S-a indragostit de tambal de la 3 ani si a stiut mereu ca viata lui va fi legata de "instrumentul cu bete". A transformat partituri de pian in partituri de tambal, a interpretat Chopin si Rahmaninov la Scala din Milano si a cantat etno-jazz in deschiderea concertului lui Chick Corea, in Romania. Cand nu se distreaza pe seama zvonurilor despre iminenta lui casatorie, Marius Mihalache munceste ca sa-i bucure pe oameni cu muzica lui. HotNews.ro l-a provocat pe cunoscutul artist sa spuna povestea tambalului si a carierei sale.

Cand il vezi la televizor, cantand la tambal din picioare, ai senzatia ca e stapanul scenei, ti-l imaginezi un colos, care traieste in sferele inalte ale muzicii. In realitate, Marius Mihalache nu are mai mult de 1.70 metri. Ii priveste timid pe oamenii necunoscuti, cu respect. Ii sclipesc ochii atunci cand vorbeste despre tambal si ai senzatia ca isi retraieste viata pe masura ce o povesteste.

Tambalul era singurul obiect din casa pe care il lovea si scotea sunete

"M-am nascut intr-o familie de artisti si eram inconjurat de tot felul de instrumente prin casa. Tambalul mi s-a parut cel mai fascinant pentru ca luai doua bete si dadeai in el si era si o joaca. La 3-4 ani, cati aveam, era mult mai tentant decat vioara sau pianul, care nu necesitau un efort fizic sa canti la ele. Aici luai doua bete si dadeai in ceva. Si nu numai ca loveai un obiect, el scotea si sunete.

Asta m-a atras cel mai mult: spre deosebire de alte lucruri pe care le loveam cu betele prin casa sau afara, tambalul scotea sunete.Stateam toata ziua si bateam in el pana cand tata m-a invatat cate ceva, mi-a legat niste de ate de cateva corzi si mi-a explicat: "Asta-i LA, asta-i DO, ca idee, joaca-te numai pe notele astea!" Si m-am tot jucat pana cand am invatat mai multe note si mai multe". Marius deseneaza permanent, cu degetele, formele notelor si ale jocului sau. Apoi se opreste si incepe sa vorbeasca despre istoria tambalului, despre ce il deosebeste de pian, trece de la joc la lucruri serioase si, astfel, te introduce in lumea lui.

Tambalul este un instrument de acompaniament pentru taraf si vine din Orientul Mijlociu. Romanii l-au preluat, insa, de la unguri, prin anii '50 si, abia de cativa ani, a devenit popular si in Occident. Cu regret in glas, Marius povesteste despre clasele de tambal din scolile de muzica din Olanda. Se intoarce apoi, la tambal.

"E un instrument foarte asemanator cu pianul, se acorda, iar piesele de schimb le gasesti la cei care fabrica piane. Principiul celor doua instrumente e acelasi: lovirea corzilor. Atat doar ca la pian exista, in interior, niste ciocanele care lovesc corzile atunci cand apesi clapa, pe cand la tambal tu tii ciocanelul in mana. Se spune ca legatura dintre artist si instrument este mult mai puternica la tambal pentru ca dispare intermediarul - clapa."

Marius a studiat si pianul, a fost indragostit de muzica clasica pana pe la 17 ani, cand s-a indreptat spre jazz si alte combinatii de stiluri. "Am folosit si folosesc foarte mult muzica folclorica romaneasca, pentru ca un artist care nu-si foloseste radacinile nu are esenta, creaza o muzica fara suflet", explica el.

A cantat la Scala din Milano fara sa stie unde se afla

Debutul a fost cand avea in jur de 9 ani. La scurt timp dupa ce a avut primul spectacol pe scena romaneasca, a participat la un concurs international, in Grecia, si a obtinut locul 2.

"Aveam foarte multe concerte cu "Cantarea Romaniei", ca asa era pe atunci, eram la Palatul Copiilor. La 13 ani am plecat la Paris, la un concurs de muzica clasica si am obtinut primul loc si tot asa. Au urmat mai multe spectacole prin Europa, unul chiar in Milano, la Scala, cand aveam doar 17 ani. A fost minunat, eu nu stiam ca ma aflu in faimoasa Scala din Milano", povesteste el cu ochii stralucind de entuziasm. Incepe sa povesteasca totul de la inceput, cu gesturi care iti capteaza atentia. Ai senzatia ca vezi publicul din sala teatrului italian in ochii lui.

