Elevii sunt tot mai dezinteresați de școală, pe măsură ce școala insistă să ignore mintea generației lor digitale. Copilul din așa-numita App Generation “are o preferință pentru învățare pe conținuturi multimedia”, “vrea ca din 2 click-uri să ajungă la informație”, “să își personalizeze ritmul”, avertizează Mircea Miclea. Ce îi oferă, în schimb, școala? Manuale print, curriculum rigid și mulți profesori care le predau lecțiile cu apatie. Citește mai jos ce ne spune știința despre performanță, abilități, drumul de la novice la expert și care sunt motivele pentru care masteratul didactic care trebuie să îi pregătească pe profesori este amânat de 7 ani.
Psihologul Mircea Miclea, fost ministru al Educației și profesor la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, a susținut vineri, 13 aprilie 2018, o declarație cu tema “A ști și a face în educația din România”, în cadrul unei dezbateri organizate de Platforma România 100.
Cele mai importante declarații ale lui Mircea Miclea:
Cum gândește The App Generation
Noi livrăm educația unor copii, unor tineri. Livrăm actul acesta de transmitere de cunoaștere pe baza unor teorii despre cum funcționează mintea și creierul lor. Avem o viziune tradițională despre creierul și mintea oamenilor, numai că în ultimii 30-40 ani și mai ales în ultimii 10 ani s-a dezvoltat foarte mult un grup de științe care se numește Științe cognitive, care sunt științele despre mintea și creierul oamenilor și care ne spun lucruri extrem de interesante și diferite față de ce știam până acum despre cum este mintea oamenilor care sunt acum în școli.
Trebuie să știm ce ne spun științele cognitive despre mintea și despre creierul oamenilor și apoi să facem ceva cu aceste cunoștințe, adică să le transformăm în acțiuni clare. Să vă dau câteva exemple.
Un lucru pe care ni-l spun Științele cognitive este acesta: această generație digitală (se numește în multe feluri această generație care a venit după apariția internetului: Digital Natives, The App Generation, smad) are o minte tot mai diferită decât mintea noastră, a imigranților digitali, care am venit din altă lume, în care nu era internet și care ne adaptăm la această lume, dar nu suntem cu mintea formată în acest mediu. Mintea generației digitale este tot mai diferită decât mintea noastră și noi trebuie să o luăm în calcul când noi încercăm să îi învățăm ceva, pentru că dacă o ignorăm pierdem, o să fie tot mai dezinteresați de școală.
De exemplu: este tot mai clar că această generație are o preferință pentru învățare pe conținuturi multimedia. Nu numai pe conținuturi tip text. Nu discutăm acum dacă e bine sau rău, dar avem o constatare clară: preferă conținuturile multimedia, interacționează tot timpul de la 2-3 ani, cu conținuturi multimedia: vad text, audio, video pe toate paginile de internet, pe toate jocurile, peste tot e multimedia. Ce facem noi? Le dăm manuale print. Scurt: unimedia. Și după aceea așteptăm să fie entuziasmați de faptul că sunt în fața unor astfel de manuale. Asta înseamnă să ignori total ceea ce se întâmplă cu mintea lor.
Asta nu înseamnă să nu avem manuale print, ci asta înseamnă să avem multimedia, înseamnă să construim astfel de materiale care să fie și audio, și video, și text. Faptul că este multimedia nu înseamnă că eu trec textul din print și il pun pdf. Asta nu înseamnă nimic, ci doar că am schimbat suportul, nu că am schimbat codul de care are nevoie mintea acestei generații, ca să înțeleagă și ca să fie entuziasmată de ceea ce învață.
Această generație începe să aibă preferință pentru a avea acces rapid la informație. Asta face tot timpul: vrea ca din 2 click-uri să ajungă la informație, să meargă în ritmul ei, să își personalizeze ritmul. Ce facem noi: un curriculum rigi - în data X predăm lecția Y. După o săptămână, altă lecție. După 3 săptămâni, dacă cineva merge mai repede decât merg eu profesorul la clasă ați încurcat-o, n-aveți voie! Impunem niște ritmuri și atitudini care sunt complet diferite de cele care încep să intre în mintea lor. Repet: putem să spunem că ne plac sau nu ne plac. Nu contează. Trebuie să ținem seama de ele și să recalibrăm totul în acest sens.
