Aparuta ca un balon de oxigen in contextul crizei financiare, masura esalonarii la plata a obligatiilor fiscale, instituita prin OG nr. 29/2011 a putut avea o aplicare practica limitata, conditionata de profilul societatilor cu dificultati financiare, activele acestora si resursele pentru redresarea activitatii. Bineinteles, aceasta masura trebuie pusa in contextul asigurarii securitatii veniturilor la bugetul de stat, context in care statul trebuia sa joace rolul unui creditor prudent iar abuzul de aceste facilitati sa fie cat mai greu de atins. Accesul limitativ la masura esalonarii la plata trebuie considerat normal, totusi sunt anumite aspecte importante unde imbunatatirea cadrului legislativ este vitala pentru flexibilizarea procedurii.

Alexandru Cristea_Tuca Zbarcea & Asociatii TaxFoto: Hotnews

Cea mai importanta limitare a accesului societatilor cu probleme la esalonarea datoriilor o constituie obligativitatea garantarii acestora. Garantiile constituite trebuie sa acopere sumele esalonate la plata, dobanzile datorate pe perioada esalonarii, plus un procent aditional de pana la 16% din aceste sume. Modalitatile clasice de garantare, fie prin cash colateral, scrisoare de garantie bancara sau chiar ipoteca/gaj acordate de o terta parte in favoarea debitorului, sunt virtual imposibil de realizat in contextul unor firme cu probleme financiare. Exceptie o fac, poate, companiile sustinute de alte firme din grup, eventual cu sprijin financiar extern. Ar mai ramane alternativa instituirii sechestrului asigurator asupra bunurilor societatii, alternativa limitata in practica de anumite considerente legale sau procedurale, precum si de structura activelor unei societati (este probabil ca, in multe situatii, cum ar fi in cazul anumitor prestatori de servicii, valoarea activelor detinute sa nu acopere suma necesara de garantare).

De asemenea, conditia demonstrarii dificultatilor financiare si a capacitatii de plata viitoare (pe perioadele de esalonare) poate fi restrictiva si inegala pentru companii, atat prin prisma diferentelor intre pietele sau industriile pe care activeaza diversele societati, cat si prin subiectivismul organului fiscal in interpretarea acestora. Situatiile de fapt se apreciaza de organul fiscal competent pe baza programului de restructurare / redresare financiara si a altor informatii prezentate de contribuabil. Un mecanism mai viabil a fost instituit pentru contribuabilii cu risc fiscal mic, acestia netrebuind sa mai faca dovada dificultatilor financiare sau a planului de redresare. Principalele conditii pentru aceasta grupa de risc mic este ca societatile aplicante sa nu detina datorii fiscale mai vechi de 6 luni si sa nu fi inregistrat pierderi fiscale in ultimii 3 ani consecutivi.

De mentionat ca, in cazul accesarii acestei facilitati, un avantaj semnificativ, din pacate de multe ori neluat in seama, il reprezinta amanarea la plata in vederea anularii penalitatilor aferente debitelor esalonate.

Avand in vedere cadrul legislativ existent, sunt binevenite masuri de largire a sferei de aplicare a facilitatii si de relaxare a conditiilor de accesare. Astfel, in opinia mea, propunerea legislativa de includere in sfera de aplicare a esalonarilor la plata si a creantelor stabilite de alte organe si transmise spre recuperare ANAF (cum ar fi amenzile instituite de Consiliul Concurentei) este una oportuna. De asemenea, nu este de neglijat faptul ca, pe perioada esalonarii la plata, se pot naste multe alte obligatii fiscale impovaratoare. Context in care trebuie dovedita o flexibilitate legislativa mai mare in reglementarea modificarilor ulterioare implementarii procedurii de esalonare la plata.

Autor: Alexandru Cristea, Tax Partner in cadrul Tuca Zbarcea & Asociatii Tax

alexandru.cristea@tuca.ro