"Eram in turneu in Italia, aveam vreo treizeci si ceva de spectacole, iar unul dintre ele s-a tinut la un teatru din Milano. Eram cu un ansamblu folcloric si trebuia sa cantam in doua reprize. Noi, de obicei, aveam pregatita o singura repriza si la Scala din Milano e un ritual, o traditie, artistii trebuie sa faca pauza si sa coboare sa vorbeasca cu publicul si sa faca pauza pentru a le permite oamenilor din public sa socializeze.

Acolo se strange crema societatii si, in pauza, socializeaza intre ei, iar la final, artistii ies in foaiere si discuta cu ei. Cum ansamblul nu avea a doua repriza pregatita, dirijorul mi-a spus ca o sa cant singur vreo 30 de minute, muzica clasica. Pe vremea aia eram foarte concentrat pe muzica clasica - Rahmaninov, Chopin, Mozart - si am zis:"Ok!"

La repetitii mi s-a parut un pic ciudata sala, era prea mareata, prea grandioasa pentru un simplu teatru, aveam senzatia ca nu se mai termina randurile de balcoane. Auzisem ca cei din nordul Italiei sunt mai snobi, era primul concert la Milano si mi-am spus ca poate asa e acolo. Am iesit pe scena si am cantat vreo jumatate de ora, apoi am avut un bis, inca un bis, pana pe la vreo 50 de minute. Publicul era in picioare, extrem de entuziasmat, aruncau flori pe scena, chiar m-am speriat, nu stiam ce vor de la mine.

In a doua parte am avut programul cu ansamblul si apoi am iesit sa stam de vorba cu spectatorii. Bineinteles ca, fiind si cel mai tanar din ansamblu, eram in centrul atentiei. La un moment dat, ma intreaba cineva din public:"Cum e sa canti la Scala din Milano la o varsta asa de frageda, cand orice artist si-ar dori sa urce pe scena, iar unii, dintre cei consacrati, n-au trecut nici macar prin fata teatrului?" Eu m-am uitat lung la el, am ridicat din umeri si i-am zis:"Nu stiu cum e, habar n-am daca o sa ajung vreodata acolo".

Pentru mine Scala era un loc unde noi, muritorii, nu aveam cum sa ajungem, era Maria Callas si chestii de genul asta. Si barbatul a inceput sa zambeasca si si-a chemat niste prieteni pe langa el ca sa vada ca eu nu stiu unde ma aflu si mi-au spus, in final, ca sunt la Scala din Milano si tocmai am cantat pe una dintre cele mai ravnite scene. A fost un moment unic pentru mine, nu mi-a venit sa cred si, la sfarsit, dupa ce au plecat toti m-am plimbat prin sala, printre scaune, si ma gandeam:"Doamne, unde-am cantat!" ".

"Poti face un film numai dintr-o singura zi: cea in care l-am cunoscut pe Chick Corea"

Marius incheie o poveste ca sa inceapa alta. Dupa concertul de la Milano, a urmat un alt moment foarte important pentru parcursul sau profesional. Cineva i-a adus o caseta video cu Chick Corea. "L-am ascultat si prima oara am avut tendinta de a ma lasa de muzica. Vedeai perfectiunea. Daca exista perfectiune in ceva, la Chick Corea o gasesti definita, intinsa pe paine, tot timpul. Eu eram in perioada de formare si cand l-am ascultat, mi s-a parut atat de inalt si de greu de atins ceea ce face el, incat am spus: "asa vreau sa fac, dar pentru ca nu voi reusi niciodata, ma las!"", povesteste el emotionat.

Cat timp vorbeste despre Corea si despre influenta pe care a avut-o asupra lui, ai senzatia ca este alt om. E pasional, pune suflet, vorbeste pana i se usuca gura, se ineaca, dar nu se opreste. Isi duce, pe nerasuflate, povestea pana la capat.

"Canta atat de complicat incat depasea standardele muzicii, iesea din tiparele pe care le invatasem eu. Ascultam cu distonocalm pentru ca, daca incerci sa intri in muzica lui Corea, te ia durerea de cap. E atata informatie muzicala, incat creierul nu o poate procesa in timp real, te ia dintr-o parte si te duce si iti fac creierii ca o minge de ping-pong. Luam distonocalm si ma straduiam sa il inteleg. Atunci m-am apucat de jazz si am crescut cu Chick Corea in mine zi de zi, eram fascinat numai cat ii auzeam primele degete pe pian. Ma uitam la el ca la un om care sta pe nori, nu are picioare, nimic, numai aureola i se zareste."

