Era pentru prima dată când urma să locuiesc în afara României şi trebuia să străbat un ocean pentru asta. În dimineaţa plecării aproape că mă răzgândisem: nu dormisem de vreo 2 zile, muşchii mi se încordaseră într-o durere aproape insuportabilă. Cele zece luni petrecute în New York m-au transformat ireversibil...

• Care sunt lucrurile care contează pentru tine? Creează-ţi propriul colaj pentru a-i inspira şi pe alţii pe drumultau.nn.ro

Adevărul e că primul meu roman a fost “Martin Eden” de Jack London, pe care mi-l citea mama în clasa a 7-a înainte de culcare. Aşa m-au convins ai mei să mă apuc de citit. Seara, pe rând, mama şi tata îmi citeau şi eu adormeam pe ritmurile valurilor din “Copiii căpitanului Grant” şi alte valuri scrise din ce în ce mai mărunt pe măsură ce creşteam. Martin Eden a fost însă povestea care m-a convins să renunţ la vocile părinţilor mei şi să iau eu cărţile în mână şi să îmi aud poate pentru prima oară vocea aia pe care nimeni nu o aude, atunci când te aşezi şi deschizi cu adevărat prima ta carte. Ironic sau nu, Martin Eden este un personaj care se chinuie să devină altcineva doar pentru a putea scrie şi se trezeşte prins între două lumi, fără să aparţină în totalitate niciuneia. Martin moare şi ucide poate primul meu paradis şi mă alungă şi pe mine din Grădina Edenului odată ce se aruncă în apele tulburi ale mării şi se scufundă, adânc, fără să fi pus pe hârtie mai mult decât poveşti pe care să le guste publicul larg, telenovelele timpurilor sale. În seara în care mama a terminat de citit romanul, a plecat din cameră şi a lăsat cartea pe pat. Am plâns şi am lăsat lumina aprinsă. Am luat cartea şi am recitit prima şi ultima pagină. De atunci mi-am citit cărţile singură.

În toamna lui 2008 eram mai mult preocupată de întâlnirea cu Bucureştiul decât cu întâlnirea inevitabilă cu Socrate, Hegel sau Platon. Am mărturisit-o mereu: nu ştiam mare lucru despre istoria filosofiei şi nu îi citisem pe niciunii. În jurul meu, colegii deja citau şi citiseră aproape tot ce era de citit şi eu mă simţeam copleşită. Mai mult, mă simţeam ca un impostor, ca un agent sub acoperire, care se strecoară în lumea lor în care cuvinte precum “transcendent”, “dialectică” sau “metafizică” mă urmăreau la fiecare colţ. Le ocoleam cu fineţe şi aşteptam să îmi invadeze şi mie discursul într-o bună zi, cu aceeaşi naturaleţe cu care fusesem ocupată şi cucerită de toate personajele din toate romanele pe care le citisem, filmele obscure pe care le văzusem sau piesele pe care le ascultasem pe repeat în camera mea mică şi portocalie, cu perdelele trase. Tot ce învăţasem până să vin în Bucureşti era din romane şi de pe internet, mici descoperiri pe care colegii mei preocupaţi de Nietzsche le rataseră cu o neglijenţă pe care eu o consideram de neconceput.

Eram fericită şi mi se părea mai important să aştern pe hârtie argumente decât sentimente. Nu regret nimic.

La Litere am fost doar să văd orarul şi atât. Era prea mult Shakespeare şi erau prea multe cursuri ale căror nume complicate m-au făcut să nu mai calc niciodată pe acolo. Aşa că viaţa mea a început în Grozăveşti, la etajul cinci al căminului D, la două minute de clădirea de sticlă a Facultăţii de Filosofie. Ironic sau nu, clădirea aia, cu un singur etaj şi bibliotecă la parter mi-a devenit casă pentru cinci ani. Odată ce au început cursurile am început să înţeleg că nu era atât despre informaţiile pe care le stocai cu grijă în fişierele neutre ale minţii, cât despre o luptă continuă cu cuvintele şi ideilor unor oameni care se străduiseră mai mult sau mai puţin să îţi prezinte sau să construiască lumea. Primul an a fost magic: am devenit repede fascinată de vechii greci şi începuturile filosofiei şi citeam dialogurile lui Platon în paralel cu tragediile lui Sofocle. Oedip Rege şi Socrate parcă îmi şopteau secrete păstrate doar pentru mine şi Homer venea în vizită cu muzele sale cu tot. Primul an l-am petrecut aproape doar în Grozăveşti: cămin-bibliotecă- sălile de curs - Filos Pub ( un fel de bar al facultăţii)- şi înapoi. Eram fericită şi mi se părea mai important să aştern pe hârtie argumente decât sentimente. Nu regret nimic. Până şi acum, ascult înainte să vorbesc şi aştept ca viaţa să îmi dea texte de citit pe baza cărora să am discuţii. Altfel, totul pare a fi vorbărie, vorbe în vânt, discuţii la bere – un spectacol atât de uman la care nu mă pricep însă să particip şi prefer să absentez sau să tac.

