Muncitorii din fabricile Timisoarei au iesit masiv in strada, la semnalul celor de la Elba, aflati deja in greva, pe 20 decembrie 1989. Nimic nu avea sa ii mai opreasca, Armata nu a mai tras, astfel ca in oras s-au adunat peste o suta de mii de manifestanti. Ulterior, ei au declarat Timisoara primul oras liber de comunism, potrivit unui documentar realizat de Mediafax. In 20 decembrie 1989, fabricile din Timisoara stateau pe un butoi cu pulbere, iar muncitorii dadeau primele semne ca se vor alatura colegilor de la Elba, care declansasera greva generala inainte cu o zi.

In dimineata acelei zile, tot muncitorii de la fabrica de corpuri de iluminat si baterii Elba au fost cei care au dat primul semnal. Au reusit sa deschida portile fabricii si au iesit in strada in numar mare. Apoi s-au impartit in grupuri si au mers pe la celelalte fabrici din zona Garii de Nord, unde se afla si Elba.

Printre muncitorii de la Elba care au iesit in acea zi pe portile fabricii s-a aflat si Mircea Miclau. Acum, el este in continuare angajat al fabricii, dar si lider de sindicat.

"Colegii mei de la fabrica au reusit sa deschida poarta din spate si s-a iesit masiv pe aici. Niste femei, colege, s-au dus la Kandia, iar cativa barbati dintre cei care au iesit de la Elba s-au dus la Solventul. La iesirea pe poarta ne-am impartit in doua grupuri. Unii au luat-o spre Gara de Nord si au strigat si la Electromotor (fabrica de piese metalice -n.r.) sa iasa si ei. S-a stat acolo pana cand au iesit muncitorii si ni s-au alaturat. Apoi, la fabrica de panglici si palarii am strigat in fata unitatii pana cand muncitorii de acolo ni s-au alaturat", isi aminteste Miclau.

Mii de muncitori au plecat incolonati spre centrul orasului, strigand Libertate. In fata Maternitatii, s-au asezat in genunchi si au spus Tatal nostru.

De pe platforma industriala de langa Gara de Nord se adunasera deja mii de oameni care se indreptau spre centrul orasului. "Mesagerii" au ajuns si pe celelalte platforme industriale din oras, iar datorita acestora au deschis portile fabricii si cei de pe platforma industriala din Calea Buziasului. Muncitorii de la AEM, de la fabrica de manusi, de la detergenti si alte fabrici din zona au pornit in numar mare spre centru.

In fruntea acestei coloane de muncitori se afla Ioan Savu, care era atunci angajat al fabricii de detergenti. Ad hoc s-a transformat intr-un lider al coloanei de muncitori care se indreptau spre centrul orasului.

"In 20 decembrie 1989, dimineata, m-am dus la sefa de oficiu de la fabrica de detergenti, unde lucram eu, si i-am spus ca nu mai pot sa stau. Am luat bilet de voie si am plecat in oras. Cand m-am intors, am vazut o coloana masiva care dadea jos pancartele cu Ceausescu. Am ajuns in fata coloanei. Am vazut ca era o coloana mare care nu rezida forta. Mi-am dat seama ca trebuie facut ceva, unii strigau ᅡLibertate, libertateᅡ. Nu asa trebuia strigat, trebuia spus sacadat ᅡLi-ber-ta-teᅡ. M-am dus prin coloana si am strigat, iar oamenii s-au luat dupa mine. Parca m-a luminat Dumnezeu in acel moment. A avut o anumita rezonanta. Muncitorii au chemat oamenii de pe strada sa li se alature. La unele fabrici, usile erau sudate sau legate cu lanturi", povesteste Savu.

Ultimii care au iesit in strada au fost muncitorii de la UMT (Uzinele Mecanice Timisoara). Cand au ajuns in zona centrala a orasului, unde deja se aflau peste o suta de mii de colegi de-ai lor de la celelalte fabrici, au fost aplaudati.

In drumul lor spre centrul orasului, muncitorii care veneau din Calea Buziasului s-au oprit in fata Maternitatii Bega, unde s-au asezat in genunchi si au inceput sa spuna ¬Tatal Nostru¬, apoi au strigat "Aveti grija de copiii nostri".

Personalul medical din maternitate a iesit la ferestre sa ii salute pe muncitori. Despre acest episod isi aminteste asistenta medicala Otilia Ionascu.

