„Vinul de ţară” este egalat, în legendele urbane autohtone, doar de celebrele „ouă de ţară” sau de mult râvnitele „găini de ţară”. De cele mai multe ori, despre acest vin rustic, se spune că este „foarte natural”, „extrem de sănătos”, „fără sulfiţi” şi sintagmele elogioase ar putea continua. Cât adevăr conţin aceste afirmaţii, vom încerca să desluşim în cele ce urmează.
Când zici „vin de ţară”, cel mai adesea, gândul te duce la celebrul soi Căpşunică. Nimic mai românesc, veţi zice... doar că istoria nu confirmă deloc acest mit. Pe numele ei adevărat Isabella, Căpşunica a emigrat din Statele Unite către Europa, acum vreo 200 de ani, împreună cu alte câteva soiuri americane (numite generic HPD - hibrizi producători direcţi). Originea soiului Isabella se pierde undeva prin Carolina de Sud, iar împreună cu el, au fost aduse, din America de Nord către „bătrânul continent”, o serie întreagă de alte soiuri hibride de viţă-de-vie: Noah, Othello, Lidia, Jacquez, Delaware, Clinton etc.
La începutul secolului 19, soiul Isabella a cucerit, la propriu, vaste regiuni viticole din Europa. Motivele au fost multiple: pe de o parte, aroma intensă de fragi şi căpşuni a făcut ca vinul să placă la o categorie foarte largă de consumatori (italienii l-au denumit Fragolino şi românii Căpşunică), iar, pe de altă parte, viticultorii l-au adoptat masiv, fiindcă soiul s-a dovedit extrem de productiv şi cu o foarte bună rezistenţă la boli, dăunători şi îngheţ.
Din păcate, Isabella, împreună cu ceilalţi „hibrizi americani”, dincolo de aparentele avantaje, s-au dovedit un „cadou otrăvit” pentru viticultorii europeni. Cronicile vremii susţin că Filoxera, cumplita insectă care a distrus toate viile din Europa în jurul anilor 1900, a fost adusă din Statele Unite odată cu soiurile hibride. Dacă e adevărat sau nu, cred că doar specialiştii ar trebui să se pronunţe, dar, ipoteza nu poate fi total exclusă.
Fără vreo legătură directă cu Filoxera, în 1930, Isabella a fost interzisă în Italia şi în 1934 a fost complet eliminată din Franţa. Ceva mai recent, în 1979, Comisia Europeană a interzis şi ea soiurile hibride. Dacă a fost o decizie politică, protecţionistă, care a vrut să favorizeze soiurile europene, asta e deja o alta discuţie.
Argumentele ştiinţifice pe care se bazează legislaţia europeană pentru a interzice hibrizii direct producători ţin de calitatea slabă a vinului obţinut (concentraţii mici de alcool, culoare instabilă, gust „foxat”, predispoziţie la oţetire), dar şi de concentraţia mare de alcool metilic (toxic pentru organismul uman) depistată în aceste vinuri.
Lăsând politica la o parte, e limpede că soiurile hibride din „lotul Isabella” nu au fost, pe termen lung, un plus pentru viticultura europeană şi, implicit, nici pentru cea românească. Un comunicat de presă, publicat de Institutul Naţional pentru Statistică în septembrie 2016, devoalează o cifră absolut îngrijorătoare: în România, jumătate din suprafaţa cu viţă-de-vie este, în continuare, cultivată cu soiuri hibride. Adică, nu avem viţă-de-vie nobilă decât pe cealaltă jumătate. Ceea ce înseamnă, în termenii cei mai simpli cu putinţă, că „grădina vinului românesc” este, încă, pe jumătate năpădită de buruieni.
3
13
