Renata nu împlinise încă 10 ani când a fugit, împreună cu mama și sora ei mai mare, din calea bombardamentelor din Odesa. A ajuns în România noaptea, plângea și nu înțelegea ce i se întâmplă. Știa doar că vrea să meargă înapoi acasă. Un an și jumătate mai târziu, țara noastră a devenit și casa Renatei: și-a făcut prieteni, vorbește aproape perfect limba română și a început, la doar câteva luni după venirea aici, să meargă la o școală cu predare în limba română unde are „foarte bine” pe linie. Asta în condițiile în care procentul copiilor ucraineni care au reușit să învețe într-o școală românească este mai mic de 10%. Dacă mâine s-ar încheia războiul, Renata nu se mai vede întorcându-se în Ucraina: și-ar dori să își continue studiile aici și să meargă acolo doar în weekenduri.

RenataFoto: Hotnews
  • În România, procentul copiilor ucraineni care studiau în școlile românești se situa, la finalul anului școlar precedent, sub 10%. (sursa datelor: Organizația Salvați Copiii)
  • În România trăiesc în acest moment aproximativ 100.000 de refugiați ucraineni, dintre care în jur de 30.000 sunt copii.
  • În Polonia, țara care găzduiește cel mai mare număr de refugiați ucraineni, 56% dintre copiii ucraineni nu studiau în școlile poloneze, la finalul ultimului an școlar. (sursa datelor: Organizația Salvați Copiii)

„Nu știam ce se întâmplă și îmi venea să plâng din cauză că nu înțelegeam unde sunt”

Renata a ajuns în România împreună cu mama și cu sora sa mai mare, în primăvara anului 2022, la câteva săptămâni după ce în Ucraina începuseră bombardamentele. În ultimele săptămâni petrecute acolo, școlile se închiseseră, iar ea era nevoită să stea tot mai mult închisă în casă, de frica bombardamentelor.

„Ne-am urcat în autobuz și ne-a adus aici, în România. Nu înțelegeam ce se întâmplă și îmi venea să plâng din cauză că nu înțelegeam unde sunt”, povestește acum fetița de 11 ani, într-o română perfectă.

Era pentru prima dată când Renata și familia ei călătoreau în afara Ucrainei.

În România, au fost cazați inițial la o școală care găzduia refugiați. Renata nu mai văzuse niciodată atât de mulți oameni înghesuiți într-un singur loc. Unii dormeau pe saltele, alții pe jos: „Erau foarte mulți oameni, nu înțelegeam ce se întâmplă acolo și îmi venea să plâng.”

Renata la grădinița Asociației Anaid / Foto: HotNews.ro

Renata își amintește că mama ei a întrebat un domn de acolo dacă se mai pot aduce paturi: „Stăteam mulți oameni într-o cameră, nici nu aveam loc să stăm.”

În paralel, Natalia, mama Renatei, a început și să își caute de lucru în România.

Așa a cunoscut-o Natalia pe Diana - o întâlnire care avea să se dovedească providențială atât pentru Natalia, cât și pentru familia ei.

Diana Stănescu, fondatoarea Asociației Anaid - unul dintre primele ONG-uri din România care au ajutat refugiații din Ucraina încă din primele zile după izbucnirea războiului - tocmai deschidea, în acea perioadă, în parteneriat cu UNICEF și Primăria Capitalei, un centru educațional unde copiii refugiați din Ucraina primeau lecții de limba română - bariera lingvistică fiind principala piedică pentru ei în drumul spre o școală din România. În paralel, copiii ucraineni își puteau continua în acest centru și educația online.

Pentru că mama Renatei avea studii de Filologie și vorbea limba română, a mers la un interviu pentru a se angaja ca profesoară în acel centru, situat în zona Pipera.

„Mi-a promis că va face tot ce îi stă în putință să își perfecționeze limba română, să obțină și să își păstreze acest loc de muncă, pentru că avea nevoie de el”

Natalia, mama Renatei, învățase limba română din familie - avusese rude din România și este, practic, pe jumătate româncă. Cum nu o mai vorbise însă demult, nu o vorbea chiar perfect.

Diana își amintește că a impresionat-o faptul că Natalia i-a promis, la interviul de angajare, că va face tot ce îi stă în putință să își perfecționeze limba română, să obțină și să își păstreze acest loc de muncă, pentru că avea nevoie de el.