"In 20 decembrie au iesit muncitorii din Calea Buziasului. Au trecut prin fata spitalului si au inceput sa spuna ᅡTatal Nostruᅡ si au strigat ᅡAveti grija de copiii nostriᅡ. Domnul profesor Ion Ion Munteanuful clinicii de atunci, ne-a spus sa nu stam pe langa geamuri ca nu se stie ce se intampla. Dar noi ne-am uitat la oamenii din strada", povesteste Otilia Ionascu.

Episodul este rememorat si de medicul Alexandru Preda de la Maternitatea Bega. In acea vreme era rezident si nu mai plecase din spital de cateva zile, unitatea medicala fiind pregatita sa primeasca raniti.

"Eram de cateva zile in spital si, la un moment dat, din mai multe directii ale orasului am vazut venind muncitorii din fabrici. Seful clinicii ne-a spus sa ne luam echipament, sa ne pregatim, deoarece la capatul strazii erau trupe ale Armatei. Ne asteptam sa traga in ei (in muncitori - n.r.). Cand au ajuns in dreptul nostru, au inceput sa strige ᅡAveti grija de copiii nostriᅡ, iar noi toti ne uitam la ei pe geam. Din fericire, nu s-a tras", isi aminteste medicul Alexandru Preda.

Militarii s-au speriat de numarul mare de oameni care veneau masiv spre centrul orasului si au ignorat orice ordin de a mai trage

Coloana de muncitori care veneau din Calea Buziasului s-a intalnit apoi, in fata Catedralei, cu muncitorii care veneau dinspre Gara de Nord, iar oamenii au inceput sa se inchine.

Profesorul de istorie de la Liceul Teoretic "Grigore Moisil" Adrian Kali, care a fost ranit de doua gloante in timpul Revolutiei de la Timisoara, povesteste acest moment emotionant.

"Cei care se indreptau spre Opera s-au oprit prima data la Catedrala si au spus ᅡTatal Nostruᅡ. Era o chestiune periculoasa pentru regim, deoarece muncitorii credeau in Dumnezeu, nu erau atei. Deci a fost un mare semn de intrebare pentru ei si si-au dat seama ca nu ne pot stapani", spune Kali, care se afla si el in randul manifestantilor.

Vazand numarul mare de oameni care se indreapta spre centrul orasului, militarii care se aflau inca pe strazi au decis sa ignore orice ordin si sa nu mai traga in manifestanti.

"Militarii s-au speriat de numarul mare de oameni care veneau masiv spre centrul orasului si au ignorat orice ordin de a mai trage. Drumul de pe podul Mihai Viteazu (aflat in spatele Catedralei - n.r.) era barat de vehicule de lupta. Militarii, cand au vazut cum vin muncitorii, au decis sa se opuna ordinelor. Generalul Mihai Chitac care se pare ca era in civil - acest lucru s-a spus in procesul Revolutiei de la Timisoara, ulterior - ar fi ordonat militarilor sa traga in oameni, dar nu au tras, ci s-au dat la o parte si unii oamenii s-au urcat pe un TAB si s-au dus asa pana la Comitetul Judetean de Partid (actualul sediu al Consiliului Judetean -n.r.). Tot din acelasi proces al Revolutiei de la Timisoara am aflat ca generalii si ofiterii au fost cazati la Mitropolie", mai spune Kali.

Liderul ad hoc al muncitorilor: "Primul ministru scria si eu dictam. Eu eram un nimeni de pe ulita, iar el era un demnitar al statului comunist"

Ajuns in fata Operei, Ioan Savu a observat militari, dar si niste megafoane instalate in fata cladirii. S-a gandit ca nu este momentul sa lupte in acel loc, asa ca s-a indreptat spre Comitetul Judetean de Partid.

"Ajungand in Piata Operei, am vazut un cordon de militari. Jos, la baza Operei, erau doua megafoane de aluminiu. Mi-am spus ᅡaici suntem asteptati, nu dai batalia unde te asteapta dusmanul, astia ne asculta si gandurileᅡ. Am plecat spre Comitetul Judetean de Partid, unde auzisem ca sunt demnitarii de la Bucuresti. Ajuns acolo, am observat ca TAB-ul era deja parcat pe linia de tramvai si era plin de oameni. Eram obosit, nu am avut niciun fel de veleitati de lider, dar Dumnezeu te indruma. Avand o agenda in mana, m-am asezat pe ea. A aparut un om si a spus sa vina unul-doi oameni sa discute cu primul ministru, Constantin Dascalescu", povesteste Savu.

