Sunt pentru rămânerea în UE, dar există totuși un efect al Brexit-ului pe care abia aștept să-l văd: abandonarea politicii agricole comune a UE. Aceasta este sistemul de subvenționare a exploatărilor agricole care cheltuie 50 de miliarde de euro anual pentru a nu-și atinge nici unul dintre obiective. Este unul dintre cele mai puternice motoare ale distrugerii mediului în emisfera nordică a planetei. Din cauză că subvențiile nu sunt acordate decât pentru pământuri aflate într-o „stare agricolă”, acest sistem creează un stimulent pervers pentru suprimarea habitatelor vieții sălbatice, chiar și în locuri improprii agriculturii, pentru a se produce terenuri goale ce se califică pentru a primi bani publici. Aceste subvenții au dus la distrugerea a sute de mii de hectare de spații sălbatice magnifice de pe cuprinsul întregii Europe, potrivit The Guardian, citat de Rador.
Se poate argumenta că este cel mai retrograd transfer de bani publici din lumea modernă. Agricultorii sunt plătiți per hectar pentru că fie dețin, fie utilizează un teren; în consecință, cu cât ai mai mult, cu atât primești mai mult. Dacă în Regatul Unit ajutoarele sociale pentru săraci sunt plafonate la 20.000 de lire sterline (cu excepția Londrei), aceste ajutoare sociale pentru bogați nu sunt plafonate. Unii proprietari de pământ primesc și un milion de lire sau chiar mai mult. Și nici măcar nu trebuie să trăiești în UE pentru a primi acești bani: trebuie doar să deții pământ aici. Printre acești „turiști pentru ajutoare” [autorul nu folosește ghilimelele - n.trad.] care mulg fonduri publice în epoca austerității regăsim oligarhi ruși, prinți saudiți și baroni texani ai petrolului.
Este dificil să discerni vreun principiu just în baza căruia o profesie anume se poate califica pentru primirea de bani publici. Unii fermieri sunt săraci, dar arareori atât de săraci ca oamenii de la țară care nu dețin pământ, nu dețin vreo clădire și nu au o slujbă. De ce ar trebui să fie subvenționată o anume profesie iar altele nu?
Dar până și fermierii au fost loviți de aceste subvenții. Subvențiile europene au transformat terenurile agricole într-un borcan cu miere al speculațiilor, făcându-le extrem de atractive pentru finanțiștii din City. Prețul pământului a crescut de peste două ori de la introducerea subvențiilor per hectar, ceea ce-l face intangibil pentru cei mai mulți fermieri. Prin încurajarea exploatărilor la scară mare, aceste subvenții i-au alungat pe micii fermieri și au accelerat consolidarea [în sensul acumulării unor suprafețe întinse de către un număr restrâns de entități - n.trad.] proprietății funciare.
Deși noi toți am plătit suficienți bani cât pentru a cumpăra tot terenul agricol al acestei țări, de mai multe ori, noi nu am obținut nici un fel de control democratic direct asupra pământului: agricultura, indiferent cum ar remodela ea caracteristicile peisajului, rămâne în afara sistemului de planificare. Acest sistem este echivalentul impozitării fără reprezentare.
Așadar, poate sperați că subiectul de față va fi unul încins, înconjurat de dezbateri furibunde despre cum ar putea fi substituită cât mai bine această trăznaie scandaloasă. Dar, acum, miercuri, când legea agriculturii se află la a doua lectură în Camera Comunelor, abia dacă se aude vreun murmur de entuziasm ori dezaprobare de la principalele partide din opoziție. Propunerile guvernului constituie o ameliorare considerabilă a actualului sistem. Ele prevăd ca fermierii să fie subvenționați mai degrabă pentru protejarea vieții sălbatice și ecosistemelor decât pentru faptul că dețin pământ. Intenționează să utilizeze subvențiile pentru a îmbunătăți calitatea solurilor țării, a apei și a caracteristicilor peisajului. Încurajează colaborarea între diverși administratori ai pământului - teribil de absentă în abordarea noastră incoerentă a protecției mediului. Dar există și multe aspecte ce trebuie contestate.
Prima problemă este aceea că guvernul propune utilizarea banilor publici ca substitut pentru legislație. O mare parte a sistemului nou echivalează cu a plăti pe cineva pentru a nu-i da în cap unei bătrâne pe stradă: răsplătește oamenii pentru că nu fac lucruri pe care oricum n-ar trebui să le facă. O reglementare fermă, cuplată cu o monitorizare și o aplicare adecvate, ar menține solul pe terenuri și nitrații afară din apă fără a mai fi nevoie de o asemenea schemă dubioasă de protecție.
