"Înființarea completurilor specializate de către Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție este facultativă, iar nu obligatorie", iar "prin dispozițiile art.19 alin.(3) din Legea nr.304/2004 nu instituie obligația Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție de a înființa complete specializate în nicio materie și, implicit, nici în materia infracțiunilor de corupție", arată judecătoarele Livia Stanciu și Simina Tănăsescu într-o opinie separată la motivarea deciziei din 3 iulie prin care Curtea Constituțională a constatat că completurile de 3 de la instanța supremă au fost constituite nelegal, motivare publicată astăzi.

Livia StanciuFoto: Agerpres

"Din anul 2014, Curtea de Apel București nu a avut hotărâri anuale de colegiu prin care să-și constituie completuri specializate în judecarea cauzelor de corupție; pe de altă parte că, Curtea de Apel București a constatat, în mod legal, ca și Înalta Curte de Casație și Justiție, de altfel, că toți judecătorii Secției Penale sunt specializați în judecarea cauzelor de corupție", mai arată cele două judecătoare, în opinia separată.

La rândul lor, judecătorii Mona Pivniceru și Daniel Morar arată și ei, într-o opinie separată, că judecătorii instanței supreme "au dobândit gradul profesional maxim de unde rezultă existenţa unei reguli de drept ce nu poate fi răsturnată, respectiv existenţa specializării acestora în materiile pe care le judecă". "În consecinţă, la nivelul instanţei supreme toţi judecătorii din materie penală sunt specializaţi în judecarea oricăror infracţiuni, indiferent că acestea sunt reglementate de dreptul comun sau legile speciale", afirmă judecătorii Mona Pivniceru și Daniel Morar.

Consiliul Superior al Magistraturii și Colegiul de conducere al instanței supreme ar fi trebuit să elaboreze un set de reguli care să garanteze specializarea completurilor de 3 judecători de la Înalta Curte de Casație și Justiție care judecă dosare de corupție, atâta timp cât în România "legea a instituit completuri specializate", ceea ce înseamnă că "judecătorii sunt şi trebuie să fie specializaţi". Curtea Constituțională a publicat astăzi motivarea deciziei din 3 iulie prin care a constatat că completurile de 3 judecători de la instanța supremă au fost constituite nelegal.

Potrivit CCR, constituirea nelegală a completurilor de 3 judecători "atrage nulitatea absolută", iar prin "neconstituirea completurilor specializate Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a încălcat dreptul la un proces echitabil şi nu a asigurat imparţialitatea obiectivă a instanţei judecătorești".

Ce spun judecătoarele Livia Stanciu și Simina Tănăsescu în opinia separată:

  • Începând cu anul 2004, toți judecătorii secției penale din cadrul instanței supreme au fost considerați specializați în materia infracțiunilor reglementate de Legea nr.78/2000 și, pe cale de consecință, toate completele de judecată alcătuite în cadrul secției penale a Înaltei Curți au fost considerate specializate în această materie. De atunci până în prezent, la începutul fiecărui an, Colegiul de conducere al Înaltei Curți a validat această interpretare a legii, fapt ce a condus la o practică instituțională constantă și predictibilă.
  • Procedând astfel Înalta Curte nu a făcut altceva decât să respecte principiul eficienței actelor juridice, care arată că actele juridice trebuie interpretate și aplicate în sensul producerii de efecte juridice și nu pentru a împiedica o astfel de stare de lucruri. Confruntată cu două reglementări a căror ipoteză normativă coincide (constituirea unor complete specializate), dar ale căror dispoziții sunt divergente (Legea nr.78/2000 obligă la constituirea lor pentru judecarea infracțiunilor de corupție în vreme de Legea nr.304/2004 permite constituirea lor la nivelul ÎCCJ) instanța judecătorească supremă a identificat încă din 2004 o soluție optimă și a confirmat printr-o practică instituțională constantă, reconfirmată inclusiv în 2019, că toți judecătorii din cadrul secției sale penale au specializarea necesară pentru a judeca în primă instanță cauze penale care vizează infracțiuni de corupție.
  • O astfel de interpretare și aplicare a unor legi divergente (nu neapărat contradictorii) este posibilă, este conformă cu ambele prevederi legale, ține exclusiv de competența instanțelor judecătorești, nu încalcă principiul separației puterilor în stat, nu pune în discuție nicio dispoziție constituțională și nu creează niciun blocaj în funcționarea instanțelor judecătorești ori a legiuitorului. Prin interpretarea și aplicarea legii într-un mod eficient, constant și predictibil ÎCCJ nu a adăugat sau scăzut nimic din lege și nu a stabilit noi reguli de conduită, ci s-a limitat la a face aplicarea normelor juridice generale și impersonale la cauzele concrete care i-au fost deduse judecății. Atât Parlamentul cât și Înalta Curte și-au exercitat atribuțiile care le revin conform Constituției și nu și-au depășit competențele constituționale sau legale; Parlamentul a continuat să legifereze chiar dacă nu a realizat corelarea necesară între cele două acte normative nici măcar cu prilejul modificării aduse legii de organizare judiciară în anul 2018, iar instanța supremă a continuat să soluționeze cauze de competența sa în cadrul unor completuri care dispun de specializarea necesară și alcătuite din judecători specializați. Prin urmare, nu a existat și nu există niciun refuz al Înaltei Curți de a pune în aplicare vreo lege adoptată de Parlament și instanța supremă nu s-a substituit Parlamentului atunci când a interpretat două acte normative necorelate între ele în sensul în care ambele pot produce efecte juridice și nu doar unul, doar celălalt ori niciunul.
  • Pe de altă parte, din modul în care opinia majoritară a prezentat situația de fapt ar putea rezulta că, în prezenta speță, Curtea Constituțională vizează o „paradigmă juridică” ce nu împiedică Parlamentul să legifereze, ci limitează „încrederea justițiabilului în actul de justiție […] prin prisma exigențelor de independență și imparțialitate obiectivă care trebuie să caracterizeze orice instanță judecătorească”. O astfel de analiză se îndepărtează radical de la noțiunea de conflict juridic de natură constituțională, chiar și în viziunea relaxată adoptată mai recent de Curtea Constituțională, căci nu permite identificarea unui „conflict”, ci se referă la o „paradigmă” și nu are în vedere încălcarea unei prevederi din Constituție, ci abordează „conduita unei autorități publice”. Or, Curtea Constituțională nu a fost învestită de Constituție cu evaluarea generică și nedistinctă a conduitelor și practicilor instituționale ale