E ochelarist si chel, a renuntat la o facultate fara a incepe alta, ii place sa bea capuccino cu frisca si s-a lasat de jurnalism pentru a incepe sa scrie povesti. Chiar in aceste zile, povestile sale sunt citite in lecturi publice la Leipzig, Berlin, Hamburg si Basel. Filip Florian este numele celui mai iubit scriitor roman printre germani. Aflati din interviul Hotview ce l-ar face pe Florian sa renunte la o intalnire cu Andrei Plesu si Mircea Cartarescu, dar si cum ar putea creste uluitor numarul cartilor romanesti bune.

Vlad Mixich:A avut regele Carol I un copil din flori cu o prostituata oarba?

Filip Florian: A avut, in cartea mea „Zilele Regelui” a avut.

In realitate nu stiu daca a avut. Cartea este fictiune pura cladita pe un fundal istoric cat de cat exact si care, ca orice poveste, are nevoie de plauzibilitate. Dupa mine, asta este esential in literatura: ca lucrurile sa fie plauzibile, nu doar posibile. Plauzibile in toata carnea si esenta lor. Iar acest fundal istoric iti ofera sansa sa dai macar iluzia plauzibilitatii. Restul a fost nebunia mea si inventia mea.

Inclusiv acel copil este inventia mea pura. Dar nu este exclus sa fi existat unul sau mai multi copii. Sa existe povesti secrete despre care nu stim nici noi, nici istoricii.

„Scriu ce-mi tuna mie sa scriu!”

V.M.: In „Zilele Regelui” exista o scena de amor pe care ati descris-o delicat, aproape timid. De ce nu ati folosit acel gen de cuvinte dezinhibate, care fac parte din reteta care asigura vanzarea unei carti?

Filip Florian: Eu nu cred ca exista anumite cuvinte care vand o carte.

Astea sunt niste idei preconcepute, niste clisee care tot circula in lumea literara. Cred ca o carte este o carte si trebuie sa aiba limba ei proprie si sa-si fie siesi cat mai fidela, tonului ei, atmosferei si vietii ei. Daca se vinde sau nu e cu totul alta poveste si reteta asta nu o stapaneste absolut nimeni. Nici pe partea asta a oceanului, nici pe cealalta. Apar in continuare surprize uriase cu lucruri care se vand colosal si nu s-ar fi asteptat nimeni sa fie asa.

Oricum, eu cand scriu nu ma gandesc nicio clipa la cum s-ar vinde sau nu s-ar vinde cartea. Pur si simplu scriu ce-mi tuna mie sa scriu. Am inca norocul sa fiu cucerit cu totul de scrierea cartii si acesta e cel mai minunat lucru. Restul nu mai tine de mine.

V.M.: Motanul Siegfried este unul dintre personajele importante din „Zilele Regelui”. Aveti un Siegfried si in realitate?

Filip Florian: Nu am. Am avut pisici, dar niciodata nu am avut motan. Ultima pisica pe care am avut-o, am iubit-o enorm. Trebuie sa recunosc ca a fost ca primul meu copil.

Am luat-o la patru ani dupa ce m-am casatorit si s-a prapadit abia in 2007. O chema Comisarul si, neavand copii o vreme, a fost acea nebunie tipica tinerelor cupluri care dau toata iubirea lor materno-paterna catelului, pisoiului, papagalului... Eu nu am niciodata fiinte reale pe care sa le transform in personaje. Niciunul dintre personaje nu a existat. Intamplari mici, auzite din familie din vecini se mai intampla sa le pateasca si personajele mele dar in niciun caz X din carte nu e Y din realitate.

V.M.: Va amintiti ziua in care ati terminat „Zilele Regelui”?

Filip Florian: Chiar imi amintesc ziua precis.

In vara trecuta, pe 18 august, am terminat de scris cartea. Era o seara de vara si eram intr-un satuc de munte unde vara se poate respira. Imi amintesc doar fericirea aia nebuna de a termina si faptul ca am mai stat ore intregi afara, asa cu ochii in zare. In rest nu s-a intamplat nimic special: nici nu a fulgerat, nici nu au inceput sa tasneasca gheizere in mijlocul satului. Insa eu, ca si oricare alt autor din lumea asta, iti voi spune ce fericit esti cand termini o carte, stiind foarte bine cat este de muncit la ea.

Din punctul asta de vedere este un sentiment de necomparat. Nu vad o comparatie rezonabila.

„Dupa 10 ani de gazetarie politica ti se naclaieste mintea”

V.M.: In urma cu 10 ani erati jurnalist...

Filip Florian: In 1999 am renuntat absolut total la gazetarie.

V.M.: La cat timp dupa aceea ati publicat prima carte?

Filip Florian: La 5 ani, cand a aparut „Degete mici”. Dar asta nu inseamna ca dupa ce m-am lasat de gazetarie, de a doua zi dimineata, m-am pus cu arme si bagaje pe facut literatura. In primul rand ar fi caraghios sa ne imaginam ca e posibil asa ceva.

Au fost luni si luni, aproape un an, in care cred ca nu am scris un rand macar si nici nu am vrut sa-l scriu. Pur si simplu a fost un an in care m-am curatat de toata acea zgura adunata in mintea mea in 10 ani de gazetarie in care, mai ales daca lucrezi pe domeniul politic, pur si simplu ti se naclaieste mintea. Devii ca un mecanic auto dupa o zi de munca, cu mainile pline de ulei si rugina. Cred ca asa ceva pateste creierul omului.

V.M.: Si cum v-ati curatat de zgura?

Filip Florian: Nu am deschis niciun ziar, nu m-am uitat si nu am ascultat niciun jurnal de stiri vreme de doi ani.

Pur si simplu m-am decuplat absolut total si am facut lucruri dintre cele mai simple si copilaresti. Am mai povestit asta: a fost un an de zile in care m-am plimbat pe munte, am jucat fotbal, am cules ciuperci, am plantat pomi si i-am ingrijit. Am facut cele mai nevinovate si placute lucruri posibile. Pana cand am simtit ca mintea mea reincepe sa functioneze in sensul ala literar, in care functiona si cand eram pusti.

V.M.: E nevoie de curaj pentru a lua o astfel de hotarare?

Filip Florian: Nu cred. E nevoie de o tenacitate un pic nefireasca.

Pare a fi curaj, dar nu cred ca este. Cred ca e la indemana oricui. Totul e sa vrei cu adevarat. E foarte usor sa-ti oferi tot timpul scuze. Am trecut si eu prin asta atatia ani. Stiu cum e sa te tot amagesti de azi pe maine: ca acum tocmai mai ai de facut nu stiu ce, ca e important sa termini nu stiu ce teza de masterat, ca tocmai trebuie sa te muti, mii si mii de „tocmai trebuie sa...”. Si lucrurile astea se aduna unul peste celalalt pana ce constati ca e prea tarziu sa mai faci asa ceva.

V.M.: Cand ati plecat aveati vreo certitudine?

Filip Florian: Nu. Eu am avut doar obsesia de a scrie.

Singura mea dorinta, uriasa, a fost sa-mi arat mie insumi ca sunt capabil sa scriu o carte pe gustul meu. Atat. A fost unicul meu criteriu.

Cum ar putea creste numarul cartilor bune?

V.M.: Daca dupa 10 ani cartile dumneavoastra nu ar fi avut succes, v-ati fi reintors la gazetarie?

Filip Florian: M-as fi reintors la orice. Si acum ma pot intoarce oricand, daca viata ma va obliga sa fac asta. Eu nu sunt un tip damnat unui proiect autoimpus.

Daca Dumnezeu ma ajuta sa pot supravietui din scris, e minunat. Deocamdata, de cativa ani buni, supravietuiesc strict din asta. Cand nu se va mai putea, voi fi nevoit sa-mi castig intr-un fel sau altul painea. Daca o sa fac din nou ziaristica sau nu, asta nu mai stiu. Sincer, mi-as dori sa nu fiu adus intr-o astfel de situatie, dar daca viata ma va obliga...

V.M.: Se zice ca Slavici v-ar fi un fel de strabunic. Este vreo reincarnare la mijloc?

Filip Florian: In niciun caz. S-au adunat prea multe alte feluri de sange in mine. In general, despre marii scriitori noi avem o imagine ca despre un soi de apostoli ai neamului.

Nici nu ai cum sa gandesti altfel cata vreme inca din gradinita, portrete ale marilor scriitori sunt pe toate holurile. Bietul copil se uita la domnul ala cu barba care e Slavici si isi inchipuie ca a fost cu sapte maini sau ca a salvat-o pe Ileana Cosanzeana. Erau si ei tot oameni si in general traiau tot foarte prost. Dar dupa moartea lor, romanii au capacitatea de a-i transforma in personaje aproape de basm.

V.M.: Si asta nu e bine?

Filip Florian: Nu. De fapt noi nici nu mai judecam operele lor. Orice copil de liceu, daca il opresti pe strada a auzit numele Slavici, dar nimeni nu-i mai citeste pe clasici.

Aceasta mitizare are un efect demolator. Din momentul in care devii un mit literar, nu mai esti citit. Esti doar un inger pe acea lunga lista de apostoli si arhangheli ai literaturii romane.

V.M.: Am inteles ca preferati drumetiile pe munte, intalnirilor din cercurile literare.

Filip Florian: Asa, pripit si usor vulgar spus: cred ca e o chestie de gust. Muntele e ceva splendid, coplesitor, e ceva dincolo de om. Pe cand intalnirile cu scriitori...

V.M.: Ce alegeti: o seara pe munte sau o serata alaturi de Andrei Plesu si Mircea Cartarescu?

Filip Florian: Imi pare rau pentru ca ii pretuiesc enorm pe amandoi, dar chiar si in conditiile astea, dupa mine unul nici nu incape comparatie. Sunt lucruri care pur si simplu nu se pot compara.

V.M.: De ce nu puteti scrie in Bucuresti, desi aici v-ati nascut?

Filip Florian: Din nefericire e un oras care pe mine unul ma sufoca.

S-ar putea sa fie de vina si locuinta mea, care este extrem de mica. Traim trei fiinte in ea si ar trebui sa ma inchid in closet ca sa pot scrie singur. Apoi mai e ceva: nu pot sa-i mint pe oameni si sa le spun ca nu sunt in Bucuresti. Si lumea, stiind ca esti aici...prieteni, rude, intamplari, fiscul, gazele. Toate chestiile astea, orice drum marunt care in loc sa-ti ia un sfert de ora, din cauza traficului iti ia trei ore.

Eu unul nu pot functiona in conditiile astea.

V.M.: In strainatate ati participat la numeroase lecturi publice. Dar de ce nu si in Romania?

Filip Florian: Imi doresc enorm sa se intample asta si in Romania.

Mi se pare nefiresc sa nu existe asa ceva la noi. In Germania si in Franta, lecturile publice sunt principala tinta a ministerelor culturii. Actualul ministru francez al culturii a declarat lectura publica tinta numarul unu a mandatului sau. Pe de alta parte, este nefiresc ca intr-o tara cu 20 de milioane de locuitori sa nu existe nici macar o rezidenta pe an pentru un scriitor. Este de domeniul incredibilului.

