In ultima perioada, in zona fiscala, atentia publicului a fost monopolizata aproape exclusiv de actiunile de verificare ANAF cu privire la emiterea bonurilor fiscale de catre micii intreprinzatori. Deoarece acest subiect a cazut deja in derizoriu (prin manipularea mediatica intr-un sens sau altul in functie de diverse interese), simt nevoia sa aduc in discutie alte chestiuni, din zona administrarii fiscale, care pot crea adevarate blocaje in activitatea companiilor vizate.
In contextul unui flagel ce nu da semne de slabiciune si al unei colectari dezastruoase (mai ales in domeniul TVA), care ne plaseaza detasat la coada statelor membre UE, lupta impotriva evaziunii fiscale a devenit obiectivul declarat numarul unul al ANAF. Si asa trebuie sa fie!
Totusi, agresivitatea sporita a fiscului din ultima perioada si legislatia permisiva (cu privire la prerogativele exercitate de fisc) pot scoate temporar din piata sute de firme, pana la dovedirea vinovatiei sau nevinovatiei fiscale ale acestora. Atentie, nu vreau sa aduc nicidecum o pledoarie impotriva fiscului si a actiunilor sale, ci doar sa atrag atentia asupra nevoii de discernamant a fiscului in relatia cu contribuabilii.
Concret, Codul de procedura fiscala si legislatia subsecventa lasa stabilirea necesitatii si a momentului de instituire a masurilor asiguratorii la totala discretie a organelor de control. Conform Codului de procedura fiscala, organele de control pot dispune astfel de masuri si inainte de finalizarea unui control fiscal (si emiterea unui titlu de creanta), atunci cand se considera ca exista pericolul ca entitatea controlata sa se sustraga de la plata obligatiilor sau sa-si ascunda patrimoniul.
Un scenariu vazut de multe ori in practica este urmatorul: contribuabilul este supus unei inspectii inopinate a Directiei Antifrauda, de obicei ca urmare a unor informatii cu privire la nereguli pe lantul comercial in care respectivul contribuabil este implicat. Directia Antifrauda emite un proces-verbal prin care se aduc anumite suspiciuni cu privire la fapte sau acte care pot constitui evaziune fiscala si, eventual, estimeaza un presupus prejudiciu. Directia Antifrauda nu detine insa prerogativele stabilirii unor creante fiscale si, prin urmare, procesul-verbal in discutie nu constituie titlu de creanta. Tocmai din aceasta cauza, de foarte multe ori, cei de la Antifrauda nici nu se mai "ostenesc" sa fundamenteze judicios potentialul prejudiciu si implicarea contribuabilului, cu buna stiinta, in presupusa schema evazionista - cum ar fi indeplinirea sau neindeplinirea conditiilor de deductibilitate (daca vorbim de nedeductibilitatea unor cheltuieli si/sau TVA aferenta). In baza acestui proces-verbal sunt instituite aproape intotdeauna masurile asiguratorii prin care se sechestreaza bunurile imobile/mobile si se popresc conturile contribuabilului, in mod legal in limita a 150% din prejudiciul estimat.
In mod normal, o astfel de actiune trebuie succedata imediat de un control de fond efectuat de organul din cadrul ANAF care administreaza contribuabilul respectiv, control prin care sunt validate sau invalidate potentialele obligatii suplimentare, prin emiterea unei decizii de impunere sau de nemodificare a bazei impozabile. Totusi, in foarte multe cazuri, situatia fiscala a contribuabilului nu se clarifica in timp util prin emiterea unui astfel de act administrativ, un motiv des invocat de catre fisc fiind eventuala turnura penala a cazului respectiv.
Aceasta tergiversare lipseste contribuabilul de posibilitatea de a aduce argumente pentru a-si apara cauza pe fond (deoarece nu exista o decizie de impunere care poate fi atacata). Mai mult, aceasta situatie poate genera blocarea efectiva a activitatii, ducand pana la eliminarea contribuabilului de pe piata, in conditiile in care are bunurile (uneori chiar si stocurile) sechestrate si conturile blocate. Bineinteles ca autoritatea fiscala trebuie sa joace rolul unui creditor prudent, dar doar acolo unde este cu adevarat cazul, si anume atunci cand exista suficiente dovezi ca societatea supusa controlului si-a diminuat baza impozabila, si ca exista pericolul real si iminent ca aceasta sa se sustraga de la plata obligatiilor sale fiscale.
