​30 de ani după. Jurnalistul italian care a trăit alături de români primele zile de libertate. Paolo Romani: M-a uimit întotdeauna convertirea aproape ireală, subită, a unora

Duminică, 22 decembrie 2019, 21:12 Actualitate | Esenţial

Paolo Romani, reporter italian, a fost unul din jurnaliştii străini de televiziune care au ajuns în România în decembrie 1989, „în aceeaşi zi în care Nicolae Ceauşescu fugea cu elicopterul din Bucureşti”. A documentat evenimentele din capitală zile la rând: a intervievat românii din pieţe, a participat la înmormântarea victimelor, a intra în biroul lui Ceauşescu, a dormit în metrou alături de studenţi şi a petrecut Anul Nou la Televiziune. La sfârşitul carierei de jurnalist a făcut politică, devenind Ministru al Dezvoltării Economice în Italia şi senator. Hotnews.ro l-a intervievat în exclusivitate.

HotNews.ro: În 1989, eraţi un reporter italian de televiziune. Când şi cum aţi luat decizia să documentaţi evenimentele România?

Paolo Romani: Pe atunci mă ocupam şi de reportaje de război, documentasem războiul între Iran şi Irak, fusesem în Iran în 1985. Lucram la TeleLombardia, unul din cele mai importante posturi locale de televiziune. Am auzit de revolta de la Timişoara, noi, jurnaliştii, eram în stare „de alertă” cu privire la ceea ce ar fi putut să se întâmple. Am văzut primele izbucniri ale mulţimii, clădirea Palatului comunist în flăcări. Mi-am zis că se întâmplă ceva important, trebuie să mă duc. Despre Timişoara auzisem de 400 de morţi, că autorităţile au tras în mulţime, am ştiut că nu va fi o situaţie lipsită de violenţe. Ţin minte şi acum că circula fotografia unui copil cu o cicatrice pe abdomen, ne-a impresionat. Mi-am luat operatorul şi ne-am pornit către România cu maşina.

Când aţi ajuns în România şi cum aţi reuşit să intraţi?

Nu aveam viză, nu aveam nimic. Am intrat pe la Porţile de Fier, ne-am imaginat că, într-o situaţie de revoluţie sau de pre-revoluţie, vom fi lăsaţi să trecem. Şi aşa a fost. Erau doar câteva gărzi, s-au uitat la noi, nu ştiau ce să facă, aşa că ne-au lăsat să trecem. Cred că se întâmpla pe 22 decembrie, sau 23 decembrie, pentru că ştiam că Ceauşescu fugise cu elicopterul”.

Care a fost primul impact cu România „revoluţionară”?

Ştiu că am ajuns prima oară la Craiova şi îmi amintesc frigul teribil. Era multă zăpadă, peste tot, pe străzi. Era greu să înaintăm. La Craiova, palatul care era centrul puterii fusese golit, nu mai erau funcţionarii, şefii de partid, ci erau oameni de diferite profesii care luaseră puterea fără vărsare de sânge. Erau profesionişti din diverse domenii, ingineri, avocaţi. Au devenit peste noapte stăpâni pe o situaţie, pe putere, fără să ştie prea bine cum să se comporte. Nu prea erau conştienţi de ce se întâmpla, erau probleme urgente de rezolvat, cum ar fi dezăpezirea străzilor. Era clasica situaţie de revoluţie, când cei de la puterea dispar dintr-o dată, ca prin minune, asta a fost la Craiova, cel puţin. Am rămas o noapte la Craiova, dar nu prea mai era nimic de văzut acolo, aşa că am plecat spre Bucureşti.

Aşa aţi ajuns în Bucureşti. Prima impresie?

Prima impresie a fost că seamănă cu Budapesta. Pe la intersecţii erau tineri, erau muncitori cu kalashnikov în mână, se respira atmosfera unui oraş eliberat. Pe bulevarde, spre centru, am vazut tancuri şi am înţeles că armata era de partea revoluţiei. Vorbeam cu oamenii pe stradă, luam interviuri. Erau mulţi studenţi. Ne povesteau cum a fugit Ceauşescu cu elicopterul, că au fost una, două zile sângeroase, mai ales în zona Hotelului Intercontinental. Protestatarii spuneau că au fost urmăriţi pe străzi, în centru, încercau să se refugieze prin clădiri, unii au rămas blocaţi, bătuţi, împuşcaţi, nu ştiau unde să se ascundă. Apoi, povesteau despre morţi, nu am ştiut să estimăm câţi au fost. M-au dus la un mic cimitir, care nu e prea cunoscut, unde îngropau câţiva tineri. Îmi amintesc că erau mamele lor acolo, plângeau. E un cimitir mic.

În ce alte zone aţi mai fost?

Am stat în mijlocul tinerilor de la Gheorghe Gheorghiu Dej (acum Piața Revoluției -n.r.), era agitaţie, apoi cred că am fost primul occidental care a intrat în fostul birou al lui Ceauşescu, cu telecamera. Erau încă fotografiile soţiei şi fiului, era aproape intact. Îmi amintesc că acolo nu erau militari, cei prezenţi m-au lăsat să intru, erau curioşi de munca pe care o făceam, de telecameră. Piaţa era plină de lume, îmi povesteau de construcţiile lui Ceauşescu, de Palatul Poporului, de cum a distrus cartiere întregi. Dar atmosfera generală era, paradoxal, calmă, liniştită. Apoi m-am dus către Televiziune, pentru că ştiam că revoluţiile se fac controlând televizorul.