autorităților statului, ci cu rolul de a garanta supremația legii fundamentale. Pentru realizarea acestui rol ea poate și trebuie să determine respectarea principiului separației puterilor în stat de către puterea legiuitoare, de către cea executivă și de către cea judecătorească, nu înainte însă de a respecta ea însăși repartizarea competențelor stabilite prin Constituție și, în primul rând, de a își respecta propria competență. Legea fundamentală a dat în sarcina Curții Constituționale soluționarea conflictelor juridice de natură constituțională și nu analiza unor himere paradigmatice, motiv pentru care cererea introductivă trebuia respinsă ca inadmisibilă.
  • În prezenta speță autoritățile publice pretins aflate în conflict și-au exercitat și continuă să își exercite fiecare atribuțiile care le sunt stabilite prin Constituție fără a încălca una competența celeilalte, nu se află nici într-un conflict pozitiv și nici într-un conflict negativ de competență, nu creează blocaje instituționale nici reciproc și nici în raport cu alte autorități publice, iar în cererea introductivă nu s-a invocat nici un articol din Constituție care să fi fost încălcat ori interpretat diferit de cele două autorități publice vizate. Analiza relației dintre art.126 și art.61 din Constituție, pe care nu autorul sesizării ci doar opinia majoritară o face, nu demonstrează relevanța constituțională a aspectelor deduse judecății ci doar faptul că o interpretare corelată a articolelor din legea fundamentală este posibilă, ceea ce este normal de vreme ce dispozițiile fac parte din același act normativ.
  • În prezenta cauză Curtea Constituțională a fost sesizată cu o pretinsă nelegală compunere a unor complete de judecată, altfel spus cu o excepție procesuală atipică de vreme ce este ridicată de o autoritate publică ce nu poate justifica un interes și este adresată unei alte autorități publice care nu are competența de a o soluționa pentru că nu este instanță judecătorească. Legea fundamentală nu a dat în competența Curții Constituționale rezolvarea unor excepții procesuale pe calea soluționării conflictelor juridice de natură constituțională. Adăugarea unei noi atribuții de către înseși jurisdicția constituțională la competența ce i-a fost stabilită prin legea fundamentală echivalează cu o revizuire informală dacă nu chiar cu o fraudă la Constituție.
  • Referitor la incidența dispozițiilor art.215 din Legea nr.71/20115, invocată în cerere, precum și la susținerea potrivit căreia aceste dispoziții stabileau obligația Înaltei Curți de Casație și Justiție de a înființa complete specializate, subliniem următoarele: Prin dispozițiile art.215 din Legea nr.71/2011, la art.19 din Legea nr.304/2004 a fost introdus un nou alineat, alineatul (3), în temeiul căruia: "(3) La începutul fiecărui an, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, la propunerea președintelui sau a vicepreședintelui acesteia, poate aproba înființarea de complete specializate în cadrul secțiilor Înaltei Curți de Casație și Justiție, în funcție de numărul și natura cauzelor, de volumul de activitate al fiecărei secții, precum și de specializarea judecătorilor și necesitatea valorificării experienței profesionale a acestora."
  • Examinarea dispozițiilor art.19 alin.(3) din Legea nr.304/2004, astfel cum au fost introduse prin Legea nr.71/2011, conduce cu claritate la concluzia că înființarea completelor specializate de către Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție este facultativă, iar nu obligatorie.
  • Prin urmare, dispozițiile art.19 alin.(3) din Legea nr.304/2004 nu instituie obligația Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție de a înființa complete specializate în nicio materie și, implicit, nici în materia infracțiunilor de corupție și, pe cale de consecință, nu se poate constata o încălcare a voinței legiuitorului, care a stabilit, cu caracter facultativ, înființarea completelor specializate la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție. Or, așa cum am arătat anterior, toți judecătorii Secției penale din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție sunt specializați, în virtutea legii, în soluționarea în primă instanță a cauzelor de corupție, aspect ce nu atrage incidența art.19 alin.(3) din Legea nr.304/2004.
