Marți, China sărbătorește 70 de ani de comunism și, deși țara s-a dezvoltat în ritm record și nivelul de trai a crescut, multe lucruri întunecă o imagine ce ar fi putut fi mult mai luminoasă. New York Times notează într-o analiză că președintele Xi Jinping nu ține cont de lecțiile istoriei și de faptul că toleranța este cel mai sigur mod de a guverna un teritoriu vast locuit de populații atât de diferite. Calea aleasă de Beijing este însă represiunea, iar asta se vede în Mongolia Interioară, în Tibet și tot mai mult în Taiwan și Hong Kong. Strategia ar putea avea efect contrar celui asteptat.
Cum a evoluat populația Chinei de-a lungul istoriei (până în 1953 sunt estimări, după acel an sunt date din recensământ)
Anul 2: 59 milioane
Anul 606: 46 milioane
Anul 1290 58 milioane
Anul 1749: 177 milioane
Anul 1791: 303 milioane
Anul 1841: 413 milioane
Anul 1953: 582 milioane
Anul 1970: 827milioane
Anul 1980: un miliard
Anul 1995: 1,24 miliarde
Anul 2019: 1,43 miliarde
James A. Millward, profesor la Georgetown University, scrie că președintele Xi, aflat la putere din 2012, adoptă o strategie cu totul diferită față de împărații care au cârmuit în vechime ”Imperiul de Mijloc”.
Multe dintre teritoriile de graniță au început să intre în componența Chinei după 1600 și cele mai multe au fost integrate complet în secolul XIX.
În primele decenii ale existenței sale, Partidul Comunist Chinez a ținut cont de trecut și a proclamat R P Chineză ca fiind un stat cu multe naționalități. În ultimii ani, se spune în analiza NYT, regimul Xi șterge cu duritate diversitatea culturală și politică moștenită din epoca imperială.
După crearea Republicii Populare, în 1949, China nu a vrut să pară un stat colonizator opresiv și a acceptat diversitatea etnică din teritoriu, recunoscând existența a 55 de naționalități pe teritoriul său, în afară de etnia dominantă Han.
De precizat aici că tot în anii 50 China a suprimat opoziția din Tibet, iar experiențele sociale ale lui Mao au făcut zeci de milioane de victime. În prezent, China a atins cel mai ridicat nivel de trai din istoria sa modernă, iar durata medie de viață a atins un record al tuturor timpurilor, 73 de ani, față de 43 de ani în 1960.
Însă, în ultimii ani, sub doctrina Xi, tradițiile tolerante față de zonele de frontieră au fost abandonate, limba mandarină este impusă în școli ca limbă națională și este promovată o identitate comună pentru toți locuitorii, o identitate ce nu ține cont de diversele populații.
În Tibet au fost distruse alte complexe monastice, inscripțiile în arabă au fost înlăturate din locurile publice în zonele locuite de musulmani, iar în regiunea Xinjiang sunt celebre uriașele tabere de reeducare gândite să schimbe orientarea ideologică a milioane de oameni.
Beijingul vrea control mai strict și asupra insulelor Taiwan și Hong Kong și critică manifestațiile pro-democratice de acolo, amenințând că va veni cu armata să ”restabilească ordinea”, dacă lucrurile ”scapă de sub control”.
Astfel de politici sunt cu totul diferite de relativa toleranță etnică și de flexibilitatea administrativă din trecut. Autorul analizei spune că strategia partidului riscă să aibă exact efectul contrar celui dorit și tensiunile vor crește, iar partidul va fi tot mai mult criticat în afara Chinei.
Uigurii și kazahii nu vor deveni cetățeni chinezi model după taberele de concentrare, protestatarii din Hong Kong nu vor renunța la cererea de autonomie extinsă și represiunea religioasă nu-i va face pe tibetani să se înscrie bucuroși în partid. Nici taiwanezii nu se vor simți aproape de politica Beijingului din cauza amenințărilor cu invazia.
”Visul zadarnic al lui Xi, de omogenitate politică și culturală, nu doar că este opus tradițiilor chineze legate de diversitate. Politica de asimilare incită în partid exact instabilitatea pe care Xi a sperat de mult timp să o evite”, încheie James A. Millward.
1
7
