Nu este o metaforă. Elisabeta Kastel chiar are acest privilegiu. Este o femeie de 85 de ani, cu trupul ros de boală, dar are privirea senină și vorba fără pic de îndârjire. Pentru că ea crede. Este ultima supraviețuitoare din lotul celor condamnați de comuniști împreună cu prințul Vladimir Ghika, beatificat anul trecut de Vatican. L-a cunoscut pe sfânt și asta i-a dat putere cât pentru o viață întreagă.
Sunt 60 de ani de când Elisabeta Kastel a fost împinsă ca să sară dintr-un camion în noroiul din fața închisorii Jilava. Și acum mai simte parcă trupul ca un sac de oase ce a fost aruncat apoi peste ea. El era prea bătrân că să poată sări. Afară ploua îndesat, iar haina i s-a înglodat toată în fața Fortului 13. ”Pardonnez-moi”, a rostit însă, apoi ”Pardonnons-leurs”. De două sau trei ori, încât ruga bătrânului spre iertarea călăilor s-a întipărit în mintea ei pentru totdeauna. Așa a început pentru Elisabeta Kastel, în toamna lui 1953, un deceniu de temniță grea. Pentru Vladimir Ghika, sfântul cu sânge albastru, nepot al ultimului domnitor al Moldovei, avea să fie ultimul popas pe acest pământ.
Păgânismul, că premisă a arestării
Împreună cu alte 12 persoane, Elisabeta Kastel și Vladimir Ghika tocmai fuseseră condamnați pentru crimă de înaltă trădare în favoarea Vaticanului, respectiv complicitate la această crimă. Șef al lotului de ”criminali” era Hieronymus Menges, un preot catolic ce fusese numit ordinarius substitutus, adică șef al Bisericii Româno-Catolice din România în clandestinitate. Vaticanul nu recunoștea conducătorii impuși și agreați de autoritățile comuniste. După ce în 1948 a desființat Biserică Greco-Catolică, statul român voia să distrugă orice legătură cu Roma a romano-catolicilor.
Pentru a supraviețui în perceptele fundamentale, Vaticanul a recurs la această conducere paralelă în toate țările ce au intrat sub dominația stalinistă. Numirile secrete se făceau cu greutate, căci Securitatea era extrem de vigilentă cu preoții catolici. Iar ei erau conștienți de asta. Tocmai de aceea, în ecuație au apărut și laici, precum Elisabeta Kastel, care transmiteau informații de la un preot la altul. Pe de altă parte, spre Roma informațiile erau trimise prin intermediul unor ambasade occidentale de la București. Vladimir Ghika, care avea conexiuni la nivelul întregii Europe occidentale, a jucat rolul acestei curele de transmisie.
”Păgânismul începuse atunci să domine în țară. Oamenii credincioși trebuiau scoși de pe ring, iar Biserica Catolică a fost una din țintele principale pentru că și comuniștii știau că a reprezentat și reprezintă o forță”, a găsit Elisabeta Kastel o explicație a prigoanei căreia i-a căzut victimă.
O credincioasă practicantă și implicată
Elisabeta Kastel, o tânără studentă la începutul anilor 50, nu a devenit ”spion” al Vaticanului în România doar pentru că era credincioasă. Era mai mult decât atât. Era o credincioasă implicată în viață Bisericii. Când a venit în București pentru a face Facultatea de Medicină a început să cânte în corul Catedralei ”Sfantul Iosif”. A devenit membră a Asociației Tinerelor Catolice ”Ioana d’Arc”, iar după ce a ținut în această calitate o conferință despre ceea ce ar trebui să știe tinerele femei înainte de căsătorie din punct de vedere medical a căpătat chiar o aură de celebritate.
Un argument și mai important decât toate acestea pentru cooptarea ei în ”rețeaua de spionaj” era relația de rudenie cu preotul catolic Francisc Augustin, paroh la Târgoviște, aflat și el pe lista clandestină a conducătorilor potențiali ai Bisericii. Toate declarațiile din anchetă ale celor din lot arată că Elisabeta Kastel era considerată o persoană de maximă încredere pentru a transmite informații între preoți. De aceea, odată arestată, torționarii nu au precupețit nici un efort să stoarcă de la ea secretele pe care bănuiau că le deține. Și tot de aceea, probabil, a primit una din cele mai mari pedepse.
Interogatorii nocturne, mizerie maximă
Arestarea s-a produs pe stradă, pe 17 noiembrie 1952. Lizica, cum i se spunea Elisabetei Kastel, se întorcea seara de la facultate. Avea la ea un curs de neurologie și unul de infecțioase. Hainele de pe ea i-au fost singurul acoperământ vreme de un an. ”Nu o să uit niciodată acea zi pentru că era ziua mea, era Sfânta Elisabeta”. Ca toți ceilalți, a fost aruncată în celebrul arest de pe strada Uranus, de unde a fost scoasă abia după un an pentru a fi dusă la proces, la Tribunalul Militar. Dosarul penal în 26 de volume al lotului Menges, aflat astăzi în arhiva CNSAS, a reținut 9 interogatorii la care a fost supusă Elisabeta Kastel.