  • În acest context, subliniem și faptul că Decizia nr.17 din 17 septembrie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.872 din 16 octombrie 2018, nu se referă la dispozițiile art.19 alin.(3) din Legea nr.304/2004 și nu instituie obligația Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție de a înființa complete specializate, în temeiul acestor dispoziții, această decizie neavând relevanță în chestiunea supusă examinării prin prezenta sesizare.
  • Așa cum rezultă, atât din dispozitivul Deciziei nr.17/2018, cât și din considerentele acesteia, decizia pronunțată în recurs în interesul legii privește regimul juridic al excepției de necompetență materială procesuală a secției sau a completului specializat, în procesele supuse Codului de procedură civilă, în aplicarea dispozițiilor art.129 alin.(2) pct.2, art.129 alin.(3), art.130 alin.(2) și (3), art.131, art.136 alin.(1), art.200 alin.(2) din Codul de procedură civilă și ale art.35 alin.(2) și art.36 alin.(3) din Legea nr.304/2004.
  • Or, în art.35 alin.(2) din Legea nr.304/2004 se prevede că, "în cadrul curților de apel funcționează, în raport cu complexitatea și numărul cauzelor, secții sau, după caz, completuri specializate pentru cauze civile, cauze cu profesioniști, cauze penale, cauze cu minori și de familie, cauze de contencios administrativ și fiscal, cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, insolvență, concurență neloială sau pentru alte materii, precum și completuri specializate pentru cauze maritime și fluviale, iar în art.36 alin.(3) din Legea nr.304/2004 se prevede că, în cadrul tribunalelor funcționează, în raport cu complexitatea și numărul cauzelor, secții sau, după caz, completuri specializate pentru cauze civile, cauze cu profesioniști, cauze penale, cauze cu minori și de familie, cauze de contencios administrativ și fiscal, cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, insolvență, concurență neloială sau pentru alte materii, precum și completuri specializate pentru cauze maritime și fluviale."
  • De altfel, similar Înaltei Curți și alte instanțe au constatat că toți judecătorii Secției Penale sunt specializați în judecarea cauzelor de corupție. Astfel, în Decizia nr.445/2019 a Președintelui Curții de Apel București s-a statuat că: ”Având în vedere adresa din 8 mai 2019 (s.n. deci, după sesizarea Curții Constituționale cu prezentul conflict juridic de natură constituțională) a conducerii Secției a II-a Penale a Curții de Apel București referitoare la desemnarea unor judecători în componența completelor specializate și având în vedere că prin Hotărârea nr.16 din 30 ianuarie 2014 a Colegiului de conducere al Curții de Apel București, toți judecătorii Secțiilor penale ale instanței au fost desemnați să soluționeze cauze de corupție dintre cele prevăzute în legea nr.78/2000, constată că, judecătorii au fost desemnați în componența completelor specializate în judecarea cauzelor de corupție odată cu numirea acestora în cadrul Curții de Apel București – Secția a II-a penală”.
  • Simpla lectură a conținutului Deciziei Președintelui Curții de Apel București menționată mai sus demonstrează: pe de o parte că, din anul 2014, Curtea de Apel București nu a avut hotărâri anuale de colegiu prin care să-și constituie completuri specializate în judecarea cauzelor de corupție; pe de altă parte că, Curtea de Apel București a constatat, în mod legal, ca și Înalta Curte de Casație și Justiție, de altfel, că toți judecătorii Secției Penale sunt specializați în judecarea cauzelor de corupție.
  • Această ultimă constatare au făcut-o și alte instanțe din țară, respectiv Curțile de Apel Alba Iulia, Oradea și Galați.