Fara voia sa, dar cu o dorinta nespusa de libertate si dreptate, Ioan Savu a incercat sa negocieze cu cel care a chemat reprezentanti ai revolutionarilor la discutii cu oficialii sositi de la Bucuresti. I-a spus acestuia ca este necesar sa fie mult mai multi oameni la negocieri, nu doar unul sau doi.

"Am traversat multimea si la intrare era o vaza mare din beton, inalta si m-am urcat pe ea si am spus ca trebuie sa mearga mai multi oameni. In timp ce coboram, mi-am dat seama ca am fost condamnat sa intru si eu (la negocieri - n.r.). Au deschis usa, iar in interior erau soldati cu casti de otel pe cap si aveau pusti. Era vanzoleala, vorbeau toti. Nu am cunoscut pe nimeni dintre cei care au intrat cu mine. A venit, la un moment dat, Petre Petrisor (avocat, ulterior presedinte al Tribunalului Timis - n.r.), a spus ca e avocat si ca vrea si el la discutii. Deja, ad hoc, eram lider. Am intrat prima data cinci persoane, apoi inca opt", povesteste Ioan Savu.

Ajuns, impreuna cu ceilalti revolutionari, in sala mare a Comitetului Judetean de Partid, astazi Sala Revolutiei, Savu l-a recunoscut mai intai pe Constantin Dascalescu. A inceput sa faca o lista cu revendicari, dar a simtit ca trebuie sa vorbeasca multimii, asa ca a iesit la balconul cladirii.

"Am urcat in sala mare, unde se afla primul ministru. Atunci am stat de-o parte si am inceput sa trec pe agenda aia ce au vrut oamenii. Am iesit in balcon si mi-am dat seama ca oamenii au nevoie de o identitate. Le-am spus ca sunt Ioan Savu, le-am spus unde locuiesc si ca am familie. Mi-am dat seama ca ma condamn singur, declinandu-mi identitatea. Dar oamenii au aplaudat. Apoi am reintrat si l-am intrebat pe Dascalescu de ce s-a tras? Mi-a spus ca nu stie care este situatia reala. I-am spus apoi: ᅡDaca dumneavoastra nu stiti ce se intampla in tara, va rog sa va dati demisiaᅡ", isi aminteste Ioan Savu.

A avut atunci curajul sa ii spuna primului-ministru comunist sa scrie dupa dictare revendicarile oamenilor din strada.

"Desi eram categoric mai vehement, nu am vrut sa negociez nimic cu el. Am scris revendicarile pe o hartie si am inceput sa ii spun din nou ce vroiam. In momentul cand i-am spus sa noteze, eu eram un nimeni de pe ulita, iar el era un demnitar al statului comunist, au sarit (cei care il insoteau pe Dascalescu - n.r.) sa ma stranga de gat. Pana la urma, a scos un carnetel si un pix. Daca nu era tragic, era chiar hilar. Primul ministru scria si eu dictam. Am cerut demisia lui Ceausescu, a Guvernului, retragerea Armatei din oras, eliberarea celor arestati, eliberarea mortilor catre familii, tiparire la poligrafie a doleantelor revolutionarilor, tot ce imi trecea prin minte atunci. Eram sigur ca nu mai ies viu. Stiti ce greu e sa te gandesti ca nu iti mai vezi copiii si nevasta niciodata? Am spus apoi ca e bine sa citeasca Petre Petrisor revendicarile. Nu urmaream nimic, eu eram intamplator acolo. Ma simteam responsabil fata de oameni", spune Savu.

Dupa acest episod, Ioan Savu a coborat in multime pentru a le cere camarazilor sai sa inconjoare cladirea unde se aflau demnitarii comunisti. Tinuti in acest loc si paziti de revolutionari, ei erau garantia ca nu se va mai trage in strada, in oameni.

"Cornel Pacoste era cel mai rau, el era secretar al PCR, el m-a amenintat de cateva ori ca ma va omori. Radu Balan, fostul prim-secretar al Comitetului Judetean Timis al PCR, era prabusit intr-un fotoliu, in sala, acolo. Le-am cerut sa elibereze arestatii si le-am cerut sa ii aduca aici, sa ii vedem. Au adus arestatii. Au fost primele ingenuncheri ale comunistilor. Au retras Armata in cazarmi. Le-am cerut demisia lui Ceausescu. Asta era clar o cedare, era fara precedent lucrul acesta", isi aminteste Savu.