Diana a angajat-o pe Natalia și se felicită și acum pentru decizia luată atunci: „De atunci nu am mai lăsat-o. A mers cu noi cam peste tot. După ce nu am mai fost în acel proiect cu centrul educațional, am deschis cantina, bucătăria comunitară, și am luat-o acolo cu noi. Iar acum este aici cu noi. Este un om de bază, un om care își dorește să muncească și își dorește să se integreze aici.”

Renata și Diana / Foto: HotNews.ro

Diana știe că despre ucraineni circulă multe povești - că unii dintre ei nu au vrut să lucreze în România sau că așteaptă ajutoare de la stat: „Natalia, de când a venit aici, muncește în permanență. A mai mers câteodată să ia ajutoare și le-a trimis la fata ei rămasă în Ucraina, Cristina, care le distribuie acolo. Îi făcea câte un pachet, îl punea noaptea la autocar și tot așa.”

Renata a mers încă din prima zi să învețe limba română la clasa la care preda mama ei, la centrul din Pipera. Se întâmpla vara trecută: „Era o clasă unde se învăța limba română și mama era acolo profesoară. Și mama m-a luat și pe mine să învăț limba română.”

În septembrie anul trecut, Renata se descurca deja în limba română și s-a înscris la o școală românească unde merge și acum. A fost singurul copil ucrainean din școala ei. Asta nu a împiedicat-o să termine clasa a IV-a cu „foarte bine” pe linie.

Dintre cei 20 de copii ucraineni care i-au fost colegi la centru la clasa mamei ei, cam jumătate au ajuns la o școală în România. Renata ține și acum legătura cu ei.

„Care este ponderea cea mai mare de refugiați? Mame cu copii. Ne-am dat seama că trebuie să facem ceva pentru a ajuta aceste mame să meargă la muncă”

Pe la centrul educațional din Pipera, unde copiii din Ucraina primeau gratuit lecții de limba română, au trecut vara trecută peste 150 de copii, împărțiți în 5-6 clase.

Diana Stănescu, fondatoarea Asociației Anaid, nu le-a găsit întâmplător pe Renata și pe mama ei, Natalia. Asociația Anaid a fost unul dintre primele ONG-uri din România care s-au mobilizat și au început să strângă ajutoare din donații pentru refugiați, încă din primul weekend când a început războiul. Diana își amintește că în acel prim weekend au trimis primele 5 tiruri cu ajutoare peste graniță.

Asociația Anaid a trimis inițial tiruri cu ajutoare peste graniță, la Siret și Isaccea. Apoi, a avut în jur de 230 de voluntari la Filaret, pentru a întâmpina refugiații care veneau.

Diana Stănescu, fondatoarea Asociației Anaid / Foto: Arhiva personală

„Veneau undeva la 15-18 autocare pe zi și împreună cu cei de la ISU îi coordonam unde să se ducă, unde să îi trimitem, îi ajutam să îi punem autocare să se ducă la centre de refugiați pe cei care voiau să meargă să doarmă, cei care aveau legătură către aeroport sau Gara de Nord, îi ajutam să ajungă acolo ori cu voluntari cu mașini, ori cu cei de la ISU. Noi am lucrat bine cu autoritățile în acea perioadă”, își amintește Diana.

Diana și-a dat însă seama că, după ce va trece partea de început, „partea asta de început, de nebunie, în care ei aveau nevoie de un loc unde să fie găzduiți și de o farfurie de mâncare”, trebuia să facă ceva pentru acești oameni și pe termen lung.

„Și atunci ne-am gândit așa: care e ponderea cea mai mare, cine sunt cei care vin cei mai mulți? Mame cu copii. Atunci, ne-am dat seama că trebuie să facem ceva pentru a ajuta aceste mame să meargă la muncă. Iar pentru ca ele să poată face asta, era important să își știe copiii în siguranță, în acel timp pe care ele îl petreceau la lucru.”

Așa avea să ia naștere centrul educațional sau școala de vară din Pipera, dezvoltat în parteneriat cu UNICEF și Primăria Capitalei.

„Și atunci, ce să facem? Haide să facem un centru pentru copii, unde să îi ținem noi, iar mamele să știe că copiii lor sunt în siguranță. La noi, copiii stăteau de dimineață până la ora 18:00, primeau mic dejun, două gustări și prânz. Totul era asigurat, iar ele puteau să stea foarte relaxate în privința copiilor în tot acest timp. Am făcut asta: copiii stăteau la noi, mamele se duceau la muncă, pe timpul verii, cât a fost școala de vară din Pipera”, povestește Diana.