Cand a venit in Romania, Chick Corea isi cauta pe cineva care sa ii deschida concertul. Managerul lui Marius i-a facut o surpriza si a inscris un material cu el in concurs. Dintre cei 80-90 de participanti, Marius a fost cel ales. "Cand am aflat ca trebuie sa cant la concertul lui, am inceput sa tremur, am zis ca nu se poate asa ceva si ca eu nu cant. Poti face un film numai dintr-o singura zi: cea in care l-am cunoscut pe Chick Corea", marturiseste el.

"Stiam ca e la repetitia de sunet si eu ma apropiam de scena si auzeam pianul. E o senzatie uluitoare sa auzi live un om care traieste in tine, pe care il ai in minte zi si noapte. Cu fiecare pas pe care il faceam imi era tot mai frica sa il vad. Nu puteam nici sa dau draperia la o parte si sa ma uit la el. A fost cumplit, dar n-as inlocui niciodata cu nimic sentimentul acela. Il vedeam numai din spate pentru ca el isi studia materialele si dadeam draperia cate un pic, exact ca un copil care are o bomboana si mananca din ea cate putin, de frica sa nu i se termine. Nu imi venea sa cred ca era la 5 metri de mine", povesteste Marius. Din vocea lui putin tremurata iti dai seama ca retraieste momentul, la aceeasi intensitate. Iar cand face cu mana gestul apucarii draperiei si al uitatului pe furis, ai senzatia ca priveste prin tine si il vede pe Chick Corea in carne si oase.

"La 5 jumate trebuia sa intru eu sa imi fac sunetul si managerul meu, pentru care Chick Corea era un brand si atat, vazand ca el continua sa studieze si sa repete, a vrut sa se duca si sa ii spuna ca trebuie sa ma pregatesc si eu. Am sarit ca ars: "Nu, lasa-l sa cante, cum sa il scoti?! Lasa ca nu mai fac sunetul, cant asa, cum sa il deranjezi?" Pana la urma s-a duc si i-a spus. Eu, daca eram in locul lui Corea, in momentul ala luam pianul si i-l faceam guler omului care venea sa ma scoata pe mine, Chick Corea, din scena. Nu, el s-a ridicat usor de la pian si a spus ca nu e nicio problema si ca pot intra". Marius e la fel de bun povestitor, cum este si muzician. Te tine in suspans si gradeaza povestirea in asa fel incat, pe de-o parte, ai vrea sa iti spuna mai repede ce s-a intamplat si, pe de alta, ai vrea sa nu mai termine niciodata de povestit.

"Trebuia sa cant 20 de minute si am cantat 50, din bis in bis, cu sala in picioare"

"S-a ridicat si statea asa, in coltul pianului, asteptand sa intru. Eu am intrat cu spatele la el, ca sa evit orice contact vizual, si am tremurat tot timpul cat mi-am montat aparatura. El era la un metru de mine, ii simteam respiratia in ceafa si aveam senzatia ca nu mai stiu sa cant, uitasem tot. Cantam cu Paula Seling si cu Lucian Maxim, ei isi facusera probele fara probleme, numai eu parca eram de pe alta lume. Pana la urma, Chick Corea a cerut sa ma cunoasca si m-am dus spre el, mi-a zis:"Hello, I'm Chick", iar in momentul in care am dat noroc cu el mi s-au muiat genunchii si n-am putut sa ii spun nimic", povesteste el.

Punctul culminant a fost cand a venit momentul sa cante. Erau 5000 de oameni, Sala Palatului plina. Chick Corea era un material didactic pentru multi dintre muzicieni si majoritatea spectatorilor erau muzicieni veniti sa-l asculte live, sa il studieze. Si iata ca in mijlocul scenei era, de fapt, un tambal si, in spatele lui, un tanar complet necunoscut.

"Am stat, cred, mai mult de un minut fara sa cant, cu capul in jos. Minutul ala a fost crucial pentru ca datorita lui am cucerit sala. Nu stia nimeni nimic despre mine, era un tambal in mijlocul scenei, probabil toti se asteptau sa cant ceva folcloric si in minutul ala a crescut tensiunea. Era o liniste mormantala si a fost o putere dumnezeiasca cea care m-a facut sa incep sa cant.

Am dat o singura nota in tambal si parca mi-a disparut toata incarcatura si toate emotiile. Trebuia sa cant 20 de minute si am cantat 50, din bis in bis, cu sala in picioare. La al cincilea bis a intrat pe scena managerul lui Corea si a spus:"In momentul asta intra Chick Corea".", povesteste Marius, cu satisfactie.

