Numărul ruşilor care sprijină întărirea legăturilor cu Occidentul a coborât în această lună la cel mai scăzut nivel din ultimul deceniu, iar 39% dintre cei întrebaţi solicită chiar răcirea relaţiilor cu UE şi Statele Unite.

În timp ce majoritatea occidentalilor, în special est-europenii, privesc cu tot mai multă frică către Kremlin, popularitatea lui Vladimir Putin atinge în Rusia cote nemaiîntâlnite (susţinere de 83% după debutul crizei din estul Ucrainei).

O incursiune în universul mediatic creat de propaganda Kremlinului poate fi şocantă pentru un european. Cum şi de ce au inceput ruşii să urască, din nou, Occidentul?

Paradă militară la Moscova pe 9 mai 2014 (sursa: kremlin.ru)

V Rossiu mojno tolko verit – versul poetului Fiodor Tiutcev, „în Rusia nu poţi decât să crezi”, este printre cele mai frecvent citate în Moscova ultimilor ani. Această credinţă în destinul măreţ al Rusiei a fost profund fisurată de dezintegrarea rapidă a Uniunii Sovietice. Ruşii, cetăţeni sovietici de prim rang în cel mai mare imperiu al modernităţii, s-au trezit la începutul anilor ’90 simpli locuitori ai unei ţări căzute în haos economic şi decăzute din rangul de mare putere. Crizei economice i s-a adăugat astfel o criză majoră a identităţii ruse.

Dacă instalarea lui Vladimir Putin la Kremlin, în urmă cu 14 ani, s-a bazat pe promisiunea unei stabilităţi economice, fostul ofiţer KGB promite acum rezolvarea celeilalte nevoi a sufletului rus.

„Naţiunea de consumatori apărută în urma boom-ul anilor 2000” scrie Vladimir Ryzhkov, vreme de 14 ani deputat în Duma de stat, „vrea acum să-şi vadă ţara extinzându-şi din nou influenţa şi puterea pe arena globală”. Dar pentru asta, este nevoie ca ruşii să primească răspunsul la câteva întrebări esenţiale: ce este Rusia? Şi unde este locul ei în lume?

Perspectiva apropierii Ucrainei de Uniunea Europeană nu a făcut altceva decât să grăbească cristalizarea acestui răspuns. Încă din 1997, Zbigniew Brzezinski scria că „opţiunea Ucrainei în favoarea Europei va cataliza răspunsul Rusiei privind viitoarea etapă din istoria sa: sau să fie şi ea parte din Europa, sau să devină un proscris eurasiatic, nefiind cu adevărat nici în Europa, nici în Asia, şi înglodat în conflictele sale cu străinătatea apropiată”.

Condus de un grup de înalţi ofiţer KGB, organizaţie printre ale cărei competenţe se numără şi psihologia maselor, Kremlinul a pregătit din timp terenul pentru oferirea acestui răspuns. Nu mai era suficient timp pentru inventarea unei noi ideologii astfel că s-a apelat la o reţetă veche, dar eficientă.

Vladimir Putin la Sevastopol, după anexarea Crimeei (sursa: kremlin.ru)

Încă din 2008, în discursurile lui Vladimir Putin au început să se audă tot mai frecvent citate din ideologii doctrinei eurasianismului.

Scrisorile istoricului Lev Gumilev, al cărui bust a fost amplasat acum doi ani în faţa Institutului de Relaţii Internaţionale, unde sunt şcoliţi diplomaţii de elită ai Moscovei: „Eurasia este decorul geografic firesc al poporului rus şi adaptarea la Vest ar însemna pierderea de către poporul rus a propriului său ethnos şi suflet”.

Lucrările filozofului Ivan Ilyin, ale cărui rămăşiţe au fost readuse în Rusia în 2009 după implicarea personală a lui Vladimir Putin: „Ştim că naţiunile occidentale nu înţeleg şi nu tolerează identitatea rusă. Ele vor să dividă Rusia, să o facă asemenea Occidentului şi, prin urmare, să o distrugă”. În ziua sfinţirii mormântului lui Ilyin, preşedintele Putin a afirmat că simpla discuţie despre separarea Ucrainei de Rusia este o crimă.

Eurasianismul, care identifică Occidentul drept duşmanul arhetipal al adevăratelor valori ruse, a supravieţuit perioadei sovietice fiind astăzi doar scos la suprafaţă de Kremlin şi pus în centrul zonei mediatice.

Dacă în 1990, scriitorul Alexander Prokhanov profeţea în Literaturnaia Rossiia că „ideea rusă va fi reconstruită şi va aduna tot ce a fost mai bun de-a lungul a 1000 de ani de împărăţie şi în cei 70 de ani de istorie sovietică”, astăzi îl regăsim în Izvestia, unul dintre cele mai importante ziare moscovite, scriind despre noul stat naţional care se creează în estul Ucrainei: Novorossia – Noua Rusie.

Zice Prokhanov că acest nou stat „nu este al oligarhilor, nu este imoral de bogat, nu-şi jefuieşte propriul popor. Luptă pentru dreptate. Dreptatea socială, acolo unde nu există ierarhii, bogaţi şi săraci. Dreptatea naţională, acolo unde toţi oamenii sunt egali şi uniţi. Şi dreptatea divină pentru lupta împotriva fascismului”.

Despre acest minunat nou stat, Novorossia, am putut citi săptămâna trecută într-un alt ziar moscovit important, Kommersant, în interviurile cu Dmitry Rogozin, vechea noastră cunoştinţă care nu pierde ocazia să-i insulte pe români, şi cu Denis Pushilin, co-preşedintele „Republicii Populare Donetsk”. Pushilin, implicat într-o escrocherie financiară de tip Caritas, este unul dintre liderii pro-ruşi din estul Ucrainei, alături de personaje precum Igor Strelkov, fost ofiţer FSB/KGB, sau Vyacheslav Ponomaryov, fost luptător în trupele speciale ruse din Afganistan.

Denis Pushilin, lider separatist pro-rus în Donetsk, Ucraina (sursa: kyivpost.com)

Toţi acuză la unison Europa pentru că sprijină „junta fascistă de la Kiev”, cum este numit în toată presa moscovită guvernul rezultat în urma protestelor ucrainenilor din Euromaidan. De altfel, ruşii nu mai aşteaptă nimic bun de la Occident, care nu a mai fost capabil să producă, de la sfârşitul războiului rece, lideri mari, ci doar „potenţiali clienţi pentru instituţii medicale speciale”, cum scria tot săptămâna trecută Alexei Pankin, un analist politic cunoscut, în Komsomolskaya Pravda.

Unii, precum directorul Institutului de Studii Politice din Moscova, Sergei Markov, sunt mai înţelegători cu europenii care sunt doar „un ecou al Washington-ului”. Markov scrie că „puterea demonstrată de Putin în Crimeea şi Donbass este un semnal puternic pentru mobilizarea oamenilor din lumea întreagă pentru a se opune încercării Statelor Unite de a-şi extinde dominaţia asupra întregii lumi”. La luptă aşadar, împotriva Occidentului putrid.

Deşi puternic anti-occidental, limbajul folosit în presa moscovită este temperat în comparaţie cu discursurile auzite la televiziunile ruseşti. O culme a fost atinsă săptămâna trecută, în urma câştigării Eurovizionului de un travestit austriac.

La talkshow-ul de seară de la televiziunea naţională Rusia 1, Vladimir Jirinovski a declarat că „Europa are diaree cu sânge şi spume”. A fost aplaudat. Un domn din public a afirmat că „acestea sunt funeraliile Uniunii Europene, asistăm la recviemul UE”. A fost aplaudat. Un alt invitat a spus că „noi, ruşii, ştim să cântăm, nu vrem să luptăm cu nimeni pentru că, pur şi simplu, suntem cei mai buni în toate”. Publicul din studio a scandat: „Ru-si-a! Ru-si-a!” (puteţi admira aici întreaga emisiune).

Boris Korchevnikov, moderatorul acestor monologuri urlate nu vorbite, se numără printre jurnaliştii decoraţi săptămâna trecută de Vladimir Putin pentru „relatarea obiectivă” a evenimentelor din estul Ucrainei.

Ar fi greu de crezut că o propagandă atât de violentă are efect asupra omului obişnuit de pe stradă. Dar asta se întâmplă, căci seminţele acestei propagande cad pe un teren deja fertilizat de ideile eurasianismului.

Dintr-un schimb de mesaje am aflat de la Serghei, un profesor din Moscova, că „Rusia e acuzată de provocare, dar e o minciună. America şi Europa au încercat întotdeauna să distrugă Rusia şi acum încearcă să distrugă partea rusă a populaţiei din Ucraina. Singurul lucru pe care-l putem face este să ne rugăm pentru preşedintele nostru ca să aibă înţelepciunea de a acţiona la fel de diplomat pe cât a făcut-o până acum”.

Nadia, o studentă dintr-un oraş din vestul Rusiei, mă roagă să nu cred minciunile despre Rusia, pentru că sunt dureroase pentru ea: „Nu există un război. Preşedintele nostru nu e prost. Îşi iubeşte poporul dar şi pe oamenii din Ucraina şi nu ar face aşa ceva”. Pe străzile Moscovei, spune şi Ivan Krastev, mobilizarea patriotică în aceste zile este „absolut incredibilă. O observi la fiecare colţ”.

V Rossiu mojno tolko verit – da, la un sfert de secol de la dispariţia Uniunii Sovietice, ruşii au început din nou să creadă în Rusia. Dar nu într-o Rusie europeană, ci în acea Rusie pe care o doreşte Kremlinul şi care este descrisă de unul dintre părinţii fondatori ai eurasianismului, Nikolai Trubetkoi, ca fiind „urmaşa şi continuatoarea conştientă a marii moşteniri a lui Ginghis Han”.