La mai bine de un sfert de secol de la revolutia din '89, imaginea Romaniei in lume privind protectia copilului s-a imbunatatit, dar mai sunt inca multe lucruri de facut. In 2017 peste 7.500 de copii se mai afla in centrele de plasament de tip vechi, iar aproape 200.000 de copii se afla in risc de institutionalizare. Despre situatia dezinstitutionalizarii si gradul de implicare al societatii civile in domeniul protectiei copilului am discutat cu Stefan Darabus, Director Regional, Europa Centrala si de Sud, Hope and Homes for Children.
1. Imaginile care au impanzit lumea dupa revolutia din 1989, cu copiii din orfelinatele romanesti, mai exista in mentalul colectiv? Eforturile depuse de Hope and Homes for Children si ale altor organizatii similare au reusit sa diminueaze acest impact dezastruos asupra imaginii globale a tarii noastre?
Cred ca va fi nevoie de foarte mult timp pentru ca ororile vazute si filmate dupa 1989 sa paraseasca mentalul colectiv nu doar romanesc, ci international. Devoalarea scenelor de groaza din orfelinatele de atunci au avut un impact de soc asupra oricui le-a privit si nu avea cum sa nu fie asa. In fond, acele imagini ale orfanilor tinuti in conditii subumane, simbolizau ceea ce era totalitarismul si regimul comunisto-socialist: ipocrizia unei aparente de egalitate, dar a unei realitati de opresivitate; oroarea vietilor chinuite, duse in intunericul minciunii, ascunse sub presul protectiei si al asa-zisei "griji" fata de "omul nou" al dictaturii socialiste. Rani deschise, cangrenate - copiii suferind inuman, deprivati de copilarie - mascate sub fardul gros, fetid, al "caselor de copii" si al "ocrotirii" oferite copiilor de catre stat. Oare cati oameni stiu ca, din stalinismul anilor '50 si pana in 1989, conform Codului familiei, copilul era definit ca "proprietate a statului"? Nu apartinea parintilor sai fizici, ci unei entitati abstracte, cum e statul - asadar nu apartinea nimanui si tuturor, in acelasi timp. Acesta a fost impactul dezastruos, la originea sa, asupra mentalitatii colective din tara noastra cu privire la "orfani" si la "orfelinate", asa se explica de ce au fost, si inca sunt, la aproape 30 de ani dupa schimbarea de regim din 1989, tolerate si chiar acceptate, trecute cu vederea in mentalul colectiv, orori precum abuzul asupra copilului, institutionalizarea copilului, sau separarea copiilor de parintii lor.
Eforturile depuse de noi, ca organizatii non-guvernamentale, au adus intelegere pentru cauzele comportamentului colectiv cu caracter schizoid vis-a-vis de copiii institutionalizati si asta a atras actiune. Iar actiunea a dus la transformarea sistemului de protectie a copilului, astfel incat primii cei care au avut enorm de castigat au fost copiii aflati in protectia statului. Prin urmare, impactul asupra imaginii tarii noastre este cu siguranta pozitiv, pentru ca acum, prin politicile nationale reformiste in protectia sociala, suntem in avangarda acestui domeniu, cel putin raportat la tarile care se aflau sub influenta fostului bloc sovietic. Chiar si asa, departe de mine sa spun ca Romania nu mai are multe de facut pentru ca familia sa fie respectata, autentic valorizata, iar copiii vulnerabili sa fie efectiv in centrul politicilor sociale nationale.
2. Cati copii se mai afla in orfelinate si centrele de stat in 2017?
Avem aproape 57.000 de copii in protectie speciala, dintre care 19.400 in servicii rezidentiale. Aproape 7.500 dintre acestia sunt captivi in institutii (centrele de plasament de tip vechi). Ceilalti 37.500 copii sunt in servicii de tip familial si sunt plasati astfel: 18.700 la asistenti maternali, 14.100 in plasament simplu (la rude pana la gradul IV) si inca 4.800 in plasament simplu, la alte persoane decat cele din familia lor extinsa. Anual ies din sistemul de protectie speciala vreo 3.500 de tineri adulti si, in paralel cu drama copiilor institutionalizati, avem 200.000 de copii aflati in risc de institutionalizare, prin lipsa unei politici publice reale de prevenire a separarii copilului de familie si de sprijin familial.
3. Responsabilitatea sociala este o atitudine naturala in statele occidentale. Care este gradul implicarii sociale a publicului larg din Romania?
Avem mult pana sa ajungem realmente la responsabilitate sociala ca atitudine naturala in tara noastra, iar asta nici macar nu e o surpriza, in conditiile in care, vreme de o jumatate de secol, pe toata durata flagelului comunist, implicarea sociala autentica a fost decimata si starpita din radacini: initiativele private au fost sufocate, promotorii implicarii sociale - condamnati, iar organizatiile de profil au fost scoase in afara legii. Cand vreme de doua generatii singura "responsabilitate sociala" a fost aceea a delatiunii, iar "implicarea sociala" era pedepsita penal, a devenit o virtute sa intorci capul in alta parte, sa te faci ca nu vezi, sa consideri ca nu e treaba ta, ca "statul" rezolva tot - tu ca si cetatean nu aveai nici o responsabilitate sociala, ba chiar, daca aveai tupeul sa crezi ca ai fi avut vreo astfel de responsabilitate, ajungeai pe lista neagra a structurilor de forta, asta daca nu erai zvarlit de-a dreptul in puscarie.