Ne trebuie conținuturi multimedia în învățare, nu numai manuale tipărite și să ne isterizăm în fiecare toamnă că nu avem manuale tipărite. Trebuie conținuturi multimedia și acestea trebuie bine organizate. Sunt din nou cercetări în științele cognitive care spun că simplul fapt că tu utilizezi conținut multimedia nu înseamnă neapărat profit cognitiv. Depinde cum organizezi conținutul multimedia. Deci organizarea acestor conținuturi este critică. Sunt o grămadă de cercetări care spun cum trebuie organizate ca să obțină cineva maxim de profit cognitiv.
Prin urmare, ne trebuie: conținuturi de învățare multimedia organizate în conformitate cu datele pe care le avem.
De ce tot mai mulți copii le spun părinților că nu mai vor să se ducă la școală
Apetența lor pentru a utiliza manualele în formatul clasic este redusă, în condițiile în care mintea lor s-a format vrem nu vrem printr-o interacțiune cu mijloace multimedia. Așadar noi trebuie să le oferim lor ceea ce mintea lor așteaptă: multimedia, nu numai text tipărit.
Dar al doilea motiv este, cred, și atitudinea foarte multor profesori, din păcate. Atunci când predai, tu predai nu numai o disciplină, ci și atitudinea ta față de disciplină. Prin urmare, dacă eu ca profesor predau cu lehamite lecția despre fizică, eu nu mă pot aștepta să înveți cu entuziasm lecția de fizică. Un profesor nu predă numai un conținut, se predă pe sine, adică și atitudinea față de conținut. Și atunci, când acești elevi văd atitudinile pe care profesorii le au față de propriile discipline, adesea cu indiferență, cu sictir, cu apatie, nu putem să așteptăm de la ei să aibă entuziasm în învățare, dacă predarea nu se face cu entuziasm. Este o relație foarte clară între entuziasmul predării și entuziasmul învățării. Sunt cercetări care arată că dacă profresorii predau cu entuziasm, și elevii învață cu entuziasm. Dacă profesorii predau cu apatie, și elevii vor fi apatici.
Care sunt cele mai importante abilități pe care le are creierul uman și cum le putem accesa
Ce știm din științele cognitive: știm care sunt cele mai importante abilități pe care le are creierul uman. Ele sunt organizate în cortexul prefrontal stâng și se numesc funcțiile executive. Aici intră raționamentul analitic, flexiblitatea cognitivă, capacitatea de organizare, capacitatea de planificare, memoria de lucru, autoreglarea. Autoreglarea comportamentului înseamnă să nu faci ceea ce nu trebuie făcut sau să nu cedezi la prima tentație; să te setezi pe scopul îndepărtat, chiar dacă e îndepărtat, dar e important, și să nu cedezi tentațiilor imediate; să nu te uiți la telefon, mai degrabă să stai să îți termini lecția, pentru că tentația există, recompensa este imediată. Autoreglarea comportamentală înseamnă: nu recompensă imediată mică, ci recompensa îndepărtată mai mare.
Toate sunt în cortexul prefrontal stâng, iar această autoreglare comportamentală s-a dovedit a fi extraordinar de importantă. Dacă vă uitați la cercetări, este de exemplu un studiu din 2005 care s-a tot reluat după aceea, corelația dintre IQ - deci dintre ceea ce grosso modo am putea spune inteligența unei persoane - și performanța la final de colegiu este de 0,23%.
Corelația dintre disciplina autoimpusă, adică faptul că tu îți reglezi ritmul de învățare, îți reglezi comportamentele, și reușita la nivel de colegiu este de 0,67%. De trei ori mai importantă este disciplina decât abilitatea ta intelectuală identificată prin IQ.
Prin urmare, ce ne spun științele cognitive? Nu vă mai gândiți atâta și vă dați cu părerea ce e important, vă spunem noi exact: valoarea adăugată cea mai mare în mintea și în performanțele cognitive ale unor oameni sunt funcțiile executive. Dacă știm asta, atunci hai să transformăm în acțiune lucrul acesta: oare cum ar fi dacă orice manual, atunci când este evaluat de o comisie de la Minister, este evaluat cu grila aceasta:
- dezvoltă raționamentul analitic? Nu. Nu e bun.
- dezvoltă flexibilitatea? Nu. Nu e bun.
- dezvoltă capacitatea de planificare, organizare, decizie, memoria de lucru a copiilor? Nu. Nu e bun.