Ele se desfășurau în special noaptea și puteau dura chiar și opt ore. Ore în care trebuia să înșiruie toți oamenii pe care i-a cunoscut vreodată sau să relateze tot ce a făcut. Toate repetate până când epuizarea și presiunea anchetatorilor făceau ca acuzații să se autoicrimineze și să califice drept delict propriile acțiuni. Cel puțin în varianta proceselor verbale rămase la dosar, unele nesemnate de anchetați. ”La Uranus pe mine nu m-au bătut, ca pe monsenior. Anchetele erau însă în sine o tortură pentru că erau noaptea, iar ziua nu aveam voie să stăm decât pe marginea patului, fără să ne rezemăm de nimic”, povestește Elisabeta Kastel.
În plus, la Uranus anchetații erau ținuți în mizerie absolută. Securitatea miza ca aceste condiții, la care în cele mai multe cazuri se adăugau diversele forme de tortură, îi vor face pe arestați să mărturisească mai ușor, în speranța că vor scăpa din acel infern. Nu a fost însă așa, cel puțin în cazul lotului din care făceau parte Kastel și Ghika, căci procesul a avut loc abia după un an și toți au fost condamnați.
Avocații acuzatori din procesul mascaradă
”Îl știam pe monsenior de la Biserica Sacre Coeur (n.r. cunoscută și sub denumirea de Biserica Franceză), însă nu interacționasem cu el în așa-zisă afacere de spionaj. L-am văzut apoi la proces, în sala de judecată”. Elisabeta Kastel nu va uita niciodată figura lui Ghika din acea zi. Așa cum confirmă multe alte mărturii, folosind în mod curios aproape aceleași cuvinte, preotul-prinț le-a apărut co-acuzaților ca un profet din Vechiul Testament. Cu părul lung și nepieptănat, cu barba lungă și albă, palid și extrem de slab. Ghika purta reverenda în care fusese arestat, dar de la care i se luase colarul (gulerul specific) ca să nu se poată tăia cu el. Cei care jucau rolul de avocați din oficiu îi vedeau pe acuzați pentru prima dată, astfel că ședința de judecată nu putea fi decât o mascaradă.
”După ce s-a citit rechizitoriul, a venit rândul avocaților din oficiu, care erau de fapt, ca și procurorii, niște acuzatori. Monseniorul, care stătea la 40 de centimetri de mine, a protestat. A zis că el nu are nevoie de avocat pentru are doctoratul în Drept și se poate apăra singur. Sala, înțesată de securiști și militari, a intrat în rumoare, iar trei gardieni au reușit cu greu să-l scoată afară, așa slab cum era el”, povestește femeia. Mai târziu, în drumul cu camionul spre penitenciarul Jilva, acesta a apucat să le explice gestul său. ”A zis că a vrut în felul asta să ne dea curaj”. Și l-au avut. Indiferent de atitudinea lor, sentința le era însă scrisă din momentul arestării. Ei trebuiau condamnați cu toții pentru a-i anihila, dar și pentru a da o lecție celor încă în libertate.
Iertarea tămăduitoare
După ce au ajuns la Jilava, fiecare cu propriul gardian, cu câte un pistol la cap, deținuții au fost băgați câte unul în niște fișete de lemn. În spațiul strâmt și fără aer, ca într-un dulap, așteptau să le vină rândul la percheziția corporală și să-și ia în primire hainele de pușcăriași. Lizica a văzut printre scânduri cum a fost batjocorit Ghika, printre primii luați la rând. Era ud și înglodat din cap până în picioare după ce îl azvârliseră din camion, iar slăbiciunea fizică îl împiedica să se miște. S-a dezbrăcat cu greu, sub loviturile temnicerilor.
”I-au cerut să-și dea jos și inelul de pe deget, dar monseniorul a zis că e sfințit, că trebuie să-l poarte până la moarte. ”C’est Jesus”, a zis el. Unul dintre temniceri a început să drăcuiască și pe loc a început să i se umfle o mână. Am vazut cu ochii mei. Au luat inelul, l-au aruncat într-o cutie, pe monsenior l-au trântit de un perete, iar în final unul a spus: ”Să-l lăsăm pe popa asta, că ne face numai necazuri”. Au chemat un gardian și i-au zis să-l scoată afară. Când l-am văzut așa aplecat, lipit de perete am avut gândul că e un om care se apleacă în fața lui Dumnezeu și că nu luptă nicum pentru sine”.
Elisabeta Kastel nu l-a mai văzut niciodată pe Ghika, care a murit după doar șase luni la Jilava, dar vorbele lui au făcut-o să treacă mai ușor peste cei zece ani pe care i-a petrecut în închisori. Secretul stă, de fapt, în iertare, crede ea. Asta a încercat să-i învețe și Ghika. ”Dintotdeauna am crezut că Dumnezeu are un plan cu fiecare și mereu m-am rugat ”Doamne, primește-mi rugăciunile pentru toate păcatele mele și ale neamului, pe care nu le cunosc. Ai grijă de mine!”. După cum continuă povestea Elisabetei Kastel, s-ar spune că rugăciunile i-au fost ascultate.