Spectacolul s-a dovedit a fi o foarte buna rampa de lansare, cel putin in Romania, si, dupa el, a urmat colaborarea cu Tandarica. "Am avut foarte multe concerte impreuna si proiecte foarte frumoase si dup-aia am plecat si am urmat parcursul firesc: am inceput sa fac muzica de film, sa am proiectele mele, de la muzica balcanica la etno-jazz, de la muzica clasica la jazz-rock si asa mai departe", isi aminteste tambalistul.

Concertul lui Chick Corea a fost o rampa de lansare pentru Marius Mihalache

Publicul roman nu are o educatie muzicala

Lui Marius nu i se pare ciudat ca artistii trebuie sa fie mai intai recunoscuti in strainatate si abia apoi aici, in tara. "Publicul roman nu este educat, din punct de vedere muzical, pentru a face o selectie, sa spuna: "Asta-i bun, asta nu-i bun!" .Publicul roman ia foarte mult din imaginea a ceea ce i se da si inca ia de bun tot ce vede la televizor si se scrie in presa. De exemplu, apar tot felul de articole cum ca ma casatoresc, imi ureaza oamenii pe strada "casa de piatra" si, cand dezmint, se uita lung la mine si imi spun: "Ah, lasa ca zici tu asa, noi n-am citit?" sau "Noi n-am vazut?" .

Nefiind un public educat muzical , cu o cultura in spatele lui, cu variante din care sa aleaga, el ia ceea ce i se da. Atunci sigur ca pentru artisti care nu sunt atat de comerciali, nu fac muzica din asta comerciala atat de facila, e nevoie de o poveste in spate, un palmares, pentru a fi digerati de publicul romanesc. Altfel, ii si inteleg, n-aveau cum sa ma asculte pe mine si sa spuna:"Da, domle', asta are influente de nu stiu ce genuri muzicale, canta cu nu stiu ce armonii si asa mai departe", explica el.

Ar mai fi si faptul ca romanii nu sunt prea receptivi la nou si, de multe ori, refuza sa asculte ceva inovativ. Lui Marius nu i s-a intamplat niciodata sa fie fluierat sau huiduit si, atunci cand s-a temut ca ar putea pati asta, a avut parte de surprize placute. "Cel mai frumos compliment din viata mea l-am primit in Romania, la un festival la Brasov. Cantam jazz-rock cu Tandarica si, inaintea noastra, terau rupe de hip-hop si de rock. Publicul era format din copii de 14-15 ani care se aruncau prin noroi, prin baltoace, erau extrem de zbuciumati si mi-era frica sa nu fiu huiduit. Am intrat un pic cu teama, dar total neintemeiata.

Oamenii s-au linistit complet, s-au asezat in noroi si au ascultat cu cea mai mare atentie, iar la sfarsit ne-au aplaudat. Dupa ce am coborat de pe scena a venit un pusti la mine si mi-a spus: "Domle', e pentru prima data cand simt si vad ce inseamna arta! Parca va simteam sudoarea de pe frunte pe fruntea mea!" Mi s-a parut senzational sa aud asa ceva de la un om care ma asculta pentru prima data", povesteste el.

"M-as bucura sa vina din urma cineva sa imi faca concurenta"

Pentru Marius Mihalache educatia muzicala este extrem de importanta. El crede ca talentul te poate ajuta doar pana la un moment dat, apoi trebuie sa intervina scoala. Daca n-o faci, ramai doar la stadiul de talentat si atat.

"Eu am facut muzica clasica foarte mult timp pe tambal. Le invatam, pe pian mai intai si apoi le transpuneam, impreuna cu profesorul meu, pe tambal. El m-a indrumat spre asa ceva, iar eu eram fascinat ca pot canta la tambal Rahmaninov si Mozart. Insa, ca sa faci toate astea, iti trebuie scoala. Sunt anumite lucruri pe care, oricat de talentat ai fi, n-ai cum sa le afli decat invatand.

Mie imi pare rau ca nu sunt tambalisti care sa practice stilul meu, care sa creeze o competitie. Sunt singur si asta nu e bine, chiar daca pare la un moment dat ca esti stapan pe un teren anume. Daca ar fi doua-trei proiecte de genul acesta, lumea ar avea de unde sa aleaga, ar putea face o comparatie. M-as bucura sa vina din urma cineva sa imi faca concurenta", spune Marius, cu o urma de regret in voce.

