E luni. După șase ore de condus, ajung la vamă. Grănicerul mă pune să deschid portbagajul, mă întreabă unde merg și pufnește în râs când îi povestesc despre refugiații din Belgrad. Reacția lui mă lasă confuz, dar îmi face semn să merg mai departe.
Grănicerului sârb, în schimb, nu-i arde de glume, se uită serios, drept în ochii mei, jumătate de minut. Mă simt brusc vinovat și încerc să nu clipesc, poate mă lasă să merg mai departe. Nu reușesc, câștigă jocul, am clipit primul.
Mă aștept să mă pună să scot toate lucrurile din mașină, dar se întoarce brusc cu spatele la mine, fără nici un cuvânt. Bălmăjesc un “can I go?” timid, dar nu primesc nici un răspuns, așa că pornesc prudent mai departe.
Trei ore mai târziu, sunt în fața unui parc din Belgrad. Nu apuc să cobor din mașină și un adolescent de 14-15 ani mă întreabă: “excuse me, sir, do you know where I can buy some bread?”. Intru în vorbă cu el și aflu că stă cu familia în hostelul de vis-a-vis. Îl cheamă Menaf. Îi cer numărul de telefon, îmi spune că numărul de Siria nu poate fi apelat internațional, dar stabilim să vorbim pe WhatsApp.
Traversez strada și intru în parc. E deja întuneric, dar e o forfotă haotică, impactul e puternic, simțurile stimulate din plin, s- au adunat aici toate culorile, sunetele și mirosurile.
Mașinile de gunoi ridică pubelele pline, sunt cozi mari la toaletele instalate de autorități, văd două-trei patrule de polițiști mergând calm prin parc, copiii se joacă, adulții se pregătesc pentru somn. Unii au corturi, câteva zeci, estimez dintr-o privire, alții vor dormi pe bănci sau direct pe jos. Câțiva se îndreaptă spre hosteluri. Unii vin, alții pleacă.
În spatele meu, aud strigat un “four peoples only!”, câțiva taximetriști negociază cu patru familii de sirieni. Mă așez pentru câteva minute, încercând să înțeleg ce se întâmplă. Clișeele despre care am citit se desfășoară inevitabil în fața mea. Un tip cu iPhone oferă timid bomboane copiilor.
O doamnă blondă scoate dintr-o pungă o pătură și niște hăinuțe și le oferă unei mame care pare că n-ar avea nevoie neapărat de ele. Amândouă sunt un pic stânjenite de situație, doamna vorbește încontinuu în sârbă și își completează frazele cu gesturi largi. Femeia din fața ei o ascultă, neînțelegând nimic, îi zâmbește și închide conversația cu un “thank you” timid.
O fetiță trage după ea doi copii mai mici. Poartă o haină de ploaie cu Cenușăreasa și celelalte prințese Disney. “If you can dream it, you can do it”. Sper să fie adevărat pentru ea. Mă hotărăsc să mă mișc puțin, frigul începe să se simtă. Ocolesc parcul, care stă între gară și autogară. Văd cozi uriașe cu oameni care așteaptă să vină autocarele.
Pe drum, am ascultat la radio declarația președintelui Johannis, care vorbește de o mie șapte sute și ceva de refugiați pe care îi va primi România. Nu mai mult, a precizat. Hollande declara și el, cu mândrie, că Franța e pregătită pentru 24.000 de refugiați.
Mă gândesc că politicienii, în general, habar nu au despre ce vorbesc, estimările lor par a fi pură fantezie, wishful thinking. Într-o singură zi, urma să văd aici mult peste o mie de oameni care vin și pleacă. Parcul se golește, doar ca să se umple din nou. Fluxul e constant de câteva săptămâni.
Planurile europene inițiale, pentru 40.000 de refugiați, au fost complet nerealiste. Foarte posibil, cele încă 120.000 de locuri suplimentare agreate de politicieni vor trebui să fie ajustate din nou.
E marți. Intru în parc și încep să caut pe cineva care vorbește engleza. Îl întâlnesc pe Ramez, care se scuză încontinuu pentru engleza imperfectă. Îmi povestește că a plecat acum un an și jumătate din Siria. A locuit în Istanbul, fără acte, pentru o vreme, apoi s-a hotărât să plece spre Europa. Este tehnician dentar, vrea să meargă în Germania, să învețe limba și să găsească un job acolo.
“Nu vreau banii lor”, îmi spune, “vreau doar să muncesc și să am o viață normală. Familia mea e în Siria. Vorbesc cu ei o dată la 5-6 zile. Nu au electricitate, nu au apă. Pe mine au vrut să mă ia în armată și am fugit. Nu vreau să mă duc la război.”
Cei care se ocupă de transportul refugiaților i-au cerut 2.000 de euro, bani pe care nu îi avea, așa că a traversat marea în cinci ore cu o bărcuță. A fost norocos, i-a ieșit din prima, alții sunt nevoiți să se întoarcă la mal de câteva ori, se strică motoarele bărcii. Asta în cazul fericit în care nu se scufundă. Îmi arată hârtia pe care i-au dat-o polițiștii de la granița cu Macedonia. E o foaie simplă, fără ștampilă, fără semnătură, fără poză.
“Polițiștii sunt drăguți dimineața, dar în câteva ore se satură și nu mai au răbdare. Îți trec numele pe o foaie ca asta și te gonesc de acolo.” Se grăbește să plece, a auzit că poliția sârbă face controale și îi trimite înapoi în Macedonia pe cei fără acte.
Un tip ok, mă gândesc, mi-ar fi plăcut să fim prieteni. Promitem să ținem legătura pe Facebook. Îi urez succes, un pic confuz și îngrijorat de diferența dintre împărțelile europenilor și siguranța acestor oameni că vor trăi în Germania. Toți.