Ar trebui să începem să evaluăm toate aceste conținuturi de învățare exact din perspectiva asta. Asta înseamnă să faci transferul de la a ști, la a face, și atunci devine ceva real. Începi să ai manuale, începi să ai conținuturi de învățare care dezvoltă exact ceea ce știința care studiază mintea spune că e cel mai important și că aduce valoare adăugată: faptul că ai o minte flexibilă (deci poți să vezi același lucru din diverse perspective, din perspectiva ta, din perspectiva altui stakeholder, poți să gândești creativ, poți să raționezi analitic, să faci o inducție, să faci o deducție, să faci o analogie, asta e important.) Se evaluează aceste lucruri acum, se iau ele în seamă când se construiesc curriculumurile? Deloc. Asta înseamnă a trece de la a cunoaște, la a face.
Toate cercetările de științe cognitive mai spun încă ceva: atunci când vrei să dezvolți o abilitate, abilitatea se dezvoltă întotdeauna pe un conținut dat. Deci nu este cum credeam înainte, că dacă noi dezvoltăm niște abilități abstracte, atunci acele abilități abstracte by default se vor manifesta concret în toate locurile. De exemplu: dacă noi facem un curs de gândire critică, atunci vom gândi critic la biologie, la chimie, la istorie, la fizică. Asta a fost iluzia. S-au făcut astfel de cercetări după 12-14 ani de astfel de cursuri și s-a ajuns la concluzia că cei care merg la cursuri de gândire critică nu gândesc mai critic, mai bine decât ceilalți, decât dacă li se dau puzzle-uri abstracte. La chimie, la biologie și la istorie gândesc la fel. Concluzia este: vrei să dezvolți capacitatea de analiză, capacitatea de gândire critică? Atunci trebuie să o faci în lecția de chimie, în lecția de biologie, în lecția de istorie și atunci se dezvoltă gândirea critică. Nu dezvolți gândirea critică în general și apoi ea va pogorî ca Sfantul Duh peste toate domeniile pe care tu le studiezi. Nu e așa. Deci cercetările ne spun că nu merită să mai faci așa ceva, chiar dacă o fost cândva interes pentru așa ceva, de bună-intenție. Dar trebuie să ne uităm încă o dată la datele de cercetare. De asta este important să cunoaștem.
Ce diferențiază un începător într-un domeniu de un expert?
Sunt o mulțime de cercetări despre relația dintre un expert și un novice. În final, asta este unul dintre scopurile educației: să avem cât mai mulți experți, să îi trecem pe oameni de la stadiul de începători într-un domeniu, în fizică, în biologie, în meserie, la stadiul de expert, adică să fie foarte bun. Și atunci cum să facem asta? Științele cognitive vin și spun că sunt 2 lucruri care sunt importante:
- 1. Reflecția asupra propriei tale practici. Degeaba faci, dacă nu reflectezi asupra a ceea ce faci. Faci de-a moaca. Corelația dintre anii vechime în practicarea unei meserii și expertiza în meseria respectivă e foarte slabă: 0,22. Deci degeaba eu muncesc, dacă eu nu mă gândesc niciodată: oare de ce aici mi-a ieșit, aici nu mi-a ieșit? Oare ce e bine, ce e rău? Reflecția asupra propriei practici înseamnă să mă gândesc: am greșit la rezolvarea acestui test, oare de ce am greșit? Și după aceea preiau această cunoaștere și o transform în plan de dezvoltare al meu. Deci reflectez asupra practicilor mele. Corelația dintre reflecția asupra propriei practici și expertiză este de 0,74. Adică nu contează cât stai într-un loc de muncă, contează cât de mult te gândești la ceea ce faci, că poți să stai mult și bine, dacă nu îți trece prin cap nimic.
Asta automat are consecințe. Asta automat trebuie luat în considerare de către domnul profesor și de către domnul inspector, care să vină să spună: imediat după ce dai teste, fiecare elev trebuie să știe de ce a greșit și, după aceea, ce trebuie el să facă ca să nu mai greșească. Așa le creăm elevilor o deprindere: hai să reflectez la ceea ce fac și după aceea să îmi fac un plan despre cum să fac mai bine. Și dacă se repetă asta 12 ani, intră în cap. Și după aceea tu lucrezi la locul tău de muncă - undeva la benzinărie, sau profesor, sau medic - și ai deprinderea asta ca un default, nu mai faci efort. Ok, ce a mers, ce nu a mers, ce trebuie să fac eu? Ia să-mi fac un plan de dezvoltare personala. Asta trebuie transformat în practică. Cunoașterea trebuie transformată în practică. Altfel e lipsită de conținut.