Diana împreună cu Victor, băiețelul ei / Foto: Arhiva personală

Din septembrie anul trecut, când a început școala propriu-zis, mamele ucrainene au avut obligativitatea fie să lucreze, fie să își caute de lucru în termen de 30 de zile, pentru a le stimula să se angajeze undeva: „Pentru că multe se gândeau că stau așa, că poate se termină războiul și se întorc înapoi în Ucraina. Dar noi le spuneam: Ok, chiar dacă se termină mâine și pleci înapoi, până mâine ai ceva de lucru și câștigi niște bănuți.”

Diana spune că „Noi am căutat ca pe mame să le stimulăm cât mai mult să se angajeze, iar pe copii să meargă la școală. Copiii le-am sfătuit să îi dea la școală, chiar dacă îi dau ca auditori, pentru că nu se știe ce se va întâmpla. Și uite că nu s-a terminat războiul, nici măcar după un an și ceva, aproape 2 ani. Ei sunt încă aici.”

Cu cât sunt mai mici, copiilor din Ucraina le este mai ușor să meargă la o școală din România: „Cei de vârsta grădiniței care au ajuns la noi s-au dus toți la școală. Pentru ei este mai ușor, pentru că oricum sunt copii, prind foarte ușor și limba”, explică Diana.

Asociația Anaid s-a retras între timp din proiectul centrului educațional din Pipera. La fel și UNICEF, după ce finanțarea s-a terminat. Centrul merge mai departe, dar mai mult ca grădiniță, sub coordonarea Step by Step.

Asociația Anaid are în schimb grădinița din București, unde 20% dintre locuri sunt subvenționate, pentru copiii români și ucraineni fără posibilități: „Aici, la grădinița noastră, ținem foarte mult ca pe copiii ucraineni să îi învățăm și română. Copiii până la 6-7 ani nu disting diferența între limbi, dacă le vorbești în mai multe limbi ei învață și pot să vorbească foarte ușor”, spune Diana. „Grădinița noastră funcționează oricum ca întreprindere socială, iar tot profitul este reinvestit în asociație, pentru a ajuta alte cazuri - prin cantina socială etc”, adaugă ea.

Renata împreună cu sora, tatăl ei și fetița surorii ei / Foto: HotNews.ro

„Vreau să termin școala și să rămân aici. Aș merge în Ucraina în weekend”

Din toamna anului trecut, Renata merge la o școală obișnuită, cu predare în limba română. Spune că îi place la școală. I se pare „un pic greu la matematică”, dar în rest este foarte încântată. Se înțelege foarte bine și cu colegii ei, care sunt toți români: „Colegii sunt foarte buni, cu mine se comportă foarte bine.”

Anul trecut, Renata a terminat școala cu foarte bine pe linie în clasa a IV-a.

Când o întrebi pe Renata dacă ține legătura cu rudele, prietenii și foștii colegi de școala din Ucraina, răspunde sincer că „vorbesc cu ei cât de cât, dar nu au lumină, nu au curent electric și nu pot vorbi mereu, nu au unde să încerce telefonul.”

Renata are două surori: una dintre ele - Cristina - a rămas în Ucraina, iar cealaltă - Irina - este aici, cu ea și cu mama ei, în România. Ambele surori sunt mai mari decât Renata - Cristina, cea care a rămas în Ucraina are 25 de ani, iar Irina, cea venită în România, are 30 de ani.

Cristina, sora care a rămas în Ucraina, a încercat să vină în România, dar de fiecare dată a renunțat: „Când vede ce se întâmplă acolo, pur și simplu nu poate pleca. Vrea să strângă ajutoare, să ajute oamenii de acolo. Nu are un ONG, dar face voluntariat.”

Renata / Foto: HotNews.ro

Mama Renatei vorbea limba română, a avut rude din România, fiind, practic, pe jumătate româncă. Tatăl Renatei este bulgar. În familia lor se vorbesc, acum, 4 limbi: rusă, bulgară, română și puțină engleză.

„Pentru un copil de 11 ani, să vorbească patru limbi concomitent nu este deloc ușor”, spune Diana. „Acum este într-adevăr greu, dar o să vadă ea ce bine o să îi prindă”, adaugă, zâmbind, Diana.

Renata și-ar dori acum să învețe și limbile franceză și japoneză.

„Pentru noi este mult mai dificil să ne apucăm la vârsta adultă să învățăm o limbă străină, dar pentru copii este mult mai ușor, creierașul lor este mai gol și este ca un burete, prind mult mai repede. Ei învață cuvintele mult mai ușor și le pot fi de ajutor și părinților la cumpărături, în oraș etc”, spune Diana.