Până la 24 de ani am fost mereu la şcoală. Trei ani de licenţă şi doi de masterat, toţi cinci în Bucureşti, la Facultatea de Filosofie. Apoi am plecat în America, dar ăsta nu fusese visul meu. Astăzi am 25 de ani şi ştiu că visul meu nu fusese niciodată o carieră academică în State şi cu atât mai puţin în România.

„Am intrat în joc, am riscat şi am dat tot ce am avut de dat iar în primăvara lui 2013 mă aflam printre câştigătorii Fulbright Junior Award şi fusesem admisă la 3 universităţi, toate în zona New York-ului.”

Deja din anul trei de facultate intrasem într-o relaţie cu cineva al cărui vis însemna America, obsesiv, compulsiv. Orice alt scenariu însemna un eşec de nedepăşit. Valurile mă duseseră departe în larg şi nu ştiam spre ce mă mai îndrept. Aşa că am sărit în barcă şi am îmbrăţişat visul american ca şi cum ar fi fost al meu dintotdeauna. Există nişte poze cu mine şi steagul american care să dovedească toate astea. Un doctorat în America mi se părea mult peste puterile mele şi aproape întâmplător am descoperit bursa Fulbright Junior Award, care îmi acoperea cheltuielile pe un an într-o universitate americană. Încă un master în filosofie, peste ocean de data asta. O bună prietenă m-a convins să aplic la această bursă, deşi şansele mi se păreau infime. Zece oameni aleşi cu grijă şi un proces de evaluare ce urma să dureze un an de zile.

Am intrat în joc, am riscat şi am dat tot ce am avut de dat şi în primăvara lui 2013 mă aflam printre câştigătorii Fulbright Junior Award şi fusesem admisă la 3 universităţi, toate în zona New York-ului. Nu o să fiu ipocrită, New York era oraşul viselor mele, dar nu avea mare legătură cu filosofia şi nici cu noua mea pasiune pentru Freud sau psihanaliză. Şi totuşi, fusesem admisă la The New School for Social Research, unde fusese profesor chiar Erich Fromm, un filosof şi psihanalist pe care îl devorasem încă din anul doi de facultate. Aşa că nu am ezitat prea mult şi am acceptat să pornesc pe drumul Fulbright care mă ducea la New York. În fapt, eu porneam în căutarea generaţiei Beat şi a unor scriitori precum Jack Keruoac, Allen Ginsberg sau William S. Burroughs, care mai mult îşi cântau libertatea şi o aşezau dezordonat printre sentimente aruncate peste podul Brooklyn.

"M-am îmbarcat aproape fără să mă uit înapoi"

Eram deja singură în aprilie 2013 şi la fel am urcat în avion şi în august. Era pentru prima dată când urma să locuiesc în afara României şi trebuia să străbat un ocean pentru asta. În dimineaţa plecării aproape că mă răzgândisem: nu dormisem de vreo 2 zile, muşchii mi se încordaseră într-o durere aproape insuportabilă şi trebuia să încarc trei valize şi un rucsac în taxi şi apoi într-un avion care urma să mă ducă atât de departe de tot ce cunoşteam eu până atunci. Recunosc, mama a urcat unul câte unul bagajele în taxi şi aproape că m-a urcat şi pe mine în acel taxi şi m-am simţit eliberată abia după ce lăsasem bagajele la cală şi tot ce îmi rămăsese de făcut era să ţin un rucsac negru în spate şi să glumesc cu mama şi o prietenă foarte bună, singura care venise în acea dimineaţă să îşi ia rămas bun. Le-am lăsat pe mama şi pe prietena mea în aeroportul Otopeni şi m-am îmbarcat aproape fără să mă uit înapoi. Am dormit tot drumul şi m-am trezit fix când am aterizat pe pământul american. Purtam un tricou strâmt şi albastru cu o girafă ridicolă, pantaloni de in şi nişte espadrile de lac, negru cu roz, care au fost complimentate de prima americancă ce mi-a ieşit în cale. Primul oraş în care am aterizat din America a fost Seattle , dar asta nu înseamnă aproape nimic – era doar o escală.