Mai apoi, un al doilea aspect practic important este legat de ordinea de stabilire a activelor/disponibilitatilor vizate de masurile asiguratorii si de cazurile de popriri multiple. In practica, am intalnit numeroase cazuri in care autoritatile nu respecta aceste cerinte impuse de lege (si anume, Ordinul Presedintelui ANAF nr. 2.605/2010) prin care se stipuleaza faptul ca masurile asiguratorii se vor impune de regula in limita a 150% din prejudiciul stabilit/estimat, intr-o ordine clara de dispunere a acestora. Pentru a nu perturba activitatea contribuabilului, masurile trebuie sa vizeze mai intai sechestrul asupra bunurilor care nu sunt folosite in mod direct sau nemijlocit in activitatea principala a acestuia, mai apoi activele, stocurile si materiile prime folosite in activitatea operationala si doar in ultimul rand ar trebui sa vizeze poprirea conturilor.
Astfel, poprirea sumelor din conturi trebuie sa fie complementara sechestrului asigurator de bunuri, urmand a fi instituita doar in situatia in care prejudiciul estimat nu este indestulat de valoarea bunurilor sechestrate.
Asa cum am precizat anterior, nu putine sunt situatiile in care fiscul nu respecta aceasta ordine si se grabeste a indisponibiliza direct conturile bancare ale contribuabilului - lucru poate de inteles strict din perspectiva asigurarii unui grad de lichiditate confortabil in cazul unei executari ulterioare, dar care contravine reglementarii in vigoare si inseamna practic o inghetare a operatiunilor contribuabilului.
Mai mult, desi autoritatile ar trebui sa identifice si sa indisponibilizeze sumele bancare doar in limita a 150% din prejudiciul total estimat (sau partial, in urma sechestrului de bunuri, cum am aratat mai sus), aproape intotdeauna acestea trimit adrese de infiintare a popririi la toate bancile unde au fost identificate conturi bancare ale contribuabilului prin care indisponibilizeaza toate sumele curente sau viitoare din conturile respective. Autoritatile motiveaza asemenea actiuni prin imposibilitatea de a cunoaste cu exactitate disponibilitatile banesti din conturile contribuabilului sau prin riscul ca acesta sa-si deschida alte conturi. Dar aceasta situatie nu face altceva decat sa conduca la popriri multiple si, mai rau, sa paralizeze total activitatea contribuabilului pana la ridicarea masurilor asiguratorii.
In aceste conditii, se naste intrebarea fireasca: ce e de facut? Atat legea, cat si atitudinea autoritatii fiscale trebuie sa se schimbe. Directia generala trebuie sa fie una pro-business iar atunci cand vorbim de firme cu activitate si angajati (unele dintre acestea cu zeci sau sute de angajati), actiunile intreprinse trebuie sa permita dovedirea si izolarea rapida a prejudiciului, acolo unde este cazul, urmata de recuperarea acestuia, in paralel cu angajarea raspunderii celor vinovati, dar si cu prezervarea conditiilor de desfasurare normala a activitatii societatii respective. Ca o paranteza fie spus, de foarte multe ori, frauda fiscala se produce nu la contribuabilul controlat, ci la un furnizor sau un furnizor al furnizorului (firme fantoma care dispar fara a-si achita obligatiile bugetare si fara a putea fi controlati), iar contribuabilii ar trebui sa fie aparati de principiul bunei-credinte (atata timp cat nu se dovedeste judicios faptul ca a stiut sau ca ar fi trebuit sa stie de frauda fiscala de pe lantul comercial in care este implicat).
In acest context, consider ca ar fi oportun sa se identifice si sa se introduca masuri sau conditii suplimentare cu privire la posibilitatea organului de control de a impune masuri asiguratorii. In ultima varianta de lucru privind Codul de procedura fiscala, asa cum a fost facuta publica, legiuitorul a adaugat sintagma "cazuri exceptionale" pentru a delimita situatiile in care se pot dispune masurile asiguratorii. Desi, la acest moment, nu exista in lege o definitie sau exemplificare a acestor "cazuri exceptionale", modificarea a avut in vedere in mod clar o temperare a atitudinii fiscului in a folosi, nediscretionar, acest instrument.
De asemenea, este introdusa in proiectul Codul de procedura fiscala prevederea prin care efectul masurilor asiguratorii sa inceteze de drept, in cazul in care nu este emis un titlu de creanta, in cel mult 1 an de la data instituirii acestora. Desi o gura de oxigen pentru blocajul in care se afla sute de societati, consider acest termen prea mare pentru salvarea acestora (mai ales IMM-urilor), in conditiile in care sumele/activele blocate pot fi importante.
Separat, daca exista vointa, ANAF ar putea folosi metode eficiente pentru ca situatiile de popriri multiple sa fie evitate in practica. De exemplu, identificarea exacta a disponibilitatilor din fiecare cont s-ar putea face in baza balantei analitice a contribuabilului sau a unei declaratii pe proprie raspundere a acestuia. O alta metoda ar fi interogarea directa a bancilor de catre ANAF. In orice situatie, cadrul legislativ trebuie sa instituie astfel de clarificari sau proceduri menite a proteja activitatea contribuabilului.
3
8
