Franta a declansat in ultimul timp una dintre acele polemici care poarta prin excelenta marca ei de fabricatie. Polemica are toate sansele sa devina si o dezbatere istorica, literara, morala si filozofica interesanta, intrucit in centrul ei se afla patru nuclee explozive: numele unuia dintre cei mai mari romancieri francezi, stilul ezitant al oficialitatilor culturale de la Paris, o grava acuzatie de antisemitism si o insolubila problema legata de raportul dintre om si opera.
Marele romancier este Louis-Ferdinand Celine, disparut acum 50 de ani, autorul mai multor romane care au revolutionat acest gen literar, printre care "Calatorie la capatul noptii".
In ce priveste stilul ezitant al oficialitatilor culturale franceze, el tine de faptul ca Ministerul Culturii a vrut initial sa celebreze trecerea a 50 de ani de la moartea lui Celine, dar i-a retras numele de pe lista celebrarilor oficiale in urma unei plingeri depusa de o asociatie evreiasca.
Ajungem astfel si la acuzatia de antisemitism formulata de asociatia copiilor de deportati evrei din Franta. Cum e posibil, spune avocatul Serge Klarsfeld, presedintele asociatiei, ca Republica Franceza sa vrea sa depuna coroane de flori pe mormintul celui care, prin pamfletele sale anti-evreiesti din 1937 si 1938, a alimentat ura impotriva evreilor si a pavat de fapt drumul spre Holocaust?
Indignarea lui Serge Klarsfeld este una de bun simt si justificata, dar nu raspunde la o alta intrebare: cum e posibil ca un scriitor sa fie uneori sediul unor contradictii atit de violente, cum e posibil ca un om sa fie total imoral pe plan politic si genial pe plan artistic, cum e posibil ca josnicia si talentul sa-si dea mina in aceeasi fiinta?
Pentru ca Louis-Ferdinand Celine este, intr-un fel, o enigma umana, un om care a concentrat in paginile sale si in destinul sau toate contradictiile posibile. Chiar si multi intelectuali si oameni de litere evrei recunosc de altfel ca din paginile anti-evreiesti de o rara vehementa scrise de Celine emana totusi un incontestabil talent literar. In Franta, in orice caz, opera lui Louis-Ferdinand Celine este publicata in prestigioasa colectie La Pleiade, figureaza in manualele scolare si se bucura de o enorma audienta (se spune ca Louis-Ferdinand Celine este si autorul preferat al presedintelui Nicolas Sarkozy). De ce sa nu-l celebram in mod oficial pe Celine, au strigat alte voci, cind de fapt ii admiram atit de mult opera si ne incinta sufletul si mintea? In ciuda ratacirilor sale anti-semite, mai spun acesti "aparatori" ai lui Celine, el ramine un mare damnat al secolului al XX-lea, un artist greu de clasat dar care a denuntat ororile razboiului si ale dezumanizarii capitaliste mai puternic decit oricare alt scriitor.
Chiar si citiva eminenti intelectuali francezi avind origini evreiesti au reactionat negativ la decizia lui Frederic Mitterrand, ministrul francez al culturii, de a anula celebrarea oficiala a 50 de ani de la moartea lui Celine. "Nu trebuie sa ne opunem la comemorarea lui Celine, a spus filozoful Bernard-Henry Levy,aceasta comemorare trebuie, dimpotriva, sa serveasca pentru explorarea unei enigme, ca sa intelegm cum poate fi cineva in acelasi timp un mare scriitor si un ticalos absolut". Iar filozoful Alain Finkielkraut declara: "sunt foarte nelinistit din cauza deciziei ministerului, inca o data se va spune ca in Franta se face simtita influienta oculta a unui lobby evreiesc". Mai sunt de altfel voci care, in presa franceza, depling faptul ca retragerea lui Celine de pe lista celebrarilor oficiale nu va face decit sa-i amplifice popularitatea: romanele lui Celine se vor vinde si mai bine, lumea il va citi si mai mult, teatrele il vor adapta si mai des. De altfel unul dintre marile succese de scena ale acestor ultimi ani au fost lecturile facute de un mare actor, Fabrice Luchini, din opera lui Celine. In orinduirea mediatica si comerciala in care traim, orice scandal devine o sursa de publicitate enorma. Acum citiva ani Nicolas Sarkozy a avut nefericita inspiratie sa declare ca nu i-a placut niciodata o scriitoare din secolul al XVII-lea, Printesa de Cleves, ceea ce a readus brusc in actualitate romanele acesteia care au urcat rapid in topul vinzarilor.