Din pacate, insa, nu prea sunt profesori care sa ii indrume pe elevi pe drumul pe care a mers el. Desi sunt tineri care doresc sa faca tambal, ei invata tot folclor si merg pe linia clasica a instrumentului. "E in regula, e frumos, dar mare lucru nu poti face, te multumesti cu un taraf si cam atat. O sa-l indrum pe baietelul meu. El face pian acum, are 9 ani, iar din clasa a V-a - a VI-a o sa treaca si la tambal.

Eu am stiut de mic ce vreau sa fac in viata si am fost un copil foarte ascultator, am muncit foarte mult si am studiat pana cand mi-a curs sange din degete. E foarte important sa stii ce vrei sa faci in viata. Foarte multi tineri ajung pe la 20-20 si ceva de ani si nu stiu pe ce drum s-o apuce. Eu am incercat mereu sa fac totul cat mai bine. Poate ca uneori nici mie nu mi-a placut, niciunui copil nu ii place sa munceasca, dar asta mi-am dorit sa fac. Am vrut sa fac muzica!

Noi inca suntem copii; avem o democratie foarte tanara, inca mai traim dupa multe conceptii comuniste: sa nu ies din canoanele astea, sa fac asa si nu asa. Practic, iti omoara initiativa, nu poti iesi din cuvantul lui Bach, nu poti iesi din cuvantul lui Mozart. Daca indraznesti sa ii interpretezi altfel, sau sa le dai o alta culoare, e blasfemie! Inca se merge asa in Romania si de aceea nu inaintam si importam foarte mult, fara sa ne dam seama ca nu poti ajunge la o valoare inalta copiind pe altii", explica Marius.

"Muzica nu e o forma de divertisment pentru mine, e un act de cultura, e o hranire a sufletului"

Despre meseria de profesor, spune ca nu e facut pentru ea. Ii lipsesc, cu desavarsire, rabdarea si timpul."Am predat la un moment dat unui copil ai carui parinti au insistat foarte mult sa ma ocup de el si nu am rabdare. Plus ca ei vroiau sa cante ca mine, ori ca mine, nu neaparat ca e greu, nici eu nu pot canta. E vorba de ceea ce eu simt atunci cand cant si sunt multe lucruri pe care le fac pe scena si dup-aia nu le mai pot face. Si ajung sa ma studiez eu pe mine", povesteste el, razand. Nu o spune cu emfaza, dimpotriva, e foarte modest si tot ce vrea sa sublinieze este faptul ca atunci cand se afla la tambal, se dedica total muzicii.

"Cand compun - compun pur si simplu. Sa nu crezi acum ca ma duc la munte, ma cocot intr-un brad si stau acolo, eu cu mine. Depinde ce vreau sa compun: daca am muzica de film, iau filmul, il vad si, pe masura ce ma inspira, incep sa scriu, daca vreau sa compun ceva cu influente, le studiez pe fiecare in parte si combin ce au ele mai expresiv.

Sunt un luptator, un om care munceste foarte mult si, de obicei, realizez tot ce imi pun in minte. Pe scena nu ma zbantui, nu ma manifest, pentru ca muzica nu e o forma de divertisment pentru mine, e un act de cultura, e o hranire a sufletului si atunci eu cred ca oamenii trebuie sa primeasca muzica in forma ei cea mai pura, fara artificii de genul :"haideti, manutele sus, sa cantam cu totii!". Publicul ma place asa cum sunt pentru ca le ofer muzica si vad in mine un alt gen de artist", explica el.

"Munca trebuie platita!"

Daca vine vorba despre bani, Marius nu se sfieste sa afirme ca e unul dintre cei mai scumpi artisti din Romania. De ce? "Pentru ca munca trebuie platita. Din pacate, acum ne raportam la bani, la niste hartii, in alte perioade se platea altfel, dar ea trebuie platita. Banii au o importanta destul de mare in viata unui om si eu sunt relaxat din punct de vedere financiar. Daca oamenii ma pot plati - ok, daca nu, iarasi ok.

In Romania nu exista un Box Office foarte clar stabilit - astia sunt banii lui, asta e munca pe care o face - pentru ca sunt foarte putine spectacole la care oamenii platesc pentru a vedea un artist. Si atunci noi suntem platiti de sponsori. Daca, intr-adevar, ar fi cu bilete si fiecare artist si-ar cunoaste valoarea ar fi in regula, dar asa, nu. Nici eu n-as veni sa dau bani ca sa te vad pe tine cantand cand stiu ca maine te vad la piata. Si de ce sa vin la un concert de-ale tale, cu bani, cand peste o saptamana te pot vedea gratis, la un spectacol, sponsorizat de nu stiu ce firma", povesteste Marius.

Isi continua explicatiile, luand, de nevoie, postura unui specialist in marketing. "Pana la urma si noi, artistii, suntem o marfa si nu avem de unde sa stim cat de ceruti suntem pe piata. Si asta nu e bine, pentru ca fiecare isi face pretul dupa ureche, dupa cum i se pare lui ca e bine. De maine cant pe 5.000 de euro, ca asa vreau eu, fara nicio justificare, sau pe 10.000. Si sponsorul plateste, daca vrea. In State nu e asa, daca ai umplut o sala cu 5.000 de oameni iti iei si 50.000 si 100.000 de dolari, de aia sunt artisti care castiga cu milioanele la cate un concert si altii care mor de foame.

La noi nu sunt niste standarde clare, suntem la faza in care fiecare isi deschide cate o casa de productie ca a auzit el ca se scot bani frumosi din asta. Si ala ajunge sa-mi judece mie munca, sa-mi judece mie tinuta, ceea ce este inadmisibil. Se promoveaza foarte mult muzica facila, iar pentru cei care fac arta din muzica nu exista, practic, sistem de impresariat. Exista doar niste bisnitari care au bani si isi fac case de productie doar ca sa cunosca fete frumoase. Le iau de pe strada, le scot un album si apoi ne urcam pe scena si suntem cu totii artisti - si eu si ele!

Vorbeam cu Dan Puric acum ceva timp si spunea ca nu stie ce sa faca pentru ca e o perioada extrem de confuza, in orice te-ai implica acum esti inghitit de ceilalti, esti bagat in aceeasi oala cu toti. Nu se mai pot face niste separari, nu mai sunt niste criterii valorice. Actori luati de pe strada, de exemplu, sunt comparati cu Dinica si cu Iordache. Am vazut un clasament si m-a socat sa vad ca erau chiar mai apreciati.", povesteste el, indignat.

Marius crede ca este si din cauza ca romanii nu au o relaxare financiara cum au cei din Occident. "Cand iti faci griji ca nu ai ce manca, nu te mai intereseaza calitatea muzicii sau a artei", explica el. Mai mult decat atat, sunt foarte multi artisti talentati pe care nu ii baga nimeni in seama. "Te invarti intr-un cerc vicios" daca nu ai nume nu te primeste nicio televiziune si daca nu apari la televizor ai foarte mici sanse sa te faci cunoscut. Nu exista o televiziune sau o institutie care sa preia talentele si sa le puna pe scena", spune Mihalache.

"Am o viata frumoasa! Chiar am o viata frumoasa!"

El nu crede in noroc, norocul si-l face fiecare. "Eu am stat patru ani in care nu am cantat nicaieri, efectiv am stat in casa si am studiat. A fost o ruptura de tot ce inseamna mediul muzical, in perioada de dinaintea concertului lui Chick Corea. Veneam dupa niste contracte in Italia, cantasem la Hilton, pe foarte multi bani, si m-am oprit. Am zis ca nu asta vreau de la viata, vreau scena si muzica adevarata. M-am rupt de tot ce facusem pana atunci si m-am pus pe munca. Era foarte nasol, pentru ca am ramas fara bani, eram descumpanit. Aveam de gand sa mai stau un an si daca nu se intampla nimic - ma lasam de muzica! Daca nu era concertul lui Corea, ma lasam! Era perioada anilor '96-'97, cand peste tot pe strada rasunau manelele si nimeni nu avea niciun interes sa asculte ce faceam eu. Ii multumesc lui Dumnezeu ca m-a ajutat si mi-a dat putere sa ma concentrez si sa fac lucrurile asa cum mi-am dorit", povesteste el.

Marius are planuri pentru un nou album, tot cu trupa lui, poate un pic largita - cu o trompeta si un flaut. Ar vrea sa il termine pana la Revelion si, pana atunci, se ocupa, in cntinuare, de spectacole si turnee. "Chiar spuneam cuiva acum cateva zile ca am o viata frumoasa! Chiar am o viata frumoasa! Am un baietel de care sunt foarte mandru, o cariera frumoasa in spate, un viitor destul de luminos. Ii multumesc lui Dumnezeu pentru tot, sa fiu sanatos de acum inainte ca, in rest, toate curg de la sine!