Si el si alti martori ai acelor evenimente povestesc insa ca primul barbat adus in fata Comitetului Judetean de Partid si prezentat multimii ca fiind unul dintre cei arestati nu era, de fapt, dintre cei aflati in penitenciar.

"Primului arestat pe care l-au adus i-a cazut pistolul din buzunar. L-au batut oamenii", isi aminteste Savu.

Revolutionarul i-a rugat, apoi, pe cativa camarazi sa se duca la Consulatul sarbesc pentru a da de veste acolo ceea ce s-a intamplat in oras, pentru ca sarbii sa poata transmite mai departe spre Europa evenimentele de la Timisoara. Practic, aceasta a fost singura comunicare a revolutionarilor cu exteriorul.

  • Timisoara, declarat primul oras liber de comunism, in fata multimii adunate la Opera

Intre timp, la Bucuresti, Nicolae Ceausescu, intors de urgenta in tara dupa vizita in Iran, a tinut un discurs la televiziunea publica. La ora 19.00, acest discurs era urmarit, la Timisoara, de oficialii sositi de la Bucuresti si de reprezentantii revolutionarilor, in sala mare a Comitetului Judetean de Partid. Atunci, Ceausescu a condamnat evenimentele de la Timisoara si a spus ca pe strazi sunt "huligani".

Imediat dupa discursul lui Ceausescu, Timisoara, prin vocea oamenilor iesiti in strada, s-a declarat primul oras liber de comunism din Romania. Nimeni nu il mai recunostea pe Nicolae Ceausescu drept presedintele tarii, iar atunci s-a strigat "Azi in Timisoara, maine in toata tara" si sirenele au inceput sa sune.

In acest timp, Ioan Savu s-a ingrijorat ca oamenii trimisi la Consulatul Serbiei nu s-au mai intors sa ii dea de veste ca si-au indeplinit misiunea, iar tot mai multi oameni care se adunasera in fata Operei au inceput sa ii cheme pe cei adunati in fata actualului Palat Administrativ sa li se alature in acel loc. Era periculos sa fie lasati nesupravegheati liderii de la Bucuresti, asa ca Ioan Savu a decis sa ia masuri. A iesit pe o fereastra din cladirea Comitetului Judetean de Partid sa le vorbeasca oamenilor.

"Am sarit pe un geam in spatele cladirii, am urcat pe un gardulet si cand sa trec peste poarta, oamenii pe care i-am trimis acolo sa pazeasca cladirea m-au intrebat cine sunt si de ce sar gardul. Ne-am dus impreuna la Consulatul Serbiei si acolo ne-am intalnit cu cei pe care ii trimisesem. Apoi m-am intors intre revolutionari, dar oamenii au spus ca vor sa mearga acasa ca le este frig si foame. Le-am spus sa mearga pe rand, ca e important sa stam acolo unde sunt demnitarii", isi mai aminteste Savu.

Chiar daca oamenii au rezistat in fata cladirii, demnitarii comunisti au reusit sa plece, aproape de zorii zilei de 21 decembrie 1989.

In tot acest timp, la Opera, oamenii s-au adunat in numar foarte mare. Erau peste o suta de mii de persoane, iar liderii, Ioan Marcu, Claudiu Iordache si Lorin Fortuna, le vorbeau din balconul Operei.

S-a strigat "Libertate", "Jos Ceausescu", oamenii s-au rugat si au rezistat in piata. Acolo, cei prezenti au declarat Timisoara primul oras liber de comunism din Romania.

Momentul in care Timisoara s-a declarat primul oras liber de comunism este marcat, de 25 de ani incoace, prin sunetul sirenelor. In fiecare an, in 20 decembrie, la ora 12.00, sirenele incep sa rasune in tot orasul.

Data de 20 decembrie 1989 a fost inceputul unei noi ere pentru timisoreni, apoi pentru intreaga tara. In ziua urmatoare, 21 decembrie 1989, la Timisoara Revolutia continua, iar oamenii nu se lasau dusi din centrul orasului, unde au si inceput sa se organizeze.