Lucrez in Marea Britanie de ceva vreme. Atatia depresivi, anxiosi, ADHD, Asperger’s, Fibromyalgia, CFS am intalnit aici, incat m-am hotarat ca in toamna sa incep cursuri de psihologie, desi lucrez full-time ca medic, scrie Valentin, cititor MedLive.ro. Nimic nu e mai greu ca depresia atata vreme cat te complaci cu ea. Eu insumi am traversat o perioada neagra pe vremea cat eram acasa. Aici se iau ca bomboanele Venlafexina, Sertalina, Citalopramul, Mirtazepina, sunt scrise fara probleme. Dupa cate imi amintesc, si psihiatrii de la noi scriau Clorpromazina, Haloperidolul, Carbamazepina - antipsihotice sau mood stabilisers - cu larghete la externare, fara sa se gandeasca ca trimit acasa un zombie. Scopul era unul singur: sa fie siguri ca l-au blegit de tot pe pacient.
Fara indoiala ca neurotransmitatorii si echilibrul lor sunt o chestie de luat in calcul. Dar a gandi ca deopotriva creierul si SUFLETUL sunt ceva gen masinarie chimica e, in opinia mea, o prostie care depaseste bunul simt al oricarui practician onest cu sine insusi si ca om, si ca profesional!
Cum am spus mai inainte, am avut problemele mele, cunosc regimul penitenciar din spitalele de psihiatrie din Romania, insa ADEVARATUL sprijin si suport l-am primit de la o psiholoaga, care m-a ajutat sa identific problemele si m-a ajutat sa imi construiesc viitorul, cu blandete, intelegere, calm si caldura. In veci o sa raman indatorat acelei femei – ce-i drept, la inceput de cariera!
Suportul chimic e fara indoiala necesar pentru a linisti cumva depresia sau anxietatea severa, dar fara sprijinul familiei, a unui climat social favorabil sau a unui om cu care sa te simti comfortabil in comunicare, care sa te ajute sa iti recapeti increderea, ramane la stadiul de bomboana care te blegeste.
Pe de alta parte, reinsertia sociala – lucrul, in special! – la momentul potrivit, ramane sfanta!
Altfel stam acasa, ne gandim cat de depresivi suntem, cat de deprimati, sarim in sus cand suna telefonul, cat de marginalizati suntem, cat de neintelesi, cat de lipsiti de energie, de interes, cat de bantuiti de cosmaruri suntem, cat de izolati, facem atacuri de panica in supermarketuri cand mergem cu cel care de obicei ne insoteste, fiindca… fiindca nimeni nu ne-a spus ca puterea de a lupta cu problemele astea sta in noi!
Raman la parerea mea, ca tratamentul contra depresiei/anxietatii se poate incepe cu prozace si alte minuni, dar fara un sprijin autentic din partea unei persoane care poate plonja alaturi de tine in fineturile sufletului, sa-l puna pe masa si sa fii in stare sa te uiti detasat la el, cu ochi critic, nu o sa ajungi la niciun rezultat.
Ar mai fi o solutie (riscanta, fara indoiala!): reinsertia brutala in climatul social. Ca aruncarea unui bebelus intr-o piscina. Am intalnit astfel de persoane care, confruntate cu probleme reale, nu cu vivid dreams (vise vii - n.red.) cred ca tot ceva din – chimic sau nu! – hipotalamus, sistemul limbic sau pe acolo, dintr-o data le-a facut capabile sa se descurce si sa iasa la liman.
Se cheama instinct?
Foarte probabil. Dar mai curand as spune ca motivatia de a continua sa traiesti si sa te adaptezi la mediu si la provocarile lui se aprinde ca un chibrit!
Multumesc!
Autor: Valentin, cititor MedLive.ro
- Citeste articolul care a generat acest comentariu aici: "O privire in spatele cortinei. Mecanismele care duc la depresie".
- MedLive.ro poate alege, edita si transforma comentarii postate de cititori in materiale de sine statatoare.
Citeste tot articolul si comenteaza pe MedLive.ro.
