Pe 3 martie a ajuns la București un grup de refugiați, plecat din Grecia cu ajutorul Organizației Internaționale pentru Migrație. Din grup face parte o familie de cetățeni sirieni, cu trei copii minori. A.I. Mohamed, tatal celor trei copii, a relatat pentru HotNews.ro calatoria infernala a familiei sale din Siria distrusa de razboi pana la Galati, cu traversarea Mediteranei intr-o barcuta instabila si experienta cu traficantii de oameni.

Traseul urmat de refugiat pana la GalatiFoto: Hotnews

După sosirea pe aeroportul Henri Coandă, cei 15 refugiați au fost transportați la Galați. Fotografiați, amprentați, au trecut printr-o verificare medicala, apoi au completat un chestionar și au fost intervievați, pentru a primi un răspuns la cererea de azil. În maxim 30 de zile, statul român le va comunica dacă au statutul de refugiat sau de protecție subsidiară. În funcție de rezultat, pot cere să li se elibereze pașaportul albastru închis, care înseamnă că pot circula prin Europa, sau pașaportul gri, care înseamnă vize.

Notă: discuția cu A.I. Mohamed, tatăl celor trei copii, a decurs în limba engleză, iar transcrierea este editată, pentru cursivitate. Faptele sunt povestite de refugiatul sirian, autorul nu a putut verifica veridicitatea relatarii.

"Lucram în Liban, eram bucătar. Guvernul de acolo a făcut însă reguli foarte grele pentru cetățenii sirieni, viza e foarte scumpă, nu aveam libertate deloc, trebuia să ne ascundem mereu și am fost nevoiți să plecăm, nu aveam nici un fel de drepturi acolo. Am vrut să ne întoarcem în Siria, eu, soția și copiii, să vedem dacă putem trăi acolo. Aveam o casă în sat, a fost distrusă, jumătate de un avion, jumătate de un obuz.

Când ne-am hotărât să plecăm, am vândut tot ce aveam: mobilă, bijuterii, tot, să avem bani pentru drum. În Siria nu puteam intra legal, pentru că guvernul vrea să lucrez pentru ei, iar eu nu vreau. Am plecat din Liban plătind oamenii din Hezbollah, care ne-au dus cu mașina până la graniță. Acolo ne-au preluat militarii sirieni, le-am dat și lor bani, nu ne-au întrebat de acte, de nimic. Peste tot am plătit, uneori un cartuș de țigări, alteori o sută de dolari. Nu cereau niciodată, așteptau să le dai.

  • Traseul urmat de refugiatul sirian si familia sa pana la sosirea in Romania: Aalmane (Liban) - Tripoli - Hermel - Al Qusair (Siria) - Homs - Idlib – Antakya (Turcia) - Izmir - Istanbul - Izmir - Lesbos (Grecia) - Atena – București - Galați

Am stat o zi să pregătească drumul către sat, pentru că de la graniță până acolo sunt mulți oameni: guvern, Daesh, miliții... A doua zi ne-au pus într-un autobuz, împreună cu alții, am plecat de la punctul militar și am ajuns într-un alt loc, controlat de una din milițiile aliate ale Guvernului. I-am plătit și pe ei. Am așteptat câteva ore să vină cineva să ne ducă în satul nostru.

Acasă am stat două zile. Nu am dormit aproape deloc, copii se trezeau de la sunetele elicopterelor. Prietenii și cunoscuții din sat mi-au spus să vin să lupt cu miliția din care făceau parte, vom avea bani, te vom ajuta să reconstruiești casa. Nu vreau să lupt, nu există nici un motiv să vreau să omor pe cineva. M-am hotărât să plec și am întrebat soția dacă rămâne acolo sau vrea să meargă cu mine. Nu știam cum o să fie, credeam că o să fie ușor, mergem la graniță, traversăm și ajungem în Europa.

Într-un final, am ajuns aproape de granița cu Turcia. Eram un grup mare, traversam ilegal. Aveam rucsaci mari cu haine, medicamente. Am întrebat unde este cealaltă parte a graniței. Mi-au spus 30 de minute. Am făcut trei ore, pe munte, pe jos cu copiii (un copil de 5 luni și doi gemeni de 4 ani, la momentul călătoriei, în decembrie 2015 – n.r.). Se auzeau de peste tot rafale de mitralieră, nu trăgeau spre noi, dar ne gândeam mereu că poate noi urmăm. După două ore de mers, voiam o pauză, i-am spus soției să se așeze puțin, dar grupul nu aștepta pe nimeni. M-am gândit că o să rămân acolo, cu copiii, fără apă, fără mâncare, așa că am aruncat rucsacii și am luat copiii în brațe și am continuat să merg încă o oră. Asta a fost partea ușoară a drumului.

Am ajuns în Turcia. Acolo ne aștepta o mașină pentru 13 oameni, iar noi eram 50. Mașina era plină până la refuz, iar șoferul aștepta alți oameni. Eram de fapt bani, nu oameni. Am început să protestez, mi-a zis: nu îți place, mergi pe jos.

Șoferul era un contrabandist (smuggler) sirian. Toată lumea vrea să plece din Siria, contrabandiștii fac foarte mulți bani. L-am sunat pe celălalt, cel care urma să ne ajute să traversăm marea. Mi-a spus să vin la Izmir și să vorbim acolo. Am făcut 11 ore până la Izmir, cu autobuzul. Ne-am odihnit un pic acolo, copiii au dormit și s-au spălat.

Mi-a spus că avem mai multe opțiuni să traversăm marea, cu cât mai sigure, cu atât mai scumpe. I-am spus că vreau cea mai sigură variantă. Mi-a spus, ok, o mie de dolari pentru fiecare persoană, mai puțin copiii, iar vestele de salvare sunt incluse.

Veste de salvare pe barca gonflabilă (“zodiac”) cu care Mohamed, soția și cei trei copii au încercat să ajungă în Grecia. Foto: Arhiva personala

I-am plătit, dar până la urmă am dat bani și pe veste, separat. Mi-a spus că barca pneumatică va fi pentru 37 de persoane. A doua zi, când am ajuns pe plajă, eram 71 de oameni. L-am întrebat ce se întâmplă și mi-a spus că nu a inclus copiii în numărătoarea inițială. Am refuzat să plec, și cu mine încă nouă persoane. Contrabandistul ne-a zis că nu vrea să piardă atâția bani și barca, pe care trebuie să o abandoneze în Grecia, așa că ne-a chemat din nou peste o zi.

A doua zi, am revenit în același loc. Vestele ne-au fost furate. Din nou, 70 de oameni pe plajă. Am zis nu mai contează, hai să terminăm, să ajungem odată în Grecia. Ne-a spus să ne punem actele și banii în bagaje, să ne înfășurăm cu scotch, să nu ne îngreuneze apa hainele, în caz că ne scufundăm, să urcăm și să lăsăm bagajele pe plajă, ni le aruncă el în barcă după. Când am fost toți înăuntru, a dat drumul la motor și ne-a împins, am strigat după acte, după bagaje, după haine, ne-a zis să uităm de ele, să ne gândim mai bine cum ajungem dincolo.

Cel care conducea barca era unul de-al nostru, pe care îl învățaseră să conducă zodiacul (barca pneumatică) în cinci minute, nu avea experiență deloc. Nu știa când să încetinească, când să accelereze, când am ajuns în mijlocul mării, barca s-a oprit. L-am sunat pe contrabandist, ne-a spus că trimite alta. A trecut o oră, au trecut două, trei, nu a venit nimeni. Barca se scufunda puțin câte puțin, că erau de două ori mai mulți oameni decât putea să ducă în mod normal.

Până la urmă, ne-a găsit un pescar, l-am rugat să nu ne ducă la poliție, i l-am dat pe contrabandist la telefon, dar nu s-au înțeles la bani. Eram uzi, era frig, am așteptat toți pe barca pescarului să termine de pescuit și apoi ne-a dus la poliție. De la 5 dimineața la 4 după-amiaza am așteptat, tot grupul, inclusiv copiii, într-o curte de beton, fără apă, cu aceleași haine pe noi. Întrebam cine e șeful, să vorbim cu el, dar spuneau că nu e nimeni la comandă. Apoi ne-au pus pe toți într-o cameră fără geamuri, unde am stat nouă zile, după care ne-au obligat să plătim câte 25 de euro și să plecăm la Istanbul. În mod normal, drumul până acolo costă 10 euro.

L-am sunat din nou pe contrabandist, mi-a dat banii înapoi, cei 1.000 de dolari, dar nu a vrut să plătească pentru nimic altceva. Acum aveam experiență, am vorbit cu alt contrabandist, am plătit 800 de dolari. De data asta, am ajuns în Grecia.

Plănuiam să ajungem în Macedonia, dar fiul meu s-a îmbolnăvit. Am petrecut trei zile cu el în spital. Oamenii de la asociația Caritas ne-au dus la un hotel, iar când l-au văzut pe fiul meu bolnav m-au întrebat dacă nu vreau să mă mut din Grecia într-o altă țară din Europa. Le-am spus povestea, că nu am nici un act, mi-au spus că nu e nici o problemă. Am stat într-un hotel cam o lună și jumătate și apoi ne-au trimis în România.

Sincer, prima dată am refuzat să venim în România, pentru că nu știam nimic. Auzisem doar pe alții, “Romania, not Romania, poor people, bad people”, scuze pentru cuvinte. Nu e adevărat. Așa zic și că toți arabii sunt teroriști.

Până la urmă am venit în România. E mai bine ca în Grecia, acolo nu ne ajuta nimeni dacă nu știam limba. Aici, chiar și dacă cineva nu vorbește engleza, încearcă să mă ajute.

În Grecia, ne-au spus că toți cei care ajung legal în Europa, prin acest program, vor primi aceleași condiții. M-a surpris totuși centrul, camera arată foarte diferit față de ce ne-au arătat cei care au ajuns în Franța sau Olanda sau Germania. Cea mai mare problemă, totuși, e că soția mea e singura femeie din centru și nu vorbește engleza, nu are cu cine să vorbească.

A doua zi după ce am ajuns aici, am fost la piață. O doamnă ne-a văzut și nu ne-a dat altceva decât două portocale. Pentru mine a fost ca și cum ne-ar fi dat zece mii de euro. Am fost foarte fericit. În aceeași zi, o bătrână, probabil mai săracă decât noi, a dat copiilor câte un leu. Pe de altă parte, în altă zi niște băieți ne-au arătat degetele mijlocii și ne-au înjurat. Le-am zis “mulțumesc” și am mers mai departe.

Mi-ar plăcea să pot să deschid un restaurant mic în Galați. E de ajuns să vină o dată la mine clienții, că nu mai pleacă, o să le placă gustul mâncării".

  • A.I. Mohamed: "Puterea este a oamenilor politici. Nimănui nu-i pasă de oamenii simpli sau de câți copii au murit în Siria. Islamul nostru nu este așa. Nicăieri nu spune să-ți omori fratele și nici măcar dușmanii. Noi nu suntem în relații bune cu israelienii, dar nici măcar despre ei nu e nici un cuvânt care să zică “omorâți-i”.  Dacă te atacă, apără-te, dacă te forțează să faci ceva, apără-te, dar nu să iei îmbraci o jachetă să te arunci în aer într-o piață. Poate mama ta sau fratele tău sau fiul tău este acolo. De ce să faci asta?"