Președintele Klaus Iohannis i-a transmis, marți, o scrisoare președintelui Curții Constituționale, Valer Dorneanu, în care solicită CCR ca termenul de dezbatere a sesizării privind legea de modificare a Codului de procedură penală și cea privind organizarea judiciară să fie stabilit după ce Comisia de la Veneția va prezenta o opinie.

Klaus IohannisFoto: Presidency.ro

„În temeiul dispozițiilor art. 146 lit. a) din Constituție și ale art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, vă înaintez alăturat, sesizarea de neconstituționalitate asupra Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Având în vedere tradiția bunei colaborări dintre autoritățile publice din România și organismul european care contribuie la dezvoltarea unui patrimoniu constituțional comun în Europa și care sprijină statele ce doresc să pună structurile juridice și instituționale în acord cu standardele și bunele practici internaționale în materie de democrație, pre-eminență a dreptului și protecție a drepturilor omului, vă adresez solicitarea ca termenul de dezbatere a sesizării de neconstituționalitate să fie astfel stabilit încât opinia Comisiei de la Veneția să poată fi valorificată”, se arată în scrisoarea președintelui către Curtea Constituțională.

Președintele are 33 de obiecții de neconstituționalitate referitoare la modificările aduse codului de procedură penală. Între acestea:

  • Articolul referitor la interzicerea comunicărilor publice.  Președintele onsideră că sintagma „furnizarea de alte informații, direct sau indirect, provenind de la autorități publice referitoare la faptele și persoanele ce fac obiectul acestor proceduri”  este neclară și impredictibilă și în lipsa unei reglementări clare și precise, se poate ajunge la situații în care activitatea altor organe judiciare sau a unor instituții cu atribuții în activitatea de verificare și control la instanțe și parchete să fie blocată. „Spre exemplu, se poate ajunge la situația ca activitatea Inspecției Judiciare din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii să fie blocată, în condițiile imposibilității de aplicare a prevederilor art. 73 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, potrivit cărora „inspectorii judiciari pot solicita, în condițiile legii, inclusiv conducătorilor instanțelor sau parchetelor, orice informații, date, documente sau pot face orice verificări pe care le consideră necesare în vederea efectuării cercetării disciplinare ori a exercitării celorlalte atribuții prevăzute de lege sau regulamente”, având în vedere că unele proceduri de verificare prealabilă sau cercetare disciplinară se pot desfășura simultan cu procedurile judiciare”, se arată în sesizare. 
  • Articolul referitor la dreptul inculpatului de a fi încunoștiințat de data și ora efectuării actului de urmărire penală. „Toată activitatea de urmărire penală – inclusiv audierea părților vătămate, a părților civile, efectuarea unor percheziții sau alte acte – se va efectua în prezența inculpatului. Sunt contrazise astfel toate principiile elementare ale unei investigații penale prealabile judecății, transformându-se activitatea de urmărire penală într-o activitate publică și lipsită de orice confidențialitate. Spre exemplu, procurorul va trebui să încunoștințeze inculpatul despre faptul că va efectua o percheziție domiciliară la un alt inculpat sau la o altă persoană, fără a exista nicio garanție de păstrare a confidențialității”, se arată în sesizare.

  • Articolul care prevede că „înregistrările efectuate de părți și de subiecții procesuali principali constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terții”. „Prin limitarea înregistrărilor efectuate doar de părți și subiecți procesuali principali, sunt excluse înregistrările efectuate de persoane, altele decât cele expres și limitativ prevăzute de lege. Spre exemplu, dacă o persoană filmează momentul în care o persoană primește un folos necuvenit, acea filmare nu va putea fi folosită ca probă, pentru că filmarea nu este realizată de către una din părțile din dosar” se arată în sesizare.

  • Articolul care prevede că „înregistrările efectuate de părți și de subiecții procesuali principali constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terții”. „Prin limitarea înregistrărilor efectuate doar de părți și subiecți procesuali principali, sunt excluse înregistrările efectuate de persoane, altele decât cele expres și limitativ prevăzute de lege. Spre exemplu, dacă o persoană filmează momentul în care o persoană primește un folos necuvenit, acea filmare nu va putea fi folosită ca probă, pentru că filmarea nu este realizată de către una din părțile din dosar” se arată în sesizare.

