Preadolescența e o chestie care te lovește în moalele capului și care te obligă să te trezești repede la realitate. N-ai timp de citit prea mult prin cărți, pentru că e ca un tăvălug de emoții ce prinde copiii și părinții deopotrivă.
Când fii-miu de doi ani urla în fiecare dimineață începând cu ora 5, până spre 6, mă gândeam la diminețile cu sor-sa mai mare. Nu mai trăisem nimic din toate acestea cu ea. Tantrumurile lui nu se mai opreau și ne puneau nervii pe bigurdiuri zi de zi.
Timpul a trecut și a luat cu el și criza de 2 ani, fără să aducă una similară aderentă vârstei de 3 ani. Totul părea că se așază în casa noastră. Copiii erau din ce în ce mai cooperanți, noi mai răbdători. Păream un tablou idilic.
Până când, într-o zi, s-a trântit prima ușă. Un corp de divă îmbufnată de 9 ani se trântea în patul ei și-mi striga că nu înțeleg nimic. Și, chiar așa era! Nu înțelegeam nimic. Eu mă uitam la taica-su, el se uita la mine și încercam să pricepem cu ce am greșit. Doar nu era vreo dramă că am rugat-o să își strângă toate lucrurile și să facă puțină ordine. Discuția cu ea a părut că a dat roade pentru că jumătate de oră mai târziu era toată un zâmbet și camera ei lună.
Dar, nu, nu zice hop până n-ai sărit gardul. Ușile s-au trântit din ce în ce mai des, ea era tot mai neînțeleasă. Și pe cât simțea că nu pricep nimic din viața ei, nu eram nepregătită pentru situație. Adică, noi eram părinții unor copii mici, care se joacă cu păpuși și mașinuțe, colorează, se dau în leagăn în parc și dorm în pat cu mama lor. Deodată a apărut în casa noastră o puștoaică de aproape un metru jumate, care are câte o replică pentru fiecare cuvânt de-al nostru, care ne explică că nu e bine cutare lucru pentru că a auzit la vlogărița X cum se face pe bune, care cataloghează hainele și încălțămintea care nu-i plac ca fiind de babă.
Odată cu debutul pubertății, meseria de părinte se complică mai mult decât ți-ai putea imagina, iar tensiunea din casă crește. Lucrurile te-ar putea lua pe nepregătite, pentru că pubertatea se instalează acum mai devreme decât „pe vremea noastră”.
Opaaa! Trezirea, dragi părinți! Adolescența nu mai vine la 14-15 ani. Primele semne apar de pe la 8 ani. Practic, la scară istorică, nici n-ați terminat bine cu tantrumurile, că dați de o belea și mai mare. Bebelușul ăla de 2 ani care se tăvălește pe jos va alerga în brațele tale și acolo va sta până îi va trece criza. Sunt zeci de cărți și de site-uri care te învață ce să faci cu el, ce să-i spui, cum să reacționezi. Practic despre crizele astea ți se vorbește de dinainte să se nască. Despre preadolescența asta nu-ți spune nimeni nimic. Te lovește în moalele capului. Cuvintele ți se întorc ca un bumerang. Deodată nu mai ești cool. Ești doar mama.
Nu-i totul chiar așa de dramatic, dacă apuci să te dezmeticești puțin și să te scuturi de praful pe care puștoaica-l face în fuga ei spre dormitor.
Să vedeți ce încurajez joaca cu păpuși, ce atentă sunt la absolut tot ce zice, să vedeți cum răspunsurile mele mecanice dispar din peisaj. Nici măcar nu mai încerc să fiu cool. Nu cred că asta-i calea. Acum să vedeți ce-nseamnă cu adevărat limite puse cu blândețe. O să vă fie dor de tantrumuri, vă spun.
1
11