Colegă de temniță cu o prințesă, ruda Regelui Mihai
După Jilava, a mai trecut și prin pușcăriile de la Mislea, și de la Dumbrăveni. Ultima a fost cea de la Miercurea Ciuc, unde zice că a avut parte de cel mai rău tratament, din partea unor gardience maghiare. Era temnița de femei cea mai temută din țară în anii stalinismului feroce, iar aici Elisabeta Kastel a întâlnit-o pe prințesa Marie Eleonore de Wied, al cărui tată a fost primul rege al Albaniei și nepot al Reginei Elisabeta a României. După ce a a murit primul său soț, prințul Alfred de Schonburg-Waldenburg, prințesa a venit în România, devenind o apropiată a cercurilor intelectuale anticomuniste. S-a căsătorit aici a doua oară cu avocatul gălățean Ion Bunea.
Ca angajată a Oficiului de informații de pe lângă ambasada britanică, și mai ales ca rudă a regelui Mihai, Marie Eleonore de Wied a fost condamnată pentru trădare în 1950 la 15 ani de muncă silnică, într-un proces răsunător In epocă. Prințesa avea să reziste doar până în 1956, când a murit în temnița de la Miercurea Ciuc. Elisabeta Kastel avea să iasă însă vie de acolo, după fix zece ani de peregrinări prin sistemul concentraționar. Timp în care mama sa nu a știut nimic despre ea. Aceasta lucra în sistemul sanitar, era subchirurg la Slatina, iar tatăl Elisabetei Kastel murise în 1949, deportat în Siberia de ruși după căderea lui Hitler, din cauza orginii sale germane.
”Mamei i-au fost trimise obiectele mele personale din București, iar medicii cu care lucra îi spuneau că am murit. După aceea, când m-am întors, mi-a mărturisit că inima mereu i-a zis că sunt în viață și că mă voi întoarce”. Primul drum pe care l-a făcut Elisabeta Kastel după eliberare nu a fost însă la mama ei, ci la o biserică, ca să se spovedească și să se împărtășească. Pe urmă a așternut repede pe hârtie, ca să nu le uite, 40 de poezii compuse în închisoare. Câte una pentru fiecare zi în care Isus a stat în deșert și a postit. Flămânzită, abia apoi s-a dus la Slatina. ””Ai venit draga mamii!” Atât mi-a zis”.
O poliglotă plătită ca un cizmar
Deși ortodoxă, Paraschiva nu i-a reproșat niciodată fiicei sale că a riscat totul pentru Biserica Catolică. Nici măcar atunci când a aflat că eliberarea din închisoare nu însemna sfârșitul condamnării. Elisabeta mai avea de ispășit cinci ani de degradare civică. În traducere liberă, nu avea voie să se angajeze niciunde, cât despre reluarea studiilor nu a putut fi vorba nici după cei cinci ani. ”Dacă aș fi reușit să plec în Germania, mi-ar fi fost recunoscuți anii de Medicină, însă aici nu puteai să ai mai mult de patru ani întrerupere. De plecat în afară nici nu am încercat pentru că nu a fost de acord mama care, dacă ar fi plecat și ea, rămânea fără pensie”. Cu visul de a ajunge medic făcut țăndări, Elisabeta Kastel a început să muncească în clandestinitate.
”Dădeam pe ascuns lecții de limbi străine: franceză, engleză, germană. Germana era a doua mea limbă, o vorbeam în familie, pentru că tata, Rudolf Kastel, era neamț, iar pe celelalte le învățasem tot de mică, la Cernăuți, unde am stat până când am fost evacuați, în 1940, la venirea rușilor. Până la școala primară, am fost educată la maici, apoi la Liceul Ortodox ”Elena Doamna” din Cernăuți. După evacuare, am dat bacalaureatul la Slatina”.
Talentul pentru limbi străine a ajutat-o, de fapt, toată viața. Căci după ce a avut voie să se angajeze, a lucrat la Uzina de Aluminiu din Slatina. ”Traduceam documente tehnice din limba germană, căci era o limbă pe care nu o știau mulți. Franceză mai știau unu-doi ingineri, dar nemțește nu știa nimeni acolo. Câștigam ca în cooperație. Leafa mea era comparabilă cu a unui cizmar, de exemplu”, spune femeia, fără pic de resentiment.
Căsătorie secretă
Elisabeta Kastel pare împăcată cu tot ce i s-a întâmplat în viață. Cu anii de pușcărie, cu șansa furată a unei cariere în Medicină, cu umilințele profesionale și sociale de după eliberare. Credința o ajută să vadă doar partea bună a lucrurilor. A trebuit să se căsătorească în secret, însă important pentru ea este doar că l-a cunoscut pe acel bărbat lângă care a putut rămâne ”până la moarte”, așa cum cer cele sfinte. Până la moartea lui. Despre soțul ei, Iuliu Postolache, povestește că era născut ortodox, necredincios și avea o părere execrabilă despre femei când l-a cunoscut.