Ce spun judecătorii Mona Pivniceru și Daniel Morar în opinia separată:

La rândul lor, judecătorii Mona Pivniceru și Daniel Morar arată și ei, într-o opinie separată, că judecătorii instanței supreme "au dobândit gradul profesional maxim de unde rezultă existenţa unei reguli de drept ce nu poate fi răsturnată, respectiv existenţa specializării acestora în materiile pe care le judecă". "În consecinţă, la nivelul instanţei supreme toţi judecătorii din materie penală sunt specializaţi în judecarea oricăror infracţiuni, indiferent că acestea sunt reglementate de dreptul comun sau legile speciale", afirmă judecătorii Mona Pivniceru și Daniel Morar.

  • Dacă în privinţa judecătorilor de la instanţele inferioare ierarhic Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se poate pretinde o sub-specializare, având în vedere că nu dispun de cunoştinţele şi experienţa profesională a judecătorului de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în privinţa acestora din urmă nu se poate impune o asemenea cerinţă pentru că, de principiu, prin cariera lor/ experienţa şi cunoştinţele lor au dobândit gradul profesional maxim de unde rezultă existenţa unei reguli de drept ce nu poate fi răsturnată, respectiv existenţa specializării acestora în materiile pe care le judecă. Se mai reţine că pentru a accede la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecătorul respectiv a parcurs toate gradele profesionale, astfel că putem afirma, chiar dacă valorificăm un element de fapt, că un astfel de judecător a judecat o paletă largă de cauze de diferite tipologii, inclusiv cauze având ca obiect infracţiuni de corupţie săvârşite de persoane care nu angajau competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
  • În cauza de faţă, se constată că ceea ce se impută Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este aceea că nu a constituit completuri specializate de 3 judecători în judecarea, în primă instanţă, a infracţiunilor reglementate de Legea nr.78/2000 şi că, astfel, ar fi dezvoltat o paradigmă juridică neconstituţională.
  • Pentru a analiza justeţea celor imputate Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, trebuie lămurită problema specializării judecătorilor în sensul de a determina viziunea legiuitorului asupra acesteia. În acest sens, se constată că, în concepţia legiuitorului organic, noţiunea de specializare vizează domeniul de drept în care judecătorul urmează să activeze. O atare susţinere rezultă din faptul că în intervalul de timp cuprins între data intrării în vigoare a Legii nr.303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor [29 septembrie 2004] şi intrarea în vigoare a Legii nr.242/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr.303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor [18 octombrie 2018], la nivelul instanţelor inferioare Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi la cel al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – mai cu seamă în perioada 2012-2018 - noţiunea de specializare a fost reglementată la nivel legal şi a avut în vedere ramura de drept în care urma să activeze judecătorul. Exemplificativ, menţionăm, art.46 din Legea nr.303/2004 privind promovarea la nivelul tribunalelor şi curţilor de apel, respectiv art.526 din aceeaşi lege, care, atunci când se referă la specializare, au în vedere o grupă de materii specifică practic secţiei din care judecătorul va face parte, astfel: secţia civilă (drept civil, dreptul familiei şi drept internaţional privat), secţia penală (drept penal) sau secţia de contencios administrativ (drept administrativ, drept financiar şi fiscal şi dreptul muncii). Prin urmare, specializarea viza un fascicul de materii în care judecătorul urma să judece. Dacă în privinţa judecătorilor de la instanţele inferioare ierarhic Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se poate pretinde o sub-specializare, având în vedere că nu dispun de cunoştinţele şi experienţa profesională a judecătorului de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în privinţa acestora din urmă nu se poate impune o asemenea cerinţă pentru că, de principiu, prin cariera lor/ experienţa şi cunoştinţele lor au dobândit gradul profesional maxim de unde rezultă existenţa unei reguli de drept ce nu poate fi răsturnată, respectiv existenţa specializării acestora în materiile pe care le judecă. Se mai reţine că pentru a accede la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecătorul respectiv a parcurs toate gradele profesionale, astfel că putem afirma, chiar dacă valorificăm un element de fapt, că un astfel de judecător a judecat o paletă largă de cauze de diferite tipologii, inclusiv cauze având ca obiect infracţiuni de corupţie săvârşite de persoane care nu angajau competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
  • Este adevărat că stabilirea specializării judecătorilor în cadrul unei materii [subspecializarea] implică, în mod necesar, criterii obiective, care să ţină seama de experienţa lor profesională în judecarea anumitor categorii de cauze, de activitatea de perfecţionare în cadrul programelor de formare continuă asigurate prin intermediul Institutului Naţional al Magistraturii, de participarea la conferinţe sau seminare de specialitate, de absolvirea unor studii postuniversitare de perfecţionare, susţinerea unor prezentări, elaborarea unor lucrări în domeniul respectiv etc. Prin urmare, specializarea reflectă un cumul de cunoştinţe dobândite în cadrul unui segment al materiei respective. Totuşi, legea nu prevede astfel de criterii, ceea ce îndreptăţeşte concluzia potrivit căreia indiferent de nivelul instanţelor judecătoreşti, compunerea completurilor specializate nu era realizată pe baza acestora, astfel că, în realitate, completurile specializate erau şi sunt alcătuite din judecători ai aceleiaşi secţii specializaţi în materie penală, anume desemnaţi pe criterii stabilite pe cale pretoriană să facă parte din acestea.
