Ce-i scriu colegii de clasa unui copil pe care bunica, singura intretinatoare, hotaraste sa-l trimita la orfelinat pentru ca nu mai are bani sa-l creasca? Cum se comporta la scoala un copil lasat in grija unei bunici de parintii plecati in strainatate? Mihaela Gălii, invatatoare intr-un sat din judetul Calarasi, povesteste pe blogul sau scene dramatice din viata lui Radu, un copil care se rupe de colegii lui si pleaca impreuna cu cei trei frati la camin.
17 noiembrie
"Îmi verific ghiozdanul dacă am testele copiilor date cu o zi în urmă, fișele pentru ziua în curs și planificările, că poate mai lucrez un pic la ele în tren (deși știu că mintea mi-e complet blank în fiecare zi pe drumul cu trenul; dar niciodată nu-mi pierd speranța).
Îmi dau două pufuri de parfum peste rochia cea verde și îmi pun eșarfa. Mintea mi-e în toate direcțiile: trebuie să las asta așa, să merg acolo, să mă întorc și să mă uit pe hărți; aha, mai trebuie să fac și noua așezare în bănci și să printez stickerele pentru final de unitate de învățare. Să îmi printez un nou mesaj pentru perete, să le amintesc copiilor că mâine e deadline-ul pentru temele auxiliare… să îmi fac programare, să iau niște bani cu mine și două Fibrobar-uri. A, și apă, căci altfel rămân fără voce. Pastile, cărți, telefon.
A, telefonul. Aud, deodată, ceva vibrând în hol. Era deja pus în geantă, iar eu alergam prin apartament să întredeschid geamurile peste zi. Era doamna directoare. În câteva secunde mi-a zis că până la ora 12 trebuie să aduc o descriere despre Radu (un elev din clasa mea) pentru cineva de la primărie. Îmi suna ușor ciudat, bănuiam cumva ce urma, dar m-am gândit să lămuresc absența lui din ultima perioadă înainte să mă apuc de scris orice.
-----------------------
Eu l-am văzut pe Radu complet dezechilibrat, fără vreun mecanic care să-l ducă pe șinele potrivite. Violent fizic și verbal, cu un bagaj măricel de cuvinte grele și cu un stil de a-și manifesta furia foarte înspăimântător. Chipul, de obicei vesel, cu niște ochi animați mereu de zâmbet, arăta înspăimântător atunci când se enerva. Aripile nărilor se mișcau pe ritmul suflului greu, pumnii erau încleștați și sprâncenele foarte încruntate. Chipul parcă nu aparținea unui copil. Nu dura mult până căra primul pumn.
La un moment dat, disperată fiind de situațiile dese în care ceilalți părinți veneau să se plângă de comportamentul lui, în miezul unei lupte în care m-am așezat între el și celălalt copil, i-am zis: „Radu, ești furios? Dacă ai furie în pumni te rog să lovești aici!”, arătându-i spre burta mea. Mereu se dădea în spate, își ridica sprâncenele încruntate a surpriză și spunea: „Nu pot, doamna. Pe dumneavoastră nu vă lovesc niciodată.” Mereu, dar mereu-mereu, la cuvintele astea vedeam în el un om matur. Nu-mi dau seama ce vedeam; un respect real pe care mi-l purta (deci o umbră de chibzuință?) sau un respect indus de adulții din viața lui? Intuiția mă îndreaptă spre prima variantă.
L-am apărat. Mi-am încasat atenționări de la părinți și cancelarie că nu pot să-l gestionez pe copil. Dar l-am apărat, căci credeam că eu, cu bunătate, aș putea construi ceva cu el. În unele zile mă surprindea, arătându-mi că știe să scrie câteva litere abia după o lună de când ne cunoșteam. În alte zile rămâneam fără resurse de energie pentru a-l gestiona. I-am dat caiet pentru că niciodată nu avea, în speranța că se va integra în clasă văzând că toți ceilalți scriu pe caiețele. Nu a mers.
L-am apărat, dar uneori degeaba. Nu am văzut pe nimeni din familia lui la școală până când, într-o zi, în timpul unei ore, ne-a bătut cineva la ușă. Am deschis și am văzut o femeie în vârstă care, cu buza superioară plină de brobonele de sudoare și cu mușchii feței tremurând, îmi spune: „Radu este aici?” Zic: „Da. Sunteți bunica?” Răspunde scurt: „Da”. Atunci l-a zărit și a intrat furtunos în clasă, țipând din ușă și mergând spre ultima bancă. Striga la el ceva cu „m-ai făcut de râs” și „te-ai bătut cu fata lui X” și „tot satul te știe de om nebun”.
Mi-a luat câteva secunde până m-am trezit din șoc și am rugat-o să iasă afară. Chipul ei, cu toți mușchii feței dansând pe fața palidă de furie, plin de brobonele de sudoare, era rugător. După puterea vocii care răsunase câteva secunde în urmă în clasă, în fața mea arăta un ton slab și aproape supus. Resemnat. Plecând, mi-a zis în treacăt: „o să-l dau la cămin, nu mai pot.”
Bunica îl creștea singură pe băiat și pe cei trei frați ai lui. Părinții lor sunt la muncă în străinătate. Ea, singură fiind, nu a reușit să impună reguli în noua familie (care mai avea încă două persoane).
-----------------------
Într-o zi, parcurgând drumul obișnuit de la gară spre școală, copiii mi-au sărit în brațe. Unul dintre ei mi-a spus foarte simplu: „A venit mama lui Radu”. Eu am răspuns: „Poate bunica, mama lui e plecată în străinătate”. Ajunsă în clasă, deodată, Radu vine de mână cu o femeie destul de tânără. Avea cel mai vesel chip pe care l-am văzut până atunci la el.
M-am dus la ei și am întrebat-o pe femeie: „Sunteți mama lui?” A răspuns: „Da. Am venit să văd cum se descurcă la școală.” I-am zis că mai avem multe de învățat împreună și că mă bucur că s-a întors. În timpul în care eu vorbeam cu femeia, Radu se ducea să o îmbrățișeze când pe ea, când pe mine. Era cel mai fericit copil.
După ce a plecat mama lui, am trecut la lecție. Ca niciodată, Radu și-a scos caietul și era liniștit. Voia să scrie, să se chinuie, să își amintească literele și să își întrebe colegii cum să facă. Am văzut licărul de speranță în mine pentru el. Începusem să văd că a căpătat echilibru acum, cu venirea mamei lui.
-----------------------
Dar aceea a fost ultima zi în care l-am văzut pe Radu la școală. Astăzi, în tren fiind, m-am decis să o sun pe mama lui. M-am prezentat, iar ea a zis imediat, ca o scuză imuabilă: „Aaa, domnișoara învățătoare… Eu sunt internată în spital de o lună”. I-am zis „Sper că sunteți bine. Voiam să vă întreb ce mai face Radu”, moment în care răspunsul ei m-a lăsat perplexă: „Nu mai știu nimic că eu sunt în spital. Dar vă dau numărul bunicii lui”.
Am ajuns din nou la bunică. Mi-a răspuns cu cel mai resemnat ton posibil, spunând: „Aștept să vină să îl ia, îl dau la cămin. Mi-au zis că vin zilele astea. Am făcut actele și tot. Pentru toți patru, nu numai pentru Radu”. Eram șocată din nou și încercam să aflu mai multe. Mi-a mai zis, cumva rugător: „Sper să mă înțelegeți. Dormim șase într-o cameră. Mai am și eu alți copii, iar părinții lor sunt cum sunt. Nici bani nu am să-i hrănesc pe toți. Era cât pe ce să ne luăm bătaie de la niște vecini acum câteva zile pentru că Radu a făcut o prostie. Gata.”
Cu inima frântă pentru bietul copil, am încercat să înțeleg prin ce trec oamenii aceștia și cum au ajuns la cămin ca fiind cea mai bună decizie. Nu o judec; nu pot decât să nutresc speranța că acolo va găsi echilibrul care-i lipsește.
Între timp, pe copii i-am anunțat că Radu nu va mai fi colegul nostru (că se va muta din sat) și că, dacă vor, i-am putea scrie ceva frumos. Au reacționat numaidecât, iar ceea ce a ieșit e incredibil.
Povestea…
I-am sunat bunica lui Radu chiar înainte de a pleca de la școală. Era 14:40, iar eu aveam tren în jumătate de oră. Știam că nu-l mai prind. Am mers mult, cam 1,5 km prin Gălbinașiul mai rece decât în alte zile (poate că-l simțeam eu așa de la febră, nu știu). După o tăcere lungă, C. mă anunță că am intrat pe strada lui Radu. Îmi arată care e poarta și apoi se duce spre casa lui.
M-am văzut încurcată. Poarta era întredeschisă dar nu voiam să intru. De strigat… nu puteam striga, căci drumul îngust de la poartă nu arăta și o casă spre care să ducă; am dedus că era ascunsă în spatele casei vecinilor. Vecinii lor aveau un cățel care a început să mă latre. Norocul meu căci, vreo 30 de secunde mai târziu, zăresc silueta lui Radu apărând pe drumul îngust de pământ bătătorit. Avea zâmbetul lui obișnuit; poate mai larg decât de obicei. A venit direct la mine și m-a îmbrățișat. M-a întrebat ce mai fac. Și eu pe el.
Pe drumul îngust apar două femei: una era bunica și cealaltă, am aflat apoi, o mătușă de-a lui Radu. Bunica nu era aceeași cu cea care venise să țipe la el în timpul orelor. Am aflat după-aia că prima bunică nu a mai vrut să răspundă de cei patru copii, așadar i-a pasat noii bunici. Bunica din urmă, cea pe care tocmai o aveam în față, avea un aer de femeie iute și înțeleaptă.
Ne-am salutat și am făcut schimb de amabilități. Mi-am amintit scopul principal al vizitei și am zis: „Radu, să știi că le-am spus colegilor tăi că nu mai vei mai fi cu noi în clasă și că te vei muta din sat, așa că ți-au scris niște scrisori și vreau să ți le dau.” Radu nu știe să citească iar de cele două femei nu eram sigură și nu voiam să jignesc pe cineva; l-am întrebat: „Vrei să îți citesc?”, amintindu-mi ce ghidușe mi se păruseră și, poate, puțin exagerate. Am citit una. L-am văzut pe Radu cum își lăsase ușor capul în piept și se agățase cu mâna de gard.
În timp ce mă apucasem de a doua scrisoare, mătușa lui spune: „of, plânge”. Până am ajuns la finalul scrisorii plângeam toți patru. Nu mi-am imaginat niște cuvinte scrise de niște copii de clasa a doua fiind atât de sfâșietoare, să transmită la adulți dar, mai ales, la un alt copil de vârsta lor atâta emoție. L-am îmbrățișat pe Radu din nou și i-am zis că îi doresc tot binele și că sper că o să-i fie mai bine acolo unde merge. Și să roage pe cineva să i le citească în tihnă pe celelalte, căci mi-am dat seama că nu mai puteam.
Citeste toata povestea pe blogul Mihaelei Gălii
Mihaela a devenit invatatoare intr-o scoala din satul Galbinasi (jud. Calarasi) prin intermediul programului derulat de ONG-ul Teach For Romania. Vezi mai multe detalii despreprogramul care vrea sa duca profesori si invatatori in sate defavorizate din Romania