Mama Renatei lucrează acum la bucătăria comunitară care este tot un proiect al Asociației Anaid. Sora Renatei, Irina, care în Ucraina era asistentă medicală, dar în România nu poate profesa ca asistentă, este educatoare la grădinița Anaid.

Renata și Diana / Foto: HotNews.ro

„Suntem aici ca o familie”, spune Diana. „Tot timpul am spus că angajații de aici nu sunt angajați, sunt familia mea extinsă. Așa s-a creat legătura.”

Renata și familia ei locuiesc acum într-un apartament din București. Îi place să facă ce fac și alți copii de vârsta ei: și-a făcut prieteni aici, îi place să se plimbe, uneori gătește împreună cu mama ei. Renata povestește că are o cameră cu leduri și acolo le place ei și mamei ei să stea și să se uite la un film, după ce pregătesc ceva bun de mâncare.

Acum câteva zile a fost ziua de naștere a mamei Renatei, iar fetița i-a făcut o surpriză: a gătit o prăjitură doar sfătuindu-se la telefon cu Cristina, sora ei rămasă în Ucraina.

Renatei îi place în România. Atât de mult încât, chiar și dacă s-ar termina războiul, și-ar dori să rămână aici: „Vreau să termin școala, mi-am făcut și mulți prieteni aici, iar în weekend aș merge în Ucraina.”

Renata nu și-a găsit doar drumul, ci și o a doua mamă în România. Visează să ajungă ministrul Educației

Pentru Renata, venirea în România a însemnat și întâlnirea cu Diana, „un om foarte bun, care m-a ajutat mult”. Fetița de 11 ani spune despre Diana că este „ca o a doua mamă pentru mine, este ca mama mea”.

Și pentru Diana, Renata „e ca fiica mea. Eu am doi băieți și acum am și o fată, pe ea”.

Renata și fiul cel mare al Dianei, Victor, au aproape aceeași vârstă. La început, ei s-au apropiat. Era pe vremea când Renata vorbea foarte puțin: „Îi era rușine să vorbească mai mult, din cauză că nu știa bine cuvintele”, își amintește Diana. „Poate și de asta ne-am apropiat așa de mult, mai întâi s-au apropiat copiii”.

„Ea este prințesa noastră”, spune Diana despre Renata. Ea chiar i-a sugerat Nataliei, mama fetiței, să o ducă la niște testări pentru copii supradotați, deoarece „este un copil foarte inteligent, are potențial foarte mare”.

Diana și Renata / Foto: HotNews.ro

Renata știe că vrea să rămână în România, dar nu s-a decis încă ce vrea să facă atunci când va crește, spre ce meserie ar vrea să se îndrepte. Spune însă că are „niște variante”.

De Ziua Copilului, Renata a fost invitată la un eveniment UNICEF la Senat. Fiecare copil prezent acolo a reprezentat câte un minister: „Ministrul Educației mi-ar plăcea foarte mult să fiu”, spune Renata, care știe însă că, pentru a ajunge ministrul Educației, va trebui mai întâi să fie profesoară.

Diana privește mândră spre Renata și știe că eforturile ei din ultimul an și jumătate nu au rămas fără rezultat: „Când am fost la frontieră la Filaret, tot veneau mame cu copii. Și atunci când ajungeau acolo, singurul lor gând era că trebuie să meargă mai departe, să meargă în continuare. Le spuneam că sunt în siguranță, că acolo nu li se mai întâmplă nimic, le invitam să se oprească acolo pentru câteva ore, să meargă să doarmă, să se odihnească. Abia atunci parcă aveau un moment în care se trezeau, conștientizau că nu li se mai întâmplă nimic și spuneau: Ok, mergem să dormim.”

Despre Renata spune că, atunci când a ajuns în România, „era mică, era speriată, nu știa ce se întâmplă, plângea... Întreba: Unde suntem noi aici? Ce facem noi aici? Vreau înapoi acasă... Explică-i unui copil de 9 ani că l-ai luat noaptea cu două valize pe drum. A fost foarte greu... Eu, ca mamă, să fiu în situația asta, nu știu cum aș face.”

Material realizat cu sprijinul unei burse din cadrul proiectului „Înțelege ca să ajuți. Perspectiva refugiaților ucraineni în media” derulat de Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI) și Fundația Friedrich Naumann pentru Libertate România și Moldova.

Citește și: