James Cameron a asteptat ca tehnologia sa-i ajunga din urma imaginatia. Rabdarea a meritat 14 ani de sertar si patru ani de productie. „Avatar” nici nu se compara cu „2012”, celalalt blockbuster al anului. Este incomparabil mai bun. Iar daca il vedeti la IMAX-ul din AFI Palace e posibil sa aveti o revelatie de genul celei avute la sfarsitul secolului al XIX-lea de primii spectatori de cinema. James Cameron impinge cinematograful inainte, asa cum au facut Alan Crosland cu „Cantaretul de jazz” in 1927 (primul film vorbit) sau fratii Wachowski cu „Matrix”, in 1999.

„Avatar” e in primul rand unul dintre cele mai frumoase filme vazute vreodata, ti-e pur si simplu drag sa te uiti la el, atu-ul lui principal fiind modul in care exploateaza tehnica pentru a crea o lume cu totul fantastica, dar care pare atat de diafana incat iti vine sa o iei de buna. Senzatia – dupa peste doua ore si jumatate de proiectie – este ca James Cameron a vrut, de fapt, sa te absoarba cu totul in lumea lui si sa te faca sa iti doresti sa nu te mai trezesti la cea reala.

Filmele lui Cameron nu se sprijina doar pe tehnica si pe o schema dramaturgica, asa cum se intampla cu cele ale lui Roland Emmerich. Cameron vine cu ceva mai mult. „Titanic”-ul nu era doar o melodrama insiropata in efecte speciale, ci exploata panica sfarsitului lumii (de atunci) imaginand salvarea prin iubire si aratand ca exista, chiar si intr-un mare dezastru (in plus, real), o unda de lumina. De asta data, James Cameron lasa la o parte istoria si construieste o lume imaginara, desi pastreaza o armatura care te trimite la conflictul dintre traditie si civilizatie, natura si tehnica samd.

Tema nu e noua, nou e felul in care Cameron ia CGI-ul si il foloseste pentru a glorifica nu doar intoarcerea la natura sau respectul pentru trecut, dar mai ales puterea imaginatiei de a pune carne peste concepte uscate. E ca si cum Cameron s-ar fi indulcit. Dincolo de pictural si de estetica, insa, povestea lui Cameron are un miez si mai dur decat intoarcerea la natura sau ecologia. Cameron se trage un pas spre Steven Spielberg (poate si spre Guillermo del Toro), impartasind tandretea pe care o manifesta a saptea arta atunci cand le spune celor mari si mici povesti care pentru fiecare inseamna ceva, si cand ascunde in interiorul unor basme frumoase semintele unor idei mai inalte.

Aceasta metafizica populara care la un punct e posibil sa atinga kitsch-ul poate sa nu prinda la toata lumea. Am auzit persoane care, iesind in 17 decembrie de la avanpremiera de la Cinema City - AFI Palace, au spus ca efectele speciale au meritat, povestea nu. Probabil nu au reusit sa intre cu totul in conventie, asa cum face personajul principal, interpretat de Sam Worthington. Dar James Cameron (care e si autorul scenariului) are pentru fiecare cate ceva. Are niste fapturi albastre si inalte, care zboara in spatele unor pasari colorate si se inchina la un pom ale carui crengi sunt facute dintr-un fel de macaroane.

Mai are un personaj central care se plimba intre doua lumi si doua trupuri, si care manifesta inca de la prima vizita in lumea imaginara (imaginara pentru noi) o asemenea usurinta de parca si-ar fi regasit natura originara. Mai are niste soldati cu ochelari de cal, o Sigourney Weaver previzibila, dar foarte sanogena, dar ce spun, actorii sunt mai putin importanti aici. Cele 60 de procente de CGI din film te fac sa-i multumesti celui care a inventat CGI-ul. Cred ca de la "Al cincilea element" al lui Luc Besson n-am mai intalnit o lume imaginara atat de armonioasa, de coerenta si de, cum sa spun, umana.

„Avatar” – scenariul si regia James Cameron, cu Sam Worthington, Zoe Saldana, Sigourney Weaver, Stephen Lang. Pe ecranele romanesti din 18 decembrie.