In contextul actualei polemici legata de Celine, istoricii literari reamintesc ca scrierile anti-evreiesti ale autorului (in special "Bagatelle pour un massacre" si "Ecole des cadavres") au fost interpretate in mod diferit inainte si dupa Holocaust. In momentul aparitiei lor, chiar si unii scriitori cu origini evreiesti precum Andre Gide au considerat ca atacurile lui Celine la adresa evreilor tin mai degraba de nihilismul sau si ca nu pot fi serioase. "Ceea ce scrie Celine este prea grotesc ca sa poata fi luat in serios", spunea Andre Gide. La ora aceea Louis-Ferdinant Celine era perceput ca un bufon revoltat care improsca oricum cu noroi pe toata lumea: evrei, catolici, francezi, germani, albi, negri￢
Exterminarea in masa a evreilor in anii celui de-al doilea razboi mondial orchestrata de Hitler cu complicitatea altor regimuri pro-naziste europene a modificat insa total privirea asupra pamfletelor lui Celine. El insusi de altfel s-a compromis moral colaborind cu nazistii si a scapat oarecum ca prin urechile acului, dupa razboi, de pedeapsa cu moartea. Pamfletele sale (in care ii desemneaza pe evrei ca fiind responsabili de toate relele care se abat asupra Europei de peste o mie de ani) n-au mai fost publicate dupa 1945, dar pot fi citite pe Internet.
Vrind, nevrind, ajungem deci, cu aceasta polemica legata de Celine, la Holocaust, un fel de pacat de nesters al Europei si care, departe de a se estompa, se adinceste cu trecerea anilor. Pina la Holocaust gindirea critica a Occidentului si a Europei in general a fost una lipsita de autocenzura, universalista si triumfanta. Holocaustul a provocat insa un sentiment de vinovatie atit de puternic incit a dus la o paralizie a spiritului european, l-a facut prudent si ezitant. Faptul ca o monstruozitate precum Holocaustul a fost posibila in Europa asa-zis "civilizata" a pulverizat pentru un timp inca nedeterminat autoritatea morala a Europei. Din 1945 incoace, pentru a nu mai fi obligat sa gindeasca si pentru a nu gresi, intregul Occident s-a baricadat in spatele gindirii politicii corecte. In lumina acestei a doua drame, strict spirituale, pierderea libartatii de judecata, trebuie analizata si ezitarea ministerului francez al culturii care intii vrea sa-l celebreze in mod oficial pe Celine (cel mai citit autor francez in lume dupa Proust) si apoi il retrage de pe lista celor care merita celebrati de statul francez.
Un istoric francez, Alain Corbin, declara ca intelege decizia ministrului culturii, dar ca nu o aproba. "Inteleg, spune el, ca prezenta lui Celine pe lista celebrarilor oficiale este de naura sa-i raneasca pe supravietuitorii Holocaustului si pe descendentii lor. Dar pe de alta parte riscam sa deschidem astfel calea unor dezbateri fara sfirsit: intodeauna va exista cineva care sa spuna ca nu-l putem celebra pe Adloph Thiers (istoric, fost presedinte al Frantei, parintele celei de-a III-a Republici franceze) pentru ca a inabusit in singe Comuna din Paris, iar pe filozoful Jean-Jacques Rousseau pentru ca si-a abandonat copiii".
In aceasta logica, intr-adevar, Europa de rasarit ar trebui si ea sa protesteze vehement de fiecare data cind va fi celebrat in Franta un scriitor care a avut simpatii comuniste (incepind cu Jean-Paul Sartre). Intrucit, nu-i asa, toti intelectalii care au acordat, in Vest, credit moral comunismului au contribuit indirect la imensa drama a comunismului de stat din Est, utopie singeroasa soldata cu moartea a cel putin o suta de milioane de persoane (cifra avansata in Cartea Neagra a Comunismului aparuta de altfel in 1997 chiar in Franta)...
