul nopții înainte de a mânca mari cantități de ouă fierte și miel la cuptor. Mă tem că mulți oameni vor profita de oportunitatea oferită de restricțiile cam relaxate și vor face la fel ca de obicei. Sper că mă înșel, dar vom vedea fără îndoială mulțimi în piețe și supermarketuri și pot fi începutul unui nou val de infecții, chiar când ar trebui să vedem luminița de la capătul tunelului.
Cel puțin, bisericile vor fi închise. Patriarhul Bisericii Ortodexe Române le-a spus credincioșilor, în termeni răspicați, să stea acasă. Vor fi preoți care îl vor ignora pe patriarh și vor încerca să ofere măcar servicii clandestine. Dacă va interveni poliția, extrema dreaptă religioasă se va martiriza.
Există de pe acum fundamentaliști care compară închiderea bisericilor cu sfârșitul lumii, un semn al unei noi ordini mondiale iminente în care orice urmă de credință este eliminată. A devenit singura lor preocupare: situația spitalelor din România, numărul în creștere al deceselor și infectărilor, căderea economiei sunt de mică importanță. Tot ce vor este să se redeschidă bisericile. În regulă, dar de ce să ne limităm la biserici? Să redeschidem totul: pub-uri, cluburi, baruri și restaurante - și să revenim la normal. Să pretindem că nu există Covid-19.
Sau am putea să-l ascultăm pe patriarh și să recitim Corintieni 3:16: „Nu știați că voi înșivă sunteți templul Domnului și că Domnul sălășluiește în voi?”.
Cu alte cuvinte, în acest an Domnul va veni la voi.
România este într-un moment crucial în vremea coronavirusului. Ca în multe alte țări din Europa emergentă, numerele nu sunt la fel de îngrozitoare ca în alte părți (probabil din cauza vaccinului BCG generalizat). Dar sunt mult mai rele decât ar trebui, din cauza stării precare a sistemului de sănătate.
O explozie după Paște a cazurilor ar fi fatală pentru țară pe termen scurt, mediu și lung. A lipsi de la cel mai frumoasă și importantă slujbă religioasă din an nu este cel mai bun lucru, ca și renunțarea la mâncare și băutură împreună cu prietenii și familia.
Dar sunt necesare dacă vrem să terminăm cu Covid-19 în România și să revenim la viața normală, să putem merge la biserică, să mâncăm în oraș și să ne vizităm prietenii și familia. Ideal ar fi ca guvernul să instituie o restricție totală de deplasare de vineri seara până luni dimineață. Nu va fi dornic s-o facă într-un an electoral.
Într-un moment în care avem nevoie de lideri adevărați și decizii dure, nu vom avea parte de nimic din acestea. (Emerging Europe)
4
18
