Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Mopete. Un exerciţiu de admiraţie

de Radu Vancu     Contributors.ro
Vineri, 22 iulie 2011, 15:21 Actualitate | Cultură


Radu Vancu
Foto: Arhiva personala

Prin primăvara lui ’97, l-am oprit în timp ce cobora scările Facultăţii de Litere din Sibiu. A acceptat să se uite peste poemele mele şi am stabilit să-l sun a doua zi. Îmi pusesem, fireşte, speranţe abstruse în verdictul lui, care a sunat liniştit şi ferm: „Domnule, îmi pare rău, poemele dumneavoastră nu sunt bune”. I-am mulţumit şi am închis, eram convins că se înşeală. Nu se înşela, erau într-adevăr proaste.

Prin toamnă, l-am invitat pe Mircea Ivănescu la cenaclul nostru studenţesc. Făcusem o asociaţie, ICAR, şi desfăşuram prin ea tot soiul de activităţi, cum ar fi, de pildă, un concurs naţional de eseuri privitoare la opera lui Cioran; din juriu făceau parte Matei Călinescu, Irina Mavrodin şi Mircea Ivănescu. Printre activităţile ICAR-ului se regăsea şi acest cenaclu studenţesc, la care invitam din când şi scriitori consacraţi; Mircea Ivănescu a venit aici de două ori. În toamna lui ’97, când a venit prima dată, i-am dat alt caiet mâzgălit cu texte noi-nouţe. M-a privit curios. „Nu tot dumneavoastră mi-aţi dat poeme?” Am făcut pe niznaiul, mă temeam c-o să refuze să le citească şi pe acestea.

O prietenie îndrăgostită

Când am vorbit din nou la telefon, s-a arătat interesat. Am stabilit o întâlnire la Biblioteca Franceză, care pe vremea aceea se afla în parcul Astra, unde e astăzi librăria-cafenea „Erasmus”. Mi-a făcut un fel de fişă tipologică, m-a întrebat în ce limbi citesc, despre ce poet român aş vrea să scriu un eseu (i-am spus că despre Emil Botta – erau, ah, vremurile în care juram pe barochiştii fantaşti şi histrioni…), iar în final a condiţionat eventualele noastre întâlniri ulterioare de un eseu pe care trebuia să-l scriu pornind de la o comparaţie între două pasaje indicate de el din memorie (era practic primul meu contact cu fabuloasa, funesiana memorie ivănesciană), unul din „Ştiinţa voioasă” şi altul din „Patul lui Procust”. Norocul a făcut ca, la întâlnirea proximă, să aprecieze eseul, pe care s-a oferit să-l publice în revista sibiană „Saeculum”, însă am refuzat. Ne-am mai întâlnit de câteva ori la Biblioteca Franceză; primeam de fiecare dată o temă (un eseu despre memorie, altul despre minciună, altul despre prietenie…); iar apoi întâlnirile s-au mutat la el acasă, şi temele au încetat.

Ajunsesem să vin aproape zilnic, petreceam ore întregi, uneori de dimineaţa până seara, între pereţii de cărţi ai camerei; nu vorbeam programatic despre literatură, în sensul că nu mi se transmiteau expressis verbis propoziţiile vreunei doctrine. Se poate să fi avut la început impresia că urma să intru în vreun scenariu de iniţiere aproape ritualică întru literatură; de fapt, având în vedere cât de cu capul în nori era tânărul acela de 19 ani, e improbabil să nu fi nutrit o asemenea iluzie. Însă ea s-a risipit repede, pentru că Mircea Ivănescu nu vorbeşte despre literatură ca despre un sacrament, ci ca despre viaţă – adică firesc, fără emfază, fără inflamaţii retorice.

Aşa încât ceea ce putea să pară că va fi ucenicie a ajuns repede să semene mai degrabă cu o prietenie îndrăgostită; nimic nu mi se părea mai magnetic decât orele din casa de pe strada Vasile Aaron, cu sutele lor de minute doldora de literatură făcută viaţă, şi viceversa. Găseam totul captivant la poetul acesta minunat care făcea atât de abil pe everyman-ul; nu mai văzusem nicicând, şi n-aveam să văd nici de atunci încolo, un om de o simplitate atât de complicată. Consideram aproape miraculos faptul că putea să pară atât de natural şi de firesc, câtă vreme era alcătuit din cele mai improbabile şi, în fapt, nefireşti combinaţii de contrarii: ochii de o blândeţe neverosimilă, şi de o tristeţe peste care lentilele groase turnau o lumină consolatoare (când era aşezat în fotoliu, vorbea deseori cu capul lăsat pe spate, privind direct în lumina lustrei), erau contrapunctaţi de un râs cu complicate şi mordante subtonalităţi ale ironiei, de care făcea uz cu dexteritatea unui Rubinstein al maliţiei; acuzând mereu amnezii, îşi aducea aminte de fapt de totul şi contrariul lui, fiind, aşa cum am spus deja, un avatar român al lui „Funes el memorioso”; refuzând cu obstinaţie de anarhist orice fel de program, dovedea până la urmă o coerenţă programatică în toate, mai exact acel tip de coerenţă care în viaţă se numeşte încăpăţânare, iar în scris consecvenţă; aparent timid, era capabil de nebănuite fermităţi, după cum, deşi aparent fragil, camufla o forţă vitală redutabilă; vorbind, în fine, cât se poate de personal şi de inconfundabil, nu vorbea totuşi aproape niciodată în nume personal, nu vorbea, adică, despre el.

Această din urmă trăsătură, discreţia disimulată după bogate falduri verbale, mi s-a părut peste câţiva ani suficient de definitorie pentru poezia lui încât să pot închega o teză de doctorat în jurul ei. Spuneam acolo că, dincolo de sensul ei social, discreţia are, înţeleasă ca tehnică poetică, şi alte câteva sensuri: autodefinire prin cufundarea în indefinit, exprimare prin continua reprimare, ocultare revelatorie a biografiei prin bibliografie, conştiinţă saturniană a perpetuei evanescenţe. O dată cu poezia lui Mircea Ivănescu, toate aceste sensuri ale unei discreţii totale („absolute”, cum i-am spus până la urmă) devin conaturate, participă, adică, în egală măsură la natura poemului ivănescian


Citeste tot articolul si comenteaza pe  Contributors.ro





















1315 vizualizari


Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version