Care era atmosfera la Televiziune, văzută prin ochii unui reporter TV?

La televiziune era un haos de nedescris. Acolo am avut senzaţia ciudată să văd că prezentatorii vechi ai regimului erau tot acolo, îşi puseseră banderola tricoloră. Dacă până atunci erau cei care citeau telejurnalul comunist, cu ton oficial, acum îşi dăduseră jos cravata, şi-au suflecat mânecile, ridicau pumnul şi citeau comunicatele care le erau date de cei de la Comitetul de Salvare. Revelionul l-am petrecut acolo, în televiziune, petrecând toţi împreună.

Cum a fost revelionul acolo? Eraţi la doi paşi de ce se transmitea în direct în toată ţara.

Era o confuzie totală, toată lumea era exaltată. Începea să apară din ce în ce mai puternică imaginea lui Ion Iliescu. Lumea nu înţelegea dacă era continuarea vechiului regim sau instaurarea unei situaţii noi.

Aţi avut impresia că e o regie în spate la ceea ce se întâmpla acolo?

Eu am trăit cu impresia că nu era cineva care conducea în spate. Nu mi se părea o lovitură de stat. Ceea ce vedeam noi erau fâşii de realitate. Nu aveam un tablou general. Când eşti în mijlocul evenimentelor, e greu să îţi dai seama. Eşti în ochiul ciclonului. Nu mi s-a părut că ar fi fost o unică regie, deşi când m-am întors am auzit această ipoteză, despre faptul că Iliescu ar fi fost chemat anume, de către cei care au ajuns în conducere. Prin urmare şi Petre Roman, despre care nu mai ştiu ce a făcut după, atunci a devenit prim ministru. După câteva zile, impresia era că fusese restabilită cât de cât ordinea.

Cât de important a fost rolul Televiziunii?

Ca în orice revoltă din secolul XX, a fost fundamental. Se ştie că primele două obiective sunt Palatul Guvernului şi Televiziunea. Acum, odată cu noile mijloace de social media, germenii unei revoluţii circulă mai repede, cum am văzut la revoluţiile din ţările arabe. Atunci era uşor: un singur obiectiv pe care trebuie să-l controlezi.

Despre moartea cuplului Ceauşescu cum aţi aflat?

Un lucru era cert: Ceauşescu fusese ucis împreună cu soţia, după un proces ciudat. Se spunea că era soluţia cea mai bună, în locul unui proces. În cadrul unui proces ar fi ieşit la iveală multe complicităţi cu cineva care, poate, era la putere. Iată un pasaj care nu era prea clar.

Cum v-aţi continuat documentarea?

Era foarte frig, unicul loc cald erau staţiile de metrou. Am dormit alături de tineri, în staţiile de metrou, în saci de dormit. Mulţi dintre ei erau foarte instruiţi, vorbeau engleză, comunicau. Erau conştienţi de ceea ce se întâmplă. Părea revoluţia tinerilor, a intelectualilor, dar şi a muncitorilor. Peste tot cât am stat în România am vorbit cu oameni normali, cu tineri, cu intelectuali, cu muncitori. Nu am văzut oameni dubioşi, vagabonzi. Pentru ei, era singura cale de a ieşi dintr-o teribilă depresie, era o ţară a contrastelor, cu oameni săraci, urbanizare forţată, cu control total.

În acele zile, v-a fost frică?

Nu, nu, nu mi-e frică, m-am aflat în situaţii mai periculoase, în Siria, în Iugoslavia, de exemplu. De multe ori am avut bombe deasupra capului! Când eşti acolo, în mijlocul evenimentelor, nu ai timp să-ţi fie frică. În plus, eram curios să văd cum se schimbă lucrurile, să particip, să aflu.

V-a rămas în minte vreo persoană, din acele zile, fie el un român simplu, sau un personaj întâlnit?

Am în minte suma persoanelor, tinerilor, muncitorilor, cu care am vorbit. Un personaj colectiv. Apoi, am rămas cu acea imagine a prezentatorilor TV, aceiaşi de dinainte, care, fără să clipească, cu aceeaşi expresie şi nonşalanţă, citeau comunicatele noii conduceri. M-a uimit întotdeauna „convertirea” aproape ireală, subită, a unora.

Cu ce impresie generală aţi rămas despre România, acum, după 30 de ani?

Ţin minte că am transmis imaginile filmate atunci, pe postul nostru, am făcut emisiuni speciale. Când am devenit ministru, (Ministrul Dezvoltării în Italia, n.red) m-am dus în România şi am vrut să merg din nou la acel cimitir mic unde au fost îngropaţi tinerii. Pare un cimitir uitat, dar încă se mai fac slujbe de pomenire. Parcă nu a trecut vremea. România e o ţară democratică, şi-a cucerit libertatea, a intrat în NATO, în Uniunea Europeană. Pentru mine a fost o experienţă deosebită, revoluţia am trăit-o din interior, am fost martor la câştigarea libertăţii. Am văzut societatea care s-a revoltat în faţa unui regim, care se schimba din rădăcini, am văzut cum se trezesc conştiinţele, cu curaj, chiar cu preţul vieţii.