  • Din cele de mai sus, rezultă că art.29 din Legea nr.78/2000 vizează constituirea unor completuri specializate, fără a exista, însă, criterii stabilite de lege pentru determinarea subspecializării. Legiuitorul are competenţa de a determina astfel de criterii numai la instanţele ierarhic inferioare Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu şi pentru judecătorii acesteia din urmă. Întrucât, compunerea acestor completuri trebuia determinată de Consiliul Superior al Magistraturii sau Colegiul de conducere a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, rezultă că, în măsura în care nu au făcut-o, ceea ce în sine reprezintă o încălcare a legii, totuşi, consecinţa nu este nelegala compunere a completului, ci considerarea tuturor completurilor ca având competenţa să judece, în primă instanţă, infracţiuni reglementate de Legea nr.78/2000.
  • Prin urmare, la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât judecătorii acesteia nu pot fi grupaţi în generaliști şi specializaţi, art.29 din Legea nr.78/2000 nu putea să reglementeze decât o obligaţie cu caracter organizatoric în sensul că Colegiul de conducere a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie trebuie să stabilească dacă toate completurile sau numai unele judecă în primă instanţă infracţiuni reglementate de Legea nr.78/2000.
  • În consecinţă, la nivelul instanţei supreme toţi judecătorii din materie penală sunt specializaţi în judecarea oricăror infracţiuni, indiferent că acestea sunt reglementate de dreptul comun sau legile speciale. Prin urmare, funcţionează o prezumţie simplă în virtutea căreia odată ce persoana este numită în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cadrul secţiei penale, aceasta deţine specializarea necesară să judece orice fel de infracţiuni. Nu se poate afirma că la nivelul instanţei supreme a unui stat există judecători generalişti şi specializaţi în cadrul materiei penale din moment ce pentru a dobândi acest grad profesional fiecare a avut de îndeplinit aceleaşi cerinţe profesionale, iar gradul dobândit impune atât dreptul, cât şi obligaţia de a-şi continua pregătirea profesională în domeniul în care sunt specializaţi, respectiv domeniul dreptului penal. Aceştia au fost numiţi judecători la secţia penală, drept care sunt specializaţi în materie penală, nefiind, aşadar, numiţi ca judecători la completuri specializate pentru a judeca numai anumite infracţiuni din cadrul materiei penale ce intră în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 12
  • Mai mult, este de observat că specializarea sau necesitatea specializării pe care o invocă autorul cererii nu este o regulă absolută din moment ce există şi alte situaţii în care completuri nespecializate judecă aspecte de ţin de competenţa completurilor specializate. În acest sens, se reţine că în privinţa excepţiei de nelegalitate un complet nespecializat judecă aspecte ce ţin de o altă materie. Astfel, instanţa învestită cu judecarea fondului cauzei va putea să soluţioneze o excepţie de nelegalitate, fără a fi una specializată în cauze de contencios administrativ. De aceea, raportat la cauza de faţă, chiar neconstituite ca şi completuri specializate, completurile existente, specializate din punct de vedere material, pot reţine competenţa de judecată a completurilor care, din punct de vedere formal, sunt calificate drept specializate. Prin urmare, cu sau fără hotărârea respectivă a Colegiului de conducere, este incontestabil că un complet al Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie poate soluţiona cauze ce fac obiectul Legii nr.78/2000.
  • Totuşi, în măsura în care legea impune crearea unor completuri specializate la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi nimic nu interzice legiuitorului să procedeze în acest fel, Consiliul Superior a Magistraturii/ Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au obligaţia, astfel cum se solicită în cauză, de a le constitui pentru a judeca ele însele infracţiunile reglementate de Legea nr.78/2000. În aceste condiţii, revenea Consiliului Superior a Magistraturii/ Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie obligaţia de a constitui aceste completuri pentru că, în caz contrar, acestea se plasau în afara legii. Or, este de principiu, că judecătorul se supune legii, şi nu aspectelor de oportunitate. Judecătorul, indiferent că deţine sau nu o funcţie de conducere, trebuie să aplice legea, nu să refuze aplicarea acesteia pe motiv că nu mai este în acord cu dezvoltarea dreptului. Fără a justifica în vreun fel neaplicarea legii de către Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu putem să nu observăm că în perioada 2005-2018 procentul cauzelor de corupţie din totalul cauzelor soluţionate este de 70,83%, fiind ani în care procentul a fost chiar de 100% [2005 şi 2006], aspect care, însă, demonstrează că, în lipsa hotărârii antereferite, toate completurile trebuie a fi considerate „specializate”.
  • Chiar neconstituite aceste completuri, se ridică problema dacă o chestiune de formă, cu caracter organizatoric, poate fi opusă unui aspect de fond circumscris existenţei specializării în orice domeniu al dreptului penal al judecătorilor Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În opinia noastră, a da precădere aspectului organizatoric faţă de cel de fond pune în discuţie însăşi fundamentul ideii de completuri specializate; s-ar putea ajunge la situaţia în care, în condiţiile deciziei la care formulăm această opinie separată, aceiaşi judecători din cadrul secţiei penale care au judecat în complet „nespecializat” să ajungă să judece aceleaşi categorii de cauze în complet „specializat”. Mai mult, judecătorii care au judecat în complet „nespecializat”, iar hotărârea dată ar fi desfiinţată pe acest motiv, ar putea face parte din orice complet de apel, respectiv Completul de 5 judecători. Acest lucru indică un caracter absolut formal al pretinsului conflict juridic de natură constituţională adus în faţa Curţii Constituţionale.

Textul motivării publicate astăzi de Curtea Constituțională poate fi consultat integral în documentul atașat.

Citește și: