Adesea facem o paralelă între familia de origine, respectiv relațiile pe care în copilărie le-am avut cu părinții, și relațiile de cuplu de mai târziu, însă anumite comportamente sau coping-uri se regăsesc în toate relațiile noastre. Iată câteva confesiuni.
Uneori, „îmi pare rău” nu este suficient
În limbajul nostru comun identificăm uneori stereotipii care, la o privire mai atentă, ne pot transmite informații despre noi. Spre exemplu, când cineva ne povestește despre greutățile pe care le întâmpină și reacția noastră este să îi spunem „Îmi pare rău”, dar să nu oferim ajutor, să nu întrebăm dacă putem fi utili în vreun fel, fie avem de educat propria compasiune (uneori empatia nu este suficientă), fie fugim de confruntarea noastră interioară cu emoții dificile („nu vrem să ne încărcăm cu problemele altora”).
Din păcate, un astfel de comportament duce la distanță în relații, îi poate da celuilalt sentimentul de însingurare, nu ne antrenează conectarea autentică cu ceilalți, dar și cu propria suferință sau a altora, atât timp cât rămâne neobservat, neadresat, necorectat. Ori, vindecarea noastră înseamnă, între altele, a privi propria suferință, recunoașterea ei, solicitarea ajutorului acolo unde este posibil, și acceptarea trăirilor dificile care fac parte din noi. Similar, atunci când îi greșim cuiva, vom spune „îmi pare rău”, însă este important care este obiectivul acestui mesaj. Dacă ne așteptăm ca celălalt să se simtă brusc mai bine și să se poarte din nou ca și cum evenimentul nu ar fi existat, mesajul este despre noi și nevoia noastră, nu a celuilalt. Autentică, părerea de rău este urmată de un comportament aliniat nevoilor celuilalt, chiar dacă între acestea se află și cea de a lua distanță de noi.