Eu pot sa pun mana in foc ca, in momentul in care vor fi macar 10 rezidente pe an, numarul cartilor bune va creste uluitor. Pentru ca este cu totul altceva sa-l iei pe un scriitor extraordinar, obligat sa mearga la servici pentru a supravietui, si sa-i dai sansa, cateva luni, sa scrie in singuratate si concentrare maxima, decat sa-l lasi sa scrie in week-end-uri. Ne plangem pe de o parte ca nu avem suficiente carti dincolo de mediocru, dar nici o institutie a statului nu face absolut nimic pentru asta.

V.M.: Dar credeti ca ar cumpara romanii bilete la o lectura publica?

Filip Florian: Eu cred ca ar cumpara.

Am macar aceasta urma minuscula de trufie sa cred asta. Nu romanul in sens larg ar cumpara, pentru ca nu romanul in sens larg merge la Muzeul National de Arta Contemporana, ci merg acei romani pasionati pe care ii intereseaza acel tip de arta. Si lecturile publice au cu siguranta publicul lor. Am garantia, nu dorinta sau speranta, ca acest tip de public exista si am vazut deja asta in Bucuresti, dar se organizeaza mult prea putine evenimente.

Cred ca ce lipseste in Romania este acel palier mijlociu dintre institutia mare, cum ar fi Ministerul Culturii, ICR sau directiile de cultura de la primarii si artistul propriu-zis. Acel tip de asociatie non-profit care, cu o mana sa atraga sponsorizari, iar cu cealalta sa deschida proiecte de acest tip: lecturi publice, rezidente, expozitii. Absenta acestui tip de fundatii nu se rasfrange doar asupra scriitorilor.

Notiunea de curator e rara-avis, iar in materie de literatura nu exista deloc. Degeaba exista acel Forum Cultural National daca nu exista fundatiile care sa ceara finantari pentru asemenea proiecte. Eu unul nu o sa solicit finantari in viata mea, ca scriitor, pentru ca nu este treaba mea.

„Germania este mama tuturor ranitilor literari ai Estului”

V.M.:Unii spun ca limba romana este o limba prea mica pentru un scriitor mare...

Filip Florian: O spun cu mana pe suflet ca nu este adevarat. Iubesc limba romana la nebunie si e un dar pentru mine ca pot sa scriu in limba asta.

V.M.: Daca ati compara limba romana cu o femeie, cum ati descrie-o?

Filip Florian: Cred ca este o femeie plina de nuante, care poate reactiona in toate felurile, oricand. Nu e in niciun caz o femeie cu un comportament liniar, previzibil si de plastic. E o femeie foarte vie si permanent altfel decat ai banui ca poate fi.

V.M.: Aveti un mare succes in Germania. De ce credeti ca va plac nemtii atat de mult?

Filip Florian: Eu unul am fost uluit, recunosc.

Mi-am dorit foarte mult asta pentru ca am o slabiciune speciala pentru spatiul literar de limba germana. In primul rand am o admiratie nebuna pentru publicul german care vine la lecturi, eu mai mult stand degeaba pe scena pentru ca textele mele se citesc in limba germana fie de catre traducatorul meu, fie de catre un actor. Am sansa sa ma pot uita la oameni. Si sunt efectiv indragostiti de literatura.

Sunt oameni care se topesc dupa carti si dupa povestile din carti, si asta nu te poate lăsa rece ca autor. Felul în care ei se poartă cu scriitorii, nu doar cu cei germani, este copleşitor. Sunt nenumăraţi autori din partea aceasta a Europei, care îşi petrec lungi perioade de timp cu diverse rezidenţe literare in Germania, Austria, Elveţia. E un soi de mama tuturor răniţilor literari ai Estului.

V.M.: „Degete mici” a avut parte in doar cateva luni de 18 cronici favorabile in presa de limba germana.

Filip Florian: Da, e de neinchipuit pentru mine. Categoric a contat si numele editurii, aici nu am nicio îndoială.

Dar daca ar fi doar asta, ar insemna ca toate cartile editurii Suhrkamp ar trebui sa aiba acelasi numar de cronici, in acelasi timp. Mai e un altceva care mie imi scapa, recunosc. In orice caz nu ma pot eu pronunta, o spun sincer.

V.M.: Nu a inceput sa va bata gandul ca sunteti genial!?

Filip Florian: Nu, in niciun caz.

Fereasca Dumnezeu de asa bataie de gand.

V.M.: De ce fereasca Dumnezeu?

Filip Florian: Nu, dar nici nu e cazul si e o sminteala absurda si fara sens.

Repet inca odata: tot ce mi-am dorit eu mai mult pe lumea asta a fost sa pot sa scriu. Faptul ca sunt in aceasta situatie e pentru mine deja un dar prea mare.

„Sunt incantat ca am doar bacalaureatul”

V.M.: Aveti o adevarata obsesie pentru desecretizarea arhivelor securitatii. De unde vine?

Filip Florian: Este o mostenire clara din perioada de jurnalism dar, in afara de a fi jurnalist, in anii `90 am fost un clasic militant al mitingurilor de tip Piata Universitatii.

Senzatia mea e ca hidosenia absoluta a comunismului se gaseste de fapt in arhivele astea. Cu restul, ca nu era ulei, ca se lua lumina, ca se cenzurau cartile, ca erau doua ore de program TV, cu tot restul asta imens, desi de o gravitate uriasa, se putea trai. N-a murit nimeni ca nu a plecat peste granite. Mama de exemplu, care era secretar literar la teatrul Tandarica, nu a putut 8 ani de zile sa plece nici macar in Bulgaria.

Era singurul om din teatru care ramanea permanent in Romania pentru ca sora ei fugise in Germania, iar unchiul ei fusese detinut politic. Mama a trait bine-merci pentru ca era totusi un lucru digerabil. Pe cand crimele infioratoare facute de Securitate... Mie si azi mi se ridica parul pe brate. Iar faptul ca toate lucrurile astea sunt tainuite pana in anul 2009, mie mi se pare de neimaginat, e uluitor.

Si uitam cu totii cu un talent in acelasi timp admirabil si detestabil. Mazga asta zilnica s-a asezat in atatea straturi peste noi incat a ajuns sa ne fure pana si indignarea, pana si sentimentul minim de justitie si dreptate. Recunosc ca daca am o obsesie sociala pe lumea asta, e clar obsesia mea numarul 1. Desi nu cred ca se va rezolva vreodata.

V.M.: Dupa ce ati renuntat la Facultatea de Geologie, nu v-ati gandit sa va inscrieti la Litere?

Filip Florian: Am avut un gand sa dau examen, dar a durat cinci zile si mi-am dat seama ca nu are absolut niciun sens. Si chiar nu simt ca am pierdut ceva. Poate ca as fi castigat niste prieteni nemaipomeniti, dar recunosc ca sunt incantat ca am doar bacalaureatul.

Printre atatia doctori, si super-doctori si mega-doctori care apar peste noapte ma simt exceptional.

V.M.: Daca ar fi sa va treziti maine dimineata si sa dispara ca prin minune una dintre problemele care va apasa, care ar fi acea problema?

Filip Florian: Nu stiu, e greu de spus.

Sa ma pot lasa de fumat fara nicio suferinta si uitand ca am fumat vreodata, fie sa pot fuma in continuare, dar sa nu mai simt urmarile fumatului atat de apasator asa cum le simt acum.

V.M.: Dedicatia de pe „Zilele Regelui” e pentru fiul dumneavoastra: „lui Luca, care stie ce e bucuria”.

..

Filip Florian: Asa cred eu: ca stie ce e bucuria.

V.M.: Ce e bucuria?

Filip Florian: Pai asta stie el.

Senzatia mea e ca are o capacitate atat de rara de a lua din orice dramul acela de bucurie vital, care efectiv face viata frumoasa si traibila, incat am o admiratie imensa pentru asta.