Pe măsură ce mă apropii de centru, apar grupurile de refugiați. Câțiva bărbați tineri, cu puține lucruri, “periferia”. Contrastează puternic cu majoritatea, cei care vin cu autobuzele, rămășițele middle-class-ului de prin orașele siriene. Profilul perfect pentru etichetare, fără bani de bilet, ar fi sateliții unei lumi a refugiaților, dacă aceasta ar exista.
La începuturile crizei, așa veneau cam toți din Macedonia, nu existau autobuze, se nivelau diferențele, deshidratarea, oboseala și bătăturile distrugeau orice ierarhii, dacă mai existau vreunele.
Pe măsură ce cifrele creșteau, companiile de transport și “băieții” s-au prins că stereotipurile din mintea lor despre refugiatul sirian sunt greșite, nu e sărac, are în borseta pe care o ține în față bani buni.
Valurile au început să curgă. La începutul lui martie, erau 3, 4, uneori 10 oameni în parc, apoi a venit iunie și într-o zi au venit două sute. Cinci sute pe 5 iunie și apoi numerele au luat-o razna și s-au spus numai în mii.
Administrațiile locale din sudul Serbiei au fost copleșite și au cerut ajutorul guvernului, al Crucii Roșii și al Agenției pentru Refugiați a ONU. Agenția a cheltuit 1 milion de euro doar până în august pentru apă, mâncare, amenajarea centrelor pentru refugiați, medicamente, doctori.
În fața taberei, aceeași forfotă din parcul pe care l-am lăsat la 200 de kilometri în spate. Autobuzele pleacă din Belgrad, după 4 ore descarcă în Kanjiza și pleacă rapid înapoi.
Între cursele lor, se strecoară microbuzele pentru Horgos, unde fiecare hotărăște dacă trece prin câmp sau prin vama care îi numără.
Mă uit la porțile deschise și bucățile de gard lipsă și mă gândesc că cifrele oficiale sunt estimări, nu reușesc să îmi dau seama care ar fi marja de eroare.
Mirjana Ivanovic-Milenkovski, de la reprezentanța sârbă a agenției ONU îmi spunea dimineață că e posibil ca numărul real al refugiaților care fac tranzitul să fie aproape dublu față de al celor înregistrați.
Serbia a numărat până la 10 septembrie 117.000 de refugiați “oficiali”, dar guvernul poate înregistra doar 1.600 de oameni pe zi, restul intră la estimări.
În Grecia au venit peste 250.000 pe mare, alți aproape 3.000 de oameni și-au găsit sfârșitul în Marea Mediterană.
Europa se ceartă pe o împărțeală de 160 de mii, iar Statele Unite și Australia ajută cu cifre aproape neînsemnate,10 și 13 mii.
Doar Turcia mai are încă 1,5-2 milioane și raportează miliarde de dolari cheltuiți, criza pare a fi abia la început, dacă nu se găsesc soluții.
Cei rămași în Siria, Turcia, Liban sau Irak nu au nici un motiv să nu încerce să aibă acces la standardele de viață ale lumii occidentale, chiar dacă nu își simt viața amenințată.
Este posibil însă să nu mai aibă banii și, deseori, nici educația celor care trec acum granițele, lucru care va schimba multe în termeni de costuri de gestionare a tranzitului (cu atât mai mult a găzduirii) și poate și de imagine, unul din puținii aliați ai acestor oameni în Marea Britanie, de exemplu.
Înapoi în tabără, e seară, se întunecă rapid, autobuzele vin cu farurile aprinse deja.
Copiii inventează jocuri scurte, între mutările părinților, care se grupează, se despart, se reîntâlnesc în altă parte.
O adolescentă își verifică telefonul, praful din fața centrului se așează zece minute, după care îl simt din nou în aer.
A doua zi plouă mărunt. Dinamica centrului arată altfel, e ca și cum centrul ar inspira și ar expira la fiecare jumătate de oră.
Când autobuzele vin, oamenii intră din corturi și ies când se hotărăsc să plece spre graniță.
Pelerinele de ploaie se termină, unii vin cu ele deja, mulți sunt complet nepregătiți.
Văd pe cineva de la World Vision care îi dă eșarfa unei mame.
Oamenii se odihnesc, își încarcă telefoanele, își cumpără de mâncare de la o rulotă a unui restaurant din oraș, plasată în fața intrării în centru.
Dacă ajung odată cu mașinile ONG-urilor, primesc haine, apă și uneori, mâncare.
Majoritatea pleacă după câteva ore, câțiva rămân.
Presiunea pe care a simțit-o Serbia, mai ales la începutul crizei, atunci când lucrurile erau și mai confuze și neorganizate decât acum, nu s-a transformat în teamă și adversitate.
În trei zile petrecute în preajma refugiaților, am văzut cel mult reacții rezervate, dar niciodată ostile.
Guvernul de la Belgrad a pus bazele acestei atitudini, cu premierul Vucic vizitând parcurile din oraș și tabăra de la Kanjiza.
În discursurile sale, există mereu fraze cheie precum: “copii care să se simtă în siguranță”, “vom face tot ce este în puterea noastră să îmbunătățim condițiile în care trăiesc”, “umanitate, solidaritate și toleranță”.
Oamenii i-au cerut pături pentru a le folosi la gardul din sârmă ghimpată de la graniță, făcându-l să spună “this is unthinkable for the 21 century”.
Serbia este pentru refugiați acum un ultim popas pe teren “aliat”, înainte de explorarea terenului care poate deveni în orice moment nesigur, Ungaria.
Dacă însă refugiaților le va fi mai greu să meargă spre nord, presiunea va fi mult mai mare pentru țările care suportă acum tranzitul, Serbia, Macedonia, Grecia, Italia. Celelalte țări fac acum alegerile: să le ajute sau nu?
Opinia publică în Cehia, Slovacia, Polonia percepe fenomenul ca pe unul de migrație (deja), și nu ca pe unul de ajutor umanitar, organizând proteste publice, just in case.
Bulgaria și România par a avea aceeași atitudine, făcându-și griji pentru banii cheltuiți pentru creșterea numărului polițiștilor de frontieră, nu e problema noastră, nu ne băgăm. Sau măcar dați-ne și nouă ceva.
Cancelarul austriac ajută Vestul majoritar pro-refugiați și cere pedepse pentru țările care nu respectă cotele impuse, asta s-ar putea să conteze enorm în ceva timp de acum, trebuie găsite supape pentru presiunea de care se teme toată lumea.
Germania a primit injecția de oameni educați, care nu au mai putut face față vieții din Siria, rămâne de văzut ce va face dacă profilul celor care trec granițele se va schimba.
* mulțumiri UNHCR Serbia și România pentru informații și ajutor.
Pentru cei interesați de statistici:http://data.unhcr.org/mediterranean/regional.php
7
11