Însă, chiar în momentul în care guvernul propune să ne arunce banii în stânga și-n dreapta, agențiile lui de reglementare se prăbușesc. Natural England, la fel ca Natural Resources Wales [organisme publice de protecție a mediului din Anglia, respectiv Țara Galilor - n.trad.], sunt în colaps. Un document scurs în presă ne dezvăluie că guvernul și-a abandonat până și obiectivul patetic de a proteja 50% din siturile noastre de interes științific deosebit (și care sunt amenințate de agricultură mai mult decât de oricare altă industrie). Aproape jumătate dintre ele nici măcar inspectate n-au mai fost în ultimii șase ani. În aceeași zi în care Michael Gove, secretarul mediului, își anunța noul plan de subvenții, el promitea totodată să găsească modalități de a reduce sau elimina inspecțiile la ferme.
Nicăieri nu este mai absurdă această substituire a legilor cu bani decât în cazul bunăstării animalelor din crescătorii. Guvernul admite că standardele ar trebui ridicate. Dar în loc s-o facă prin legislație, el propune „subvenții țintite” pentru agricultorii care își tratează bine animalele. De ce ar trebui să facă bunăstarea animalelor obiectul unei opțiuni economice?
Este de asemenea greu de văzut cum îi vor proteja politicile guvernamentale pe micii fermieri. Sistemul european este o catastrofă pentru ei, dar va fi cu ceva mai bun al nostru? Întrebarea devine și mai importantă dacă luăm în calcul ambiția guvernului de a încheia un tratat comercial cu SUA, situație în care este foarte probabil ca el să sacrifice agricultura în schimbul unor concesii în sectorul serviciilor financiare. Oricare guvern al SUA, care au standarde mult mai joase în materie de alimente și bunăstarea animalelor, va dori un acord care să-i permită să-și vândă dezgustătoarele produse agricole pe piața britanică. Dacă se va întâmpla acest lucru, numai cei mai mari și mai răi dintre agricultorii noștri vor fi capabili să concureze cu ele.
Informațiile ce ne parvin din Noua Zeelandă, unde subvențiile au fost desființate în 1984, sunt mixte. De atunci, fermele zootehnice s-au consolidat, însă numărul de mici ferme horticole și vinicole a crescut. Vreau să văd partidele din opoziție presând guvernul să facă două lucruri. În primul rând să promită că orice fel de acord comercial cu SUA va exclude complet alimentele și agricultura, chiar dacă asta înseamnă să nu se mai încheie nici un acord. În al doilea rând, să se asigure că supermarketurile, care exercită o putere monopson-istică (situația în care există prea puțini cumpărători pe piață), plătesc un preț corect fermierilor pe care în prezent îi exploatează.
Aș argumenta că plățile pentru binefaceri de mediu ar trebui rezervate pentru acelea care nu existau până acum, în vreme ce habitatele existente ale vieții sălbatice ar trebui să fie protejate doar prin legislație. Cred de asemenea că agricultorii ar trebui să obțină un permis de la autoritățile locale înainte de a modifica hotarul unui teren, înainte de a ara o pășune sau înainte de a defrișa o livadă.
Mi-e însă mai puțin clar dacă ar trebui să existe o subvenție specială pentru micii fermieri, după cum pledează unele voci. Cum am face în acest caz distincția între cei care-și câștigă existența din agricultură și cei care și-au cumpărat un teren ca hobby? De ce ar primi micii fermieri acești bani, dacă micii constructori nu-i primesc?
Poate că avem nevoie de o abordare cu totul diferită. Ce ar fi să ne extindem stocul de ferme comune (terenuri în proprietate publică), care se află într-un declin constant din cauza austerității guvernamentale? Acolo unde pământul este adecvat, consiliile locale și-ar putea împărți fermele în loturi pe care să le concesioneze sub prețul pieței micilor fermieri. Aceasta ar putea fi o cale mai bună de a sprijini fermierii autentici din bani publici. Și ce spuneți de un drept comunitar de a achiziționa teren, de felul celui care există în prezent în Scoția?
Eu nu am toate răspunsurile și mă îndoiesc că le-ar avea altcineva. Dar ce știu sigur este că o politică bună depinde de contestarea și dezbaterea ei permanentă. Iar deocamdată n-au existat nici contestări și nici dezbateri suficiente.
Articol de George Monbiot, The Guardian (preluare Rador)