În parc haosul începe să capete sens. Apar mașinile ONG-urilor. Cei de la Medecins sans Frontieres organizează oamenii pentru a le oferi medicamente, consultații și scutece pentru copii. Unul din doctori îmi spune că a venit direct din Libia pentru a-i ajuta pe refugiați, apoi se întoarce la copiii din fața lui.
Câțiva metri mai încolo, doi tineri îmbrăcați în hainele albastre ale UNICEF-ului umblă cu formulare printre oameni. Un grup de la International Aid Network încearcă să ofere celor din parc consultanță legală, psihologică și medicală. UNHCR-ul, fotografi, cameramani, jurnaliști din Serbia, Italia, Bulgaria și cine știe câte alte țări completează peisajul.
Mi se desfășoară în minte toate discursurile pe care le-am auzit în țară, dominate de teamă, și mă gândesc că și mie mi-e teamă de bărbații ăștia bărboși și diferiți.
Noroc că sunt bărbos și eu, așa că mă hotărăsc să îi ascult. Mă apropii de ei și poveștile încep să curgă. Basel Mohamed are 16 ani și a plecat din Siria cu o săptămână în urmă.
Îmi povestește despre mama și sora lui, care au rămas în Siria și despre cum au plâns în ziua în care a plecat. Mama i-a pus în rucsac cea mai bună mâncare pe care știa să o gătească. Părinții au divorțat de mult timp, tatăl muncește în Qatar, dar Basel nu este în relații bune cu el.
De ce a plecat din Siria? Încearcă să îmi facă o descriere a vieții de acolo, dar rezumă spunând “a bomb here, a bomb there”.
Prietenul lui îl întrerupe și îmi spune că poliția te oprește pe stradă și “dacă nu le place fotografia de pe actele tale, îți iau mașina și banii și în cel mai bun caz te lasă să pleci așa.”
Basel revine: “și teroriști peste tot”. În engleza aproximativă pe care o vorbește, “terrorists” sună exact ca “tourists”.
Se declară ateu, nu îi înțelege pe musulmanii care vin în Europa dar vor să le fie respectată sharia și i-ar plăcea să ajungă în Anglia, dar crede că se va opri în Germania.
“Autobuzul va pleca la ora 5”, îmi spune, “am întrebat oamenii din parc”.
Tinerii sunt dispuși să își spună poveștile și să fie fotografiați. Femeile și bărbații cu copii sunt însă reticenți. Povestesc, însă le e teamă să fie fotografiați. Majoritatea au rude rămase în Siria și se tem de consecințe dacă imaginile sunt văzute de cineva de acolo.
“Casa mi-a ars”, povestește una dintre femei, înconjurată de trei copii mici, “și m-am săturat de cutiile cu TNT care curg din avioane și de Daesh (ISIS), așa că am plecat pe jos din Siria până în Turcia, apoi am luat o barcă mică până în Grecia”.
Un bărbat îmi povestește despre sutele de hârtii împrăștiate pe jos, în Turcia, cu numerele de telefon ale celor care se ocupă cu transportul peste mare. Se vorbește despre sume amețitoare, nu știu ce să cred, exagerează oare? Două, trei, cinci mii de euro pentru un loc în barcă.
Două femei în vârstă îmi spun despre cum au așteptat câteva luni să strângă banii. Locuiau aproape de reședința lui Bashar al-Assad, într-o zonă relativ sigură, au sperat că situația se va rezolva cumva și violențele vor înceta.
În urmă cu trei zile au realizat însă că e prea mult. “Too many rockets, too many bullets”, spun. Au vândut casa, nu au lăsat nimic în urmă, au plecat să caute liniște.
Sunt încă sub șocul călătoriei, îmi spun că nu pot să uite cum poliția din Turcia le-a tratat ca pe niște animale, iar în Macedonia au stat ore întregi în soare, așteptând, copii, femei, bătrâni.
Povestesc despre cum oamenii nu le-au lăsat să folosească toaleta, despre femeia care împărțea pâine doar refugiaților creștini, refuzându-i pe musulmani, despre Angela Merkel, “amazing woman, very very good woman”.
Într-o cafenea de lângă parc, plină cu refugiați care își încarcă telefoanele și cu semne în arabă pe fiecare masă (“consumația se plătește în avans”), reușesc să mă conectez la internet și văd câteva mesaje de la Menaf. Îmi spune să ne vedem, însă tatăl nu este de acord să vorbească cu mine.
Stau de vorbă doar cu el câteva minute în fața hostelului și repetă aceleași cuvinte: își dorește foarte mult să găsească pace. Au încercat să locuiască în Turcia, însă viața acolo era prea scumpă. Fratele a rămas în Siria, pentru că soția urma să nască. Îmi mulțumește pentru discuție și urcă grăbit în cameră.
În parc, personajele se schimbă, decorul rămâne la fel. Câțiva saci de dormit sunt întinși sub o cruce. Mă întreb dacă e vreo ironie aici, dar îmi atrag atenția trei sârbi care își instalează boxele și încep să cânte pentru refugiați. Atmosfera e plăcută, lumea râde, dansează și pare că se simte bine.
Două ore mai târziu, aștept împreună cu grupul lui Basel autobuzul pentru graniță. Un bărbat înalt, musculos, inevitabil bărbos, mă întreabă de unde sunt și apoi repetă după mine, cu un “R” apăsat: “Rrrumania”, apoi completează: “Rumania good, Hungary not good, we are prepared to run”. Își iau cu toții rucsacii, corturile, sacii de dormit, trei prieteni își fac un selfie. Cineva aduce apă de la magazin, sunt pregătiți, următoarea oprire - Ungaria.
***