- 2. Condiționalizarea cunoașterii. Un novice îți codează în capul lui cunoașterea în funcție de sursele de unde a dobândit cunoașterea. De exemplu, un absolvent de medicină își codează cunoașterea astfel: uite ce știu de la anatomie, uite ce știu de la morfopatologie, uite ce știu de la psihiatrie. Așa e organizată cunoașterea în funcție de sursa cunoașterii. De asta el nu e expert.
Ce se întâmplă cu un expert, cu un om care e foarte bun? El își reorganizează cunoașterea în funcție de problemă. Am problema asta de rezolvat. Ce cunoaștere e relevantă pentru problema asta? Nu contează de unde o am, că am auzit-o de la cineva, că am observat-o pe un pacient, că mi s-a spus la cursul de morfopatologie din anul 3, că era pe pagina din dreapta sus de la manualul de anatomie, toate astea nu mai contează. Contează ca eu asociez cunoașterea cu problemele și atunci de asta performanța mea crește, pentru că creierul meu face o regulă simplă: dacă problema X, atunci activează toate cunoștințele relevante, dar te doare în cot de unde le ai. Atunci performanța mea e mult mai rapidă și mai bună. Ce am făcut? O condiționalizare a cunoașterii. Am reorganizat cunoașterea.
Asta trebuie iarăși să se transforme în practică. Adică asta înseamnă că în afară de faptul că predăm biologie, fizica și chimie, să zicem, la un moment dat în gimnaziu predăm, toți 3 profesorii, și o lecție transdisciplinară. De exemplu, lecția ochiul, în jurul problemei: oare ce fel de ochelari să port, ce fel de lentilă de contact îmi trebuie? Si atunci, dintr-o dată, făcând predare centrată pe o problemă, îi înveți să ia cunoștințe de la biologie despre cum e irisul, de la fizică despre lentilă, reflecție, refracție samd și de la chimie despre ce se întâmplă în ochi dacă sunt o serie de procese. Așa i-am ajutat, din când în când măcar, să facă o condiționalizare a cunoașterii, să își reorganizeze cunoștințele pe probleme, și nu pe domenii, așa cum toată curricula este.
De ce nu se pune în practică Masteratul didactic, pentru formarea profesorilor
Masteratul didactic nu se pune în practică din două motive:
- Primul: pentru că departamentele de pedagogie care acum controlează formarea personalului didactic in forma actuala ar pierde multe norme și nu au chef să piardă
- În al doilea rând, pentru că profesorii de la alte discipline decât pedagogie ar simți că o parte din studenții care termină licența nu ar mai merge la masteratele lor, adesea inutile, ci ar merge la masteratul didactic pentru că vor să devină profesori.
De exemplu, termini fizica. Poate că nu te interesează fizica corpului solid, te interesează să devii un bun profesor de fizică și atunci te duci la masteratul didactic. Și atunci ar pierde din norme, din nou, la masteratele lor specifice și nici ei nu susțin masteratul didactic. Așa cum era pus inițial în lege, masteratul didactic era extrem de atractiv pentru că îți dădea posibilitatea unei a doua specializări. În timpul masteratului didactic de 2 ani, puteai să faci a doua specializare, prin transfer de credite, în Chimie sau Matematica samd ca să ai o plajă mai largă de predare.
Primeai o bursă echivalentă salariului de debutant și am făcut atunci calcule: nu ar fi fost niciun cost salarial in plus. De ce? Și atunci, ca și acum, Ministerul finanțează de 5 ori mai multe locuri la DPPD-urile actuale (Departamentele pentru Pregatirea Personalului Didactic) și cu aceiași bani, așadar, ar fi putut să susțină mai multe masterate, cu locuri bine concentrate și i-ar fi putut plăti pe acești oameni. Prin urmare, cineva ar fi făcut masteratul didactic cu o bursă lunară echivalentă cu salariul unui profesor debutant. Deci ar fi fost foarte atractivă. Gargara și motivele cu care vin ei acum sunt pur și simplu ca să își păstreze normele, deci banii.
8
1