Chiar nu ma mir ca e atat de greu sa recladesti, din nimic, responsabilitatea sociala ca atitudine si emotie colectiva, in Romania post-totalitarista. Dar suntem intr-o etapa determinanta, in care se produce o miscare cu caracter catalitic in mase, cu precadere intre tineri (daca e sa ne referim la societatea civila) si intre companiile private mici si mijlocii (daca e sa amintim de organizatii).
Promotorii responsabilitatii sociale in Romania au venit din doua directii: pe de o parte, am avut organizatiile non-guvernamentale internationale cu traditie, care au creat branse in tara noastra si le-au crescut cu rabdare si, pe de alta parte, au fost companiile private mari, corporatiile si multinationalele, care au venit cu politicile de responsabilitate sociala la pachet cu procedurile si politicile organizationale proprii. Acestea au fost scanteile (initial) si au intretinut si au format (ulterior) spectrul implicarii sociale individuale si organizationale. De aici au pornit cele mai multe dintre initiativele din sanatate, ecologie, protectie sociala, educatie si cultura care au inovat si au zguduit din temelii, in cel mai bun sens posibil, societatea contemporana romaneasca. Iar acum, gradul implicarii sociale a publicului larg creste organic de la o zi la alta. Asta imi si da speranta argumentata ca Romania devine un model pentru statele din jur, vis-a-vis de forta pe care o poate avea omul simplu prin implicare, raportat la establishment-ul politic aflat la putere la un moment dat.
4. Pentru inchiderea fluxului constant de copii care necesita ingrijirea statului, cat de importanta este activitatea de prevenire a abandonului?
Incepem conversatia acesta de la o redefinire, pentru clarificarea unei false blamari a parintilor vulnerabili devenita, in mod eronat, un teren comun in referinta la "abandon": dupa vreo 18 ani de lucru prin programe la firul ierbii, pe teren, in comunitati defavorizate si cu familii aflate in criza datorita saraciei, sustin ca nu prevenim abandonul, ci separarea copilului de familie. Si asta, deoarece conotatia termenului de "abandon" culpabilizeaza automat parintele care, nu-i asa, "isi abandoneaza copilul", iar asta e o mare eroare de raportare la adevaratele repere si cauze ale separarii copiilor de parintii lor. De cele mai multe ori, in situatiile de separare a copiilor de parinti nu putem vorbi de "abandon", deoarece parintii nu vor ei sa-si lase copiii in grija statului, ci gradul de saracie - in toata concretetea ei, prin lipsa locuintei, lipsa resurselor pentru hrana, sau pentru asigurarea unui minim necesar traiului - duce la institutionalizarea copiilor si la separare. Sistemul si norma de valori, asa cum sunt ele croite acum, ne fac sa consideram ca parintii sunt cei care isi abandoneaza copiii, in loc sa percepem situatiile in complexitatea lor si sa vedem ca ruptura copiilor de parinti are la baza saracia, inapetenta sistemului de protectie sociala de a sprijini familia (ca un tot format de copii si parintii lor), lipsa locuintei, sau incapacitatea parintilor de a furniza minimul necesar pentru copiii lor, la un moment dat in timp. Sa vedem unde e adevaratul raport de forte si care sunt motoarele de unde poate fi generata schimbarea de paradigma. Iar schimbarea de paradigma vine dinspre generatorul de forta: sistemul de protectie sociala si nevoia sa imperativa de recalibrare, dinspre o perspectiva punctuala si fragmentata, in virtutea careia rupem, ca interventie, copiii de parinti - inspre o perspectiva integrativa, prin care sa acceptam realitatea de bun simt ca, in interventie, copiii si parintii lor sunt un tot unitar: unii nu-i exclud pe ceilalti, si viceversa.
Fara aceasta schimbare de paradigma, fluxul de copii care intra si tot intra in sistemul de protectie al statului nu va fi oprit. Mai mult, ne vom face ca nu vedem foamea, frigul, deprivarea de educatie si de servicii minime de sanatate la care sunt supusi sute de mii de copii, vom ascunde sub covor toata aceasta mizerie si ne vom preface ca nu exista. Asadar, prevenirea separarii copilului de familie e o activitate pe care sper sa ajung sa o vad transformata in principala activitate a serviciilor publice de protectie a copilului, deoarece asa e normal sa fie. Sper sa ajung ziua in care arhitectura bugetului de stat sa fie reconfigurata, astfel incat finantarea diversificata si tintita pe nevoile specifice ale familiilor vulnerabile sa devina posibila. Acum, acesta e doar un vis pe care-l pun in practica si-l finanteaza organizatiile non-guvernamentale, dovedind ca e sustenabil.