„Oraşul imens de metal şi sticlă ţine oamenii la distanţă, oricât de tare şi-ar dori ei să se apropie”

Cele zece luni petrecute în New York m-au transformat ireversibil. Acolo am învăţat pentru prima oară să trăiesc cu singurătatea, în ciuda câtorva prietenii strânse care s-au legat. Oraşul imens de metal şi sticlă ţine oamenii la distanţă, oricât de tare şi-ar dori ei să se apropie. În New York am aflat că pot face faţă unui program academic cu standarde foarte înalte, fără să mă dau peste cap şi fără să ratez magia metropolei. În acelaşi timp însă, încă de la început şederea mea la New York a stat sub semnul posibilităţii eşecului. Astăzi nu mai trăiesc ca să vânez victorii iluzorii, dar în august 2013 vedeam lucrurile în termeni de eşec sau reuşită. Programul de masterat dura doi ani, însă bursa Fulbright îmi acoperea costurile doar pentru primul. Al doilea an ţinea de mine sau aşa simţeam atunci: eu trebuia să câştig alte burse, eu trebuia să obţin finanţări, eu trebuia să iau note mari, şi tot aşa. Note mari am luat, alte burse la care să aplic am găsit, însă în aprilie 2014 am primit în lanţ refuzuri peste refuzuri. A fost pentru prima oară în experienţa mea academică şi poate pentru prima oară în viaţă când eu îmi făcusem treaba şi rezultatul nu era unul satisfăcător. Mă întorceam în România, fără să fi terminat studiile şi fără să fi trăit cu adevărat tot ce credeam că avea să îmi ofere New York-ul. Simţisem de la început că şederea mea acolo se afla sub semnul întoarcerii, dar m-am lovit de asta cu surprindere şi amărăciune. Mi se părea nedrept. Atunci au început atacurile de panică şi anxietatea. M-am confruntat cu ele şi am reuşit să termin şi al doilea semestru cu rezultate foarte bune.

„A trecut deja un an de când m-am întors din New York şi aproape tot un an de la ultimul refuz. Din septembrie 2014 şi până acum mi-am dat timp să aflu din nou cine sunt sau cine aş putea fi. ”

Pe 6 iunie 2014 aterizam pe Otopeni şi deja îmi făcusem planurile pentru ce urma să fac în România. Urma să mă odihnesc în Reşiţa, pentru ca apoi să urmez un program la Şcoala Doctorală a Facultăţii de Filosofie. Voiam să mă întorc acasă. În august 2014 m-am mutat înapoi în Bucureşti împreună cu Vivian, pe care îl cunoscusem la scurt timp după revenirea în ţară şi care îmi este şi acum casă. În septembrie 2014 m-am lovit de încă un refuz: nu intrasem la doctorat. Mă simţeam vulnerabilă, descoperită şi înaintea mea se întindea parcă un teren arid şi ostil, pe care nu ştiam cum să păşesc.

A trecut deja un an de când m-am întors din New York şi aproape tot un an de la ultimul refuz. Între timp am descoperit că mediul academic nu este singurul spaţiu în care pot funcţiona şi că poate mă agăţasem de el din inerţie. Din septembrie 2014 şi până acum mi-am dat timp să aflu din nou cine sunt sau cine aş putea fi. Predictibil sau nu, am scris foarte mult şi multe dintre scrierile mele au fost publicate în reviste şi apreciate de un public larg. M-am implicat în mai multe proiecte care ţineau de domeniul artei, în special fotografice. Am revenit la pasiunea mea pentru a poza şi am avut ocazia să aflu că pot fi şi îmi doresc să fiu model. Mai mult, am continuat un proiect foarte drag mie, un blog de stil personal care de curând a împlinit trei ani. Am devenit editor-şef la o revistă online împreună cu Vivian, am cunoscut tineri artişti români care între timp mi-au devenit prieteni. Lucrez acum la primul meu roman care se va numi “Ghid de singurătate în New York”, în speranţa că voi reuşi să îmi iau un altfel de rămas bun aşa-ziselor mele eşecuri.

"Drumul meu continuă, doar că în altă direcţie"

Astăzi nu sunt singură însă şi drumul pe care păşesc e presărat cu cuvinte şi fotografii care îmi amintesc în fiecare zi că nu-i nimic de regretat. Astăzi locuiesc cu Vivian în Bucureşti şi nu cred că mă voi întoarce prea curând la şcoală. Filosofia, cu suişurile şi coborâşurile sale, mă ghidează în continuare în toate proiectele mele de scriitor şi model freelancer şi asta e destul. Astăzi nu mai gândesc în termeni de eşec sau reuşită şi când mă privesc în oglindă aproape că mă recunosc. Drumul meu nu s-a oprit odată cu aterizarea avionului în Bucureşti şi nici cu ieşirea din mediul academic. Drumul meu continuă, doar că în altă direcţie şi din fericire este unul în care pot să mă văd din ce în ce mai clar.