Cum sa pierzi ceva, descoperind altceva - Dan Lungu, Cum sa uiti o femeie

Sâmbătă, 6 iunie 2009, 15:11 Actualitate | Cultură

Intriga celui mai recent roman al lui Dan Lungu e aceasta: un tanar ziarist parasit de prietena lui ajunge, treptat, sa se impate cu el insusi descoperindu-l pe Dumnezeu. Sau pe oamenii care cred in acesta. Vom vedea, parcurgand cartea, ca nu e neaparat unul si acelasi lucru.

Jurnalisti vs neoprotestanti

Peste deriva lui Andi se construieste romanul, impartit in doua planuri temporale intercalate: unul al unui Eu, la persoana I, si altul al unui El, Andi, la persoana a III-a. Cele doua Eu-ri sunt una si aceeasi persoana, acest fapt mi s-a parut, de la inceput, destul de evident. Intrebarea pe care si-o pune cititorul e de ce planul lui El e defazat in avans fata de cel al lui Eu si ce sens are aceasta miscare permanenta, inainte si inapoi, de la un capitol la altul. Pentru a primi un raspuns, va fi nevoie de rabdare si de multa atentie. Cheia sta in a urmari cum va evolua si incotro va duce criza tanarului erou.

Momentul cand toate certitudinile se prabusesc este foarte propice pentru o intalnire plina de semificatii. In viata lui Andi va aparea Set, un profesor de matematica devenit prezbiter adventist. Intalnirea e asezata la capatul unui sir de intamplari ce trece, in ordine inversa, printr-o ancheta jurnalistica despre sectanti, printr-o situatie dificila la ziar, legata de zgandarirea unui om de afaceri influent, prin pierderea garsonierei si prin despartirea, aparent fara nici un motiv, de Marga. Aceasta e o colega de ziar alaturi de care Andi a petrecut una dintre cele mai fericite perioade ale vietii sale. Romanul are doua repere cronologice fixe: despartirea de Marga, ce marcheaza punctul „mai rau de atat, nu se poate” si intalnirea cu Set, sinonima cu „de aici incepe vindecarea”.

O rezolvare cu echivoc

„Cum sa uiti o femeie” ar putea fi un titlu de fatada, romanul fiind, de fapt, despre „Cum sa-l descoperi pe Dumnezeu”. Andi pare, dintru inceput, un individ prea ironic si lucid pentru a deveni un membru „spalat pe creier” al bisericii adventiste. Va intelege, desigur, ca pocaitii sunt niste oameni interesanti, pe seama carora circula multe barfe rautacioase si a caror imagine e, pentru cei mai multi dintre noi, una falsa, bazata pe o crasa ignoranta (vezi scena in care ciobanii ii biciuiesc pe Set si pe tovarasii sai, strigandu-le „Sa se duca in Palestina, in tara lor”). Dar nu lasa impresia ca ar fi genul care sa se converteasca. Pe de alta parte, e si el un membru al parcului uman, suferind, in propria sa exprimare, de „bube” serioase pe suflet; altfel spus, e numai bun pentru „pocaire”.

Dincolo de acest echivoc, Dan Lungu confirma, prin cel mai recent roman al sau, ca e un prozator inzestrat, stapanind cu multa inteligenta o constructie temporala dificila si explorand subiectul sensibil al unei revelatii religioase, in perimetrul cultelor neoprotestante, fara a face prozelitism. Desi registrul mizerabilist e omniprezent, „Cum sa uiti o femeie” pluteste, cumva, pe deasupra lui, ridicand naratiunea la un nivel superior. Acesta e sutinut de trairile cat se poate de autentice ale lui Andi, de descoperirile si de revoltele sale si de un partener la fel de viu si de autentic, prezbiterul adventist Set.

Cititi si o recenzie de Cristina Balinte aici.

Citeste si comenteaza pe Blog de jurnalist cultural.