Iuliu Postolache, sotul Elisabetei Kastel
Foto: Mirela Corlatan
”L-am întâlnit după eliberare, într-o noapte de Crăciun. Eram amândoi invitați în casa nepoatei de soră a fostului patriarh Miron Cristea, Irina Drăgușanu. Tatăl lui era medic, detașat la Chirurgie la Slatina, soțul meu era tot medic”. Ușor-ușor, Elisabeta l-a adus pe Iuliu spre credință, deși nu și-a propus niciodată să-l vadă romano-catolic. ”Soțul meu nu era înrolat politic, dar avea o funcție ca medic, iar Biserica era încă ostracizată. Ne-am căsătorit la București, pe furiș, în 1970, după ce spitalul fondat de Parhon, unde lucra soțul meu, a devenit Clinică de endocrinologie”.
Pentru că salvase soția unui primar comunist oltean, Iuliu Postolache a reușit să obțină transferul la Spitalul din Slatina. ”Nu avea pile, căci venea din Basarabia. Una din bunicile sale provenea din familia poetului Alecsandri și nu era deloc rusofon. Cred însă că soțul meu era un medic foarte bun și specializarea sa, Infecțioase, era foarte căutată”. Pentru că Elisabeta era membră a Forumului German au avut și șansa de a călători în Vest. A fost singurul beneficiu pe care l-a avut în acei ani. După ce comunismul a devenit atroce în Olt, județul de baștină al lui Ceaușescu, familia Postolache-Kastel s-a retras spre nordul țării, de unde se trăgeau cu toții.
”Mama avea trei frați, doi dintre ei diriginți de poștă, la Suceava și la Sighișoara. Celălalt fusese însoțitor de vagon de poștă, însă, când cineva a încercat să-i fure geanta cu valori, a fugit după hoț, a căzut din tren și o mână i-a rămas sub tren. Era, deci, neajutorat și mama a vrut să-i fie aproape, la Suceava. Soțul meu a vrut și el să mergem la Suceava”, explică Elisabeta Kastel decizia de a se muta. Pentru Iuliu Postolache a fost o alegere bună. A făcut tot ce ar fi putut să facă în meseria sa, fără compromisuri, povestește Elisabeta Kastel. În 1980 și-a dat doctoratul la UMF-ul din Cluj cu profesorul Vasile Gorgan și s-a pensionat ca șef al Secției de Infecțioase la Spitalul din Suceava.
O pedeapsă pe viață camuflată
După o viață de pribegie, Elisabeta Kastel a găsit și ea în Suceava locul căruia să-i spună ”acasă”. Acum ”acasă” înseamnă pentru ea apartamentul de bloc înțesat de cărți, documente și fotografii, din care iese foarte rar. În ultimii ani, contactele cu lumea de afară s-au rezumat la a da mărturie despre anii de detenție, în procesul intern deschis de Vatican pentru beatificarea lui Ghika. Despre ea nu s-a scris însă în cărțile de istorie a comunismului, deși a fost o victimă fără rest. Nu a apărut în interviuri televizate de mare rating cerând răzbunarea foștilor săi temniceri. În general își duce viața în cvasisinguratate. Femeia își târâie cu greutate picioarele tumefiate de o formă agravată de diabet, dar nu renunță niciodată să se miște.
Singurele persoane pe care le vede de multă vreme sunt asistentele medicale care vin să-i facă injecțiile cu insulină, de trei ori pe zi. Și preoții catolici care vin să-i administreze sacramentele. A rămas fără nimeni pe această lume. Aici o întrebare primește răspunsul înainte de a fi pusă. ”Mi-am dorit mult să am copii, dar nu am putut. Explicația e în bromura din terciul verde pe care îl primeam ca hrană în închisoare. Scopul la femei era să ne adoarmă, iar la bărbați să nu aibă funcție masculină”. Da, ar fi vrut să aibă copii, dar, pe lângă cei zece ani de pușcărie și cei cinci ani de degradare, comuniștii i-au strecurat această perversă pedeapsă pe viață.
Nici pentru aceasta nu s-a mâniat însă pe Dumnezeu. Căci pur și simplu CREDE că El e drept. Și că, prin puterea rugăciunii, se va ajunge cândva la o singură credință. ”Nu cred că se va termina viața pe acest pământ până atunci”. Și mai crede și că atunci oamenii nu vor mai fi atât de răi. Că tragedii precum cea din România comunistă nu vor mai fi posibile.
- Destinul fabulos al unchiului Elisabetei
Din pușcăriaș politic - membru în Marea Adunare Națională și șeful Bisericii
Legătura de rudenie cu preotul Francisc Augustin a fost definitorie pentru ”recrutarea” tinerei Elisabetei Kastel în ”rețeaua de spionaj” în favoarea Vaticanului.
Ea a confirmat în mare parte încrederea cu care au investit-o preoții catolici și, așa cum mărturisește singură în anchetele Securității, știind că este urmărită și că arestarea este iminentă, a distrus toate documentele compromițătoare: scrisori, jurnalul pe care îl ținea și chiar un roman la care lucra. Considerată un element periculos, a primit o condamnare de 10 ani pentru crimă de înaltă trădare. Unchiul său, deși se afla pe lista clandestină a potențialilor conducători ai Bisericii, a fost condamnat doar pentru complicitate, a câștigat apoi recursul și a rămas cu o pedeapsă de doi ani și 11 luni pentru omisiune de denunț. Nu a fost favorizat pentru că a făcut vreun pact, ci doar pentru că împotriva sa au fost mai puține probe. Compromisul avea totuși să-l facă nu mult după eliberare și asta l-a propulsat în fruntea ierarhiei Bisericii.
Manipularea papei de către agentul ”Matei Popescu”
Francisc Augustin, născut în satul Lucăcești din Suceava, era văr cu tatăl Elisabetei, germanul Rudolf Kastel. În unele biografii se menționează originea sa poloneză, însă se pare că această ascendență era pe linie maternă. Necontestat este însă că Augustin a făcut studii la Geneva, vorbea latina și alte câteva limbi, era cult și inteligent. Acesta a fost și unul din motivele pentru care Hieronymus Menges, preotul ce fusese numit clandestin de Vatican ordinarius substitutus, l-a nominalizat printre alții și pe Augustin ca posibil urmaș al său. Lista acestor posibili înlocuitori ai șefului Bisericii Catolice în clandestinitate trebuia să fie tot timpul deschisă și completată în așa fel încât, în caz de arestare a celui aflat la un moment dat la conducerea Bisericii și agreat de Vatican, să fie pregătit un înlocuitor.
Augustin a fost arestat și el în lotul Menges și nu a mai apucat să valorifice această nominalizare, însă în 1961, după cinci ani de la eliberare a ajuns totuși șef. Evident, nerecunoscut de Vatican. A avut o carieră prodigioasă în această poziție, în care a rămas până la moarte, în 1983. ”Făcea eforturi să pară comunist”, încearcă să-i găsească circumstanțe Elisabeta Kastel. Documentele de arhivă o contrazic însă categoric. Pedalând pe slăbiciunile lumești ale lui Augustin care, ca orice preot catolic, depusese voturile sărăciei și al celibatului, Securitatea a reușit să-l recruteze în 1960 ca informator, pe bază de material compromițător, cu numele conspirativ ”Matei Popescu”.
Documentele arată că în prima fază a colaborării sale a dat dovadă de un exces de zel care-i mira până și pe securiști. Demonstrând că e ”un preot de lume”, versatil și ambițios, puterea comunistă l-a promovat în 1961 în fruntea Bisericii Catolice, odată cu moartea lui Traian Iovanelli, impus tot de comuniști în 1949 și excomunicat în 1952 de Vatican. În 1964, Augustin a făcut parte din delegația românească ce a participat la Conciliul Vatican II, unde a avut misiunea clar stabilită de Securitate de a-l intoxica pe Papa Paul al VI-lea în legătură cu situația Bisericii din România. Acțiunea de manipulare și dezinformare, se arată în documentele de la CNSAS, a fost considerată un succes și a avut un rol definitoriu, se pare, în alegerea lui Augustin, un an mai târziu, în Marea Adunare Națională. Din acel moment, a trecut de la statutul de informator la cel de persoană de încredere a Securității.
Simplu preot, șef peste episcop
Paradoxal, deși nu a fost consacrat episcop de Vatican, Augustin a fost în plan administrativ șeful episcopului Petru Pleșca de la Iași, până la moartea acestuia din urmă, în 1977. Prin lege se desființaseră diecezele ce aveau mai puțin de 750.000 de credincioși, cum era și cazul celei de la Iași. În 1977, Vaticanul a ajuns la un compromis cu Departamentul Cultelor și a găsit formula ”administratorului apostolic” de Iași care era vicar în arhidieceza de București. Acesta era la dispoziția Sfântului Scaun în ceea ce privește jurisdicția bisericească, dar se plia și pe șabloanele administrative impuse de stat.
- Scurt istoric al Arhidiecezei de București în zbuciumul postbelic
Dorința puterii comuniste de a-și subordona total cultele a făcut ca Arhiedieceza de București să treacă prin câteva decenii zbuciumate după război. Astfel, episcopul în funcție în 1944, Alexandru Cisar, a fost determinat de comuniști să se retragă cu domiciliul forțat la Orăștie, la o mănăstire franciscană.
Cel care i-a urmat în funcție ca administrator apostolic a fost episcopul de Iași Anton Durcovici. A fost arestat în 1949, în timp ce mergea spre Popești-Leordeni să administreze Mirul. A murit în închisoarea de la Sighetul Marmației și a fost înmormântat într-o groapă comună. Pentru moartea sa martirică, anul acesta, pe 17 mai, Durcovici va fi beatificat și el la Iași, în cadrul unei liturghii ce va fi oficiată pe stadionul din oraș de mai mulți preoți, în frunte cu cardinalul Angelo Amato, prefect al Congregației pentru Cauzele Sfinților.
În 1950, reprezentanții diplomatici ai Vaticanului au fost practic expulzați din România, iar Nunțiatura apostolică (ambasada Vaticanului) desființată. Cu asta, prigoana a ajuns la apogeu. La cârma Arhidiecezei tot pentru scurt timp și în mod clandestin a fost în acea perioadă Iosif Schubert, care a fost însă arestat în 1951.
Cel desemnat de el ordinarius substitutus, Hieronymus Menges, a fost și el închis în 1952, cap al unui lot de 12 persoane, între care Elisabeta Kastel și Vladimir Ghika. Trei dintre preoții condamnați în acest dosar de așa-zis spionaj au murit în închisoare: pe lângă Vladimir Ghika, preotul Xaveriu Haider, desemnat de Menges înainte de arestare ca prim succesor al său, și Cornel Chira. Menges, care a primit o pedeapsă 20 de ani, a fost eliberat în 1964, prin amnistia generală a foștilor deținuți politici. În 1965, după cum spune Elisabeta Kastel, a fost ”răscumpărat” de niște maici din Austria de la autoritățile comuniste și a plecat din țară. A scris imediat o mărturie despre detenție, intitulată ”Monseniorul” întrucât are ca personaj principal pe Vladimir Ghika. Mărturia sa a fost esențială în procesul de beatificare. Menges a murit în 2002 la Bremen.
După ce au anihilat mare parte din opoziția anticomumistă de la vârf, autoritățile au reușit să-l impună în fruntea Bisericii, începând cu 1952, pe Traian Iovanelli.Acesta a fost excomunicat de Vatican, dar a rămas în funcție până la moarte, în 1961, cu toate că în ultimii ani Securitatea dorea să-l înlăture. Se bănuia că încearcă să reia legătura cu Vaticanul și că ”are manifestări dușmănoase”.
Din 1961 pânâ în 1983, când a murit, arhidieceza a fost condusă cu mână de fier de Francisc Augustin, care a reușit să se impună în fața comuniștilor, făcând însă compromisuri pe care mulți preoți nu i le-au iertat niciodată, după cum reiese chiar din dosare.
Iosif Gunciu, și el arestat și condamnat în același lot cu Ghika și Augustin, a fost numit ordinarius substitutus de către fostul episcop Iosif Schubert înainte ca acesta din urmă, grav bolnav, să părăsească țara în 1969. Augustin ar fi știut de această numire, însă protecția și trecerea pe care o avea în fața autorităților zilei i-a permis să o ignore pur și simplu. De aceea, după moartea lui Augustin, Gunciu a fost totuși prima opțiune la succesiune. În vârstă și bolnav după anii de pușcărie, a renunțat în favoarea unei persoane mai tinere. Aceasta a fost găsită în persoana lui Ioan Robu, pe atunci rector la Institutul Romano-Catolic din Iași. Preoții din Arhidieceză l-au ales administrator diecezan, dar ulterior a reușit să obțină și recunoașterea Romei, unde a și fost consacrat episcop în 1984. El deține funcția și astăzi.
- 9 interogatorii, 10 ani de închisoare
Castel în loc de Kastel ca să nu se afle că e nemțoaică
Elisabeta Kastel a fost închisă aproape un an la Uranus, ca și ceilalți membri ai lotului. A fost supusă la 9 interogatorii, ale căror procese-verbale se găsesc în Dosarul penal P 1109 de la CNSAS, ce totalizează 26 de volume. În general, procesele-verbale nu sunt semnate și în aceste situații se poate presupune, pe baza mărturiilor multor victime, că ele nu au fost asumate de cei anchetați. Ori erau în imposibilitatea fizică de a o face, dacă fuseseră supuși la torturi, ori pur și simplu refuzau să semneze ceva ce li se punea în gură de către anchetatori. În unele situații este foarte evident că formulările, dar și ideile propriu-zise, nu au cum să aparțină celor anchetați.
Doar trei exemple din interogatoriile Elisabetei Kastel: ”Între mine și Augustin Francisc au fost legături de rudenie. În afară de aceasta, între mine și el au existat legături pe linie de spionaj”. ”Am comentat cu el dușmănos la adresa regimului”. Sau: ” În afara de cele arătate mai declar că activitatea de spionaj în slujba Vaticanului desfășurată de mine în grupul condus de Menges Heronim este ca o continuare a activității mele dușmănoase dusă în cadrul grupării de tineret catolic din RPR, care vedea drept scop lupta împotriva comunismului”.
În economia condamnării, această pretinsă recunoaștere că a făcut spionaj a valorat cel mai greu. În toate documentele penale, Elisabeta apare cu numele Castel, și nu Kastel, cum o chema în realitate. Securiștii i l-au scris astfel, iar ea nu i-a contrazis ca să nu atragă atenția asupra originii sale germane, ce ar fi putut constitui o circumstanță agravantă.
- Din breviarul metodelor de tortură ale Securității
Prințul spânzurat de 87 de ori
Vladimir Ghika, prinț născut ortodox și convertit la catolicism în 1902 ”pentru a deveni un ortodox mai bun”, după propria exprimare, și-a desfășurat cea mai mare parte a activității sale misionare în Franța. Inițial a practicat ”apostolatul laic”, din dorința de a nu trece peste cuvântul mamei sale ortodoxe, care nu era de acord ca el să devină preot catolic. După moartea acesteia, Vladimir Ghika a fost hirotonit în 1923 la Paris. Venit în 1939 în România pentru o vizită, a fost surprins de începutul războiului, care l-a determinat să rămână aici ca misionar. În 1948, când perspectivele României erau sumbre, iar prigoana împotriva Bisericii Romano-Catolice începuse deja, a refuzat să plece din nou și definitiv în străinătate. Ar fi putut să o facă împreună cu fratele său Dimitrie, cu trenul regal, căci cumnata sa, Elisabeta, era doamnă de onoare a reginei-mamă Elena, însă și-a asumat decizia de a rămâne, în pofida consecințelor nefaste predictibile. Locuința a fost naționalizată și a fost lăsat să locuiască la fostul spital ”Sfântul Vincențiu de Paul”, construit de catolici, dar rechiziționat de comuniști, prin mila doctorului C.I.Parhon.
Tortura personalizată
Arestarea din 1952 a fost un moment la care se aștepta și poate tocmai de aceea, în cele 21 de interogatorii la care a fost supus, s-a dovedit a fi pregătit pentru presiunile anchetatorilor. A fost cel mai neînduplecat dintre cei arestați în lotul Menges, refuzând să dea detalii incriminatoare anchetatorilor. Ca urmare, vreme de un an a fost supus regulat torturilor, în arestul de la Uranus. Despre asta a dat mărturie imediat după eliberare preotul Menges, care a stat în aceeași celulă cu Ghika în primele luni de închisoare, la Jilava. Monseniorul i-a povestit cum a fost bătut până când a crezut că o să-și piardă vederea și auzul.
”Anchetatorii și-au dat seama că se temea de spânzurătoare și, începând din acel moment, a fost supus spânzurării electrice, de fiecare dată când nu voia să semneze ceva. Aceasta s-a repetat de 83 de ori. Metodele Securității erau să-ți aplice torturile la care erai cel mai sensibil. Cine se temea de câini era pus în prezența unui câine lup feroce, cel căruia îi era frică de șobolani era încuiat într-o celulă întunecoasă cu șobolani. Mie, șeful anchetatorilor mi-a spus a doua noapte după arestare: Avem noi și pentru tine, catâr încăpățânat, un leac potrivit. Și nu m-a lăsat să dorm 35 de zile”, a mărturisit Hieronymus Menges. Spânzurătoarea electrică, metoda de tortură aplicată lui Ghika, consta în prinderea gâtului cu două jumătăți de inel, cu ajutorul cărora era apoi ridicat în aer și scurtcircuitat.
”Tortura devenise atât de insuportabilă pentru el încât era hotărât să primească moartea din mâna lui Dumnezeu și prin spânzurătoare. Atunci l-au amenințat că îl vor spânzura pe bulevard în București, în pielea goală, așa cum au fost spânzurați înalți prelați bulgari pe străzile Sofiei, în octombrie 1952. Cât despre el a luat amenințarea drept hotărâre și a cerut un preot pentru a se spovedi și a prima Sfânta Împărtășanie pentru ultima oară”, a mai povestit Menges. Un alt coleg de celulă a lui Ghika, fostul senator țărănist Matei Boilă, sfințit preot greco-catolic în clandestinitate în perioada comunistă, a relatat și el ceea ce știa din detenție de la Vladimir Ghika, pe care l-a întâlnit tot la Jilava.
„Monseniorul Ghika făcea haz de lipsa totală de simț pedagogic și de înțelegere a organelor de securitate care, pentru a mărturisi ceea ce nu era de mărturisit, deoarece nu era adevărat, au folosit următorul mijloc de presiune morală: au înscenat un proces în care monseniorul a fost condamnat la moarte, după care, cu tot ceremonialul respectiv, a fost scos din celulă și dus la locul de execuție. Aici se organiza o scenetă, care se termina cu legarea la ochi și cu comanda de îmăpușcare, urmată de detunăturile de armă, provocate de gloanțe oarbe. ”Îți dai seama, spunea, cât de ridicoli și de obtuzi erau acei oameni care mă amenințau tocmai cu ceea ce constituia cea mai fierbinte dorință a mea”.
Spovedania publică și sfârșitul ecumenic
Nu torturile de la Uranus au dus însă la sfârșitul rapid al lui Ghika, ci frigul cumplit îndurat în geroasa iarnă 1953-1954 la Jilava. Scos afară în ger, îmbrăcat în cămașă și izmene, bătut cu bestialitate de față cu ceilalți deținuți pentru că vârsta înaintată nu-i permitea să se miște repede, monseniorul Ghika s-a îmbolnăvit grav, iar după câteva luni, pe 16 mai 1954, a murit în infirmeria închisorii. I s-a refuzat ultima spovedanie, însă el a făcut o mărturisire publică, consemnată de fiul său spiritual, Horia Cosmovici, și el fost deținut politic.
”Mor cu conștiința împăcată că am făcut tot ce am putut, deși nu întotdeauna tot ce a trebuit pentru adevărata Biserică a lui Cristos, într-o perioadă tristă pentru țara mea și pentru întreaga lume civilizată”. În ultimele momente, se spune că i-au fost alături un preot ortodox, un evreu și un musulman tătar. A fost îngropat în cimitirul închisorii, având în loc de cruce un țăruș cu numărul 807. În 1968, câteva rude au reușit să obțină deshunmarea și transferarea rămășițelor pământești în cavoul familiei Ghika din cimitirul Bellu ortodox.
Ca o umilință supremă și ultimă a Securității, recursul împotriva condamnării la închisoare, pe care el a refuzat să-l semneze, a fost soluționat o lună după moartea sa: condamnarea la închisoare pentru complicitate la crimă de înaltă trădare a fost preschimbată în cazul său și al lui Francisc Augustin într-o condamnare pentru omisiune de denunț. Pedeapsa lui Ghika a fost redusă postmortem la doi ani. Moartea martirică, înainte de a-și ispăși condamnarea, ar fi putut fi în sine un argument suficient pentru beatificare, însă în cazul său sfârșitul în detenție a concurat cu minunile săvârșite.
- A fost purtată de Ghika în închisoare
Relicva făcătoare de minuni din coroana lui Isus
56 de vindecări și 2500 de convertiri. Acesta a fost bilanțul pe care însuși Vladimir Ghika - cunoscut pentru o memorie fabuloasă- l-ar fi făcut activității sale misionare, aflat în închisoarea de la Jilava, potrivit celor împreună cu care a fost încarcerat. Puterea tămăduitoare a rugăciunilor lui Vladimir Ghika are ca explicație, au susținut ucenicii săi, relicva din coroana lui Isus pe care acesta o primise de la un episcop francez și pe care o purta mereu asupra lui. Chiar și la închisoare a ajuns cu ea. După cum se consemnează în dosarul penal, el a fost supus la două percheziții, una în 1952, la arestare, alta în 1953, după condamnare, la Jilava.
Relicva nu apare menționată ca atare în inventare pentru că nimeni nu și-a dat seama ce reprezintă, însă s-a presupus că ea s-a aflat într-unul din portofelele monseniorului sau că a rămas asupra sa și i-a fost luată abia mai târziu. ”Lua ghimpele și-l punea pe locul durerii, ca un plasture. Cred că rostea atunci o rugăciune și, după ce lua ghimpele, bolnavul se ridica, zâmbea, îi pupa mâna Monseniorului și el era fericit. Și fericit era și bolnavul pentru că nu mai era bolnav, era sănătos”, a relatat fostul coleg de celulă profesorul Florea Costache într-o înregistrare realizată de Horia Cosmovici, autorul lucrării ”Monseniorul”.
Cert este că după ce a murit Ghika, unul din fii spirituali, Ionel Cofariu, care i-a luat lucrurile cu care a ajuns în pușcărie, a reușit să recupereze și relicva. În perioada comunistă, a circulat de la o persoană la alta, cu scopul de vindecare, până ce a ajuns în final, după 1990, la arhiepiscopul Ioan Robu. Din motive care nu au făcute publice de acesta, relicva nu a fost expusă niciodată pentru credincioși. ”Aș vedea-o în Catedrală, într-un tabernacol, așa cum este expusă la Padova relicva Sfântului Anton, dar nu știu de ce e ținută doar de arhiepiscop”, spune Elisabeta Kastel.
Bibliografie
· ”A trăit și a murit ca un sfânt”, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București, 2003
· Anca Mărtinaș, ”Vladimir Ghika, prințul cerșetor de iubire pentru Cristos”, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București, 2013
· Mihaela Vasiliu, ”O lumină în întuneric. Monseniorul Vladimir Ghika”, , Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București, 2012
· Florina-Aida Bătrânu, ””Rugați-vă toți pentru mine”. Monseniorul Ghika și martiriul său”, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București, 2013
· Yvonne Estienne, ”O flacără în vitraliu. Amintiri despre monseniorul Ghika”, , Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București, 2013
· Francisca Băltăceanu, Andrei Brezianu, Monica Broșteanu, Emanuel Cosmovici, Luc Verly, ”Vladimir Ghika, profesor de speranță”, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București, 2013
· Horia Cosmovici, ”Monseniorul”, Editura Galaxia Gutenberg, 2011
· Dosarul penal P 1109 din arhiva CNSAS (26 de volume)
· Dosarul Fond Documentar D 69 din arhiva CNSAS (98 de volume)
0
6