  • Articolul referitor la completarea mandatului de interceptare sau înregistrare în cazul în care rezultă indiciile săvârșirii și a altor infracțiuni. „Modificarea realizată constituie o imixtiune în competența organului de urmărire penală și aduce atingere atribuțiilor procurorilor consacrate prin art. 131 din Constituție și art. 8 Cod procedură penală referitoare la constatarea la timp și în mod complet a faptelor ce constituie infracțiuni. (...) De asemenea, imposibilitatea folosirii înregistrărilor pentru dovedirea altor infracțiuni poate aduce atingere principiului legalității procesului penal, întrucât organele judiciare nu pot folosi probe administrate în mod legal pentru a stabili existența unei infracțiuni, indiferent de gravitatea acesteia”, explică președintele. 

  • Articolul referitor la urmărirea penală in rem și termenul de 1 pntru clasarea cauzei dacă nu e identificat autorul. „Introducerea unei limite maxime de un an, în care organele de urmărire penală sunt obligate fie să dispună „începerea urmăririi penale cu privire la persoană”, fie să claseze cauza, aduce o atingere gravă posibilității organelor de urmărire penală de a investiga infracțiunile grave, a căror complexitate nu permite strângerea tuturor probelor necesare pentru dovedirea vinovăției în acest interval. În practica organelor judiciare există numeroase situații în care autorii unor infracțiuni extrem de grave nu au fost identificați în termen de un an de la începerea cercetărilor. Clasarea cauzei într-o asemenea situație înlătură posibilitatea continuării cercetărilor și elimină practic dreptul fundamental al părții vătămate prin infracțiune de a obține tragerea la răspundere penală a autorului și repararea prejudiciului, ceea ce echivalează cu negarea obligației statului de a realiza o anchetă efectivă tocmai cu privire la infracțiunile care aduc atingere celor mai importante valori sociale ocrotite de lege, cu consecința încălcării și a dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Constituție”, se arată în sesizare.

  • Articolul referitor la imposibilitatea instanței de apel de a schimba sentința dacă aceasta a fost una de achitare în primă instanță. „Astfel, sub pretextul armonizării prevederilor procesual penale cu hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului se ajunge la încălcarea independenței judecătorilor care compun instanța de apel, legiuitorul negând efectul extensiv al apelului consacrat în art. 419 Cod procedură penală (nemodificat), precum și competențele judecătorilor din completul de apel de a „verifica hotărârea atacată pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, precum și a oricăror probe administrate în fața instanței de apel”, putând da o „nouă apreciere probelor”, în conformitate cu art. 420 alin. (8) și alin. (9) Cod procedură penală (nemodificate)”, se arată în sesizare.

  • Articolul referitor la o nouă cale de reviziure dacă motivarea nu e redactată sau semnată de judecătorul care a participat la soluționarea cauzei. „Nesemnarea hotărârii de condamnare de către „judecătorul care a participat la soluționarea cauzei”, după deliberare, după semnarea minutei și redactarea hotărârii nu reprezintă un „motiv substanțial și imperios” care să justifice ignorarea și înlăturarea autorității de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești, în condițiile în care dispozițiile art. 406 alin. (4) din Codul de procedură penală, nemodificate, prevăd că „în caz de împiedicare a vreunuia dintre membrii completului de judecată de a semna, hotărârea se semnează în locul acestuia de către președintele completului. Dacă și președintele completului este împiedicat a semna, hotărârea se semnează de președintele instanței (...)”. Astfel, în concepția actuală a Codului de procedură penală este consacrat caracterul pur administrativ al operațiunii de semnare a hotărârii judecătorești, după ce, în cauză, are loc, în condițiile legii, deliberarea, întocmirea și semnarea minutei, redactarea și tehnoredactarea hotărârii judecătorești. În concluzie, cazul de revizuire introdus prin art. 453 alin. (1) lit. g) Cod procedură penală nu echivalează cu o „eroare judiciară”, care să justifice o derogare de la principiul securității raporturilor juridice, prin negarea autorității de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești definitive”, susține Iohannis în sesizarea transmisă CCR. 

    Întreaga sesizare poate fi consultată AICI.