S-a intamplat de curand un fapt cultural spectaculos, cu totul bulversant: Bucurestiul a fost umplut de afise care anuntau intalnirea Hrusca-Paunescu pe scena Teatrului National. Valorosul cantaret Stefan Hrusca a tinut sa-si incheie seria de 50 de spectacole din Romania, prin care si-a marcat implinirea unei jumatati de veac de viata, intalnindu-se pe aceeasi scena cu Adrian Paunescu, dupa o despartire de 24 de ani.

Dintr-o emisiune de la Realitatea TV, care a precedat spectacolul, am aflat ca ideea intalnirii i-a apartinut lui Hrusca si a fost avansata inca din noiembrie 2007, in emisiunea “Duminica in familie”, unde cei doi protagonisti de mare tonaj au fost invitatii Mihaelei Radulescu. In emisiunea de la Realitatea TV, Hrusca si Paunescu au discutat posibilitatea continuarii unui proiect comun de spectacole, cat si relansarea Cenaclului Flacara, dar nu in tara, ci in comunitatile romanesti din Spania, Italia etc, “care sunt mai curate” si pastreaza mai viu sentimentul patriotic.

Dupa cum se stie, Hrusca traieste din 1991 in Canada. A cantat in Cenaclul Flacara doar 3 ani, intre 1981 si 1984, dupa care s-a despartit zgomotos de Paunescu, nu s-a mai intalnit si n-a vorbit nici macar la telefon cu “bossul” timp de 14 ani, pana in 1998. In 2003 a revenit in spectacolul Cenaclului Flacara de la Chisinau, dupa 19 ani de ruptura. Stefan Hrusca nu este un cantaret oarecare.

Imediat dupa 1990 si-a lansat seria albumelor sale de mare succes, numele sau confundandu-se cu ideea de colinda, cantaretul revenind an de an din Canada pentru a-si colinda de Craciun conantionalii de acasa, inversand intr-un fel sesnul traditional al obiceiului arhaic.

Colinzile cantate de el umplu spatiile sarbatoresti ale Craciunului in fiecare an, fiind transmise la difuzoarele publice din centrul Bucurestiului, dar si in magazine si institutii, pana in cel mai indepartat oras al tarii, la Sighetu Marmatiei, sa spunem, piesa sa de rezistenta, “Ruga pentru parinti”, pe versuri de Paunescu, intrand in folclorul viu si cantandu-se deja in versiuni oralizate de copiii strazii, prin metrouri si tramvaie.

Intr-un cuvant, Stefan Hrusca e un fenomen distinct in climatul muzical al tranzitiei, brandul sau impunand in tulburele spatiu public romanesc ideea de sarbatoare si repurificare prin cantec ritual.

Cum a fost posibil, prin urmare, ca acest simbol al curateniei morale si sarbatorii traditionale romanesti sa se regaseasca pe aceeasi scena cu Adrian Paunescu, omul care - in toti acesti ani de dupa 1989 - a reusit sa devina un simbol al polaritatii contrare din spatiul public autohton, activitatea sa de dinainte de 1989 fiind consemnata pe larg, in acest sens, in documentul oficial de condamnare a comunismului si securitatii?

Explicatia o gasim, surpinzator, tot intr-un text al lui Paunescu, publicat in gazeta sa de familie (9-15 mai, 2008): “Naivitatea cu care, traind in Canada, Stefan Hrusca si-a inchipuit ca la Bucuresti lucrurile s-au normalizat…”.

Dar cum Dumnezeu sa se normalizeze treburile in Romania atata vreme cat poetul care a scris textul “Traiasca Ceausescu! Traiasca Romania!”, identificand numele vesnic al tarii cu al “Carmaciului” comunist ocazional ( dar nereusind sa impuna cantecul ca imn national, cum spera din toti rarunchii, doar pentru ca dictatorul insusi a ravnit la aceasta glorie, promovandu-si propria pastisa dupa binecunoscutul text pe muzica de Ciprian Porumbescu) este de ani de zile presedintele Comisiei de Cultura din Parlamentul Romaniei?

Pentru acest om, cursul istoriei a incremenit in 15 iunie 1985, dupa dezastrul mortal al Cenaclului Flacara de pe stadionul din Ploiesti, cand a pierdut tot ce dobandise prin lingusirea odioasa a familiei dictatotului Ceausescu, iar el nu mai viseaza de 23 de ani incoace decat sa reia lucrurile din acel punct de ruptura, de cand stagneaza din toate punctele de vedere, politic si poetic, deopotriva, cand i-a fost lui cel mai bine, la acel apogeu personal al destinului sau, in cadrul apogeului ceausist al dictaturii comuniste.

De aproape un sfert de veac, Adrian Paunescu isi suge de sub unghii rezervele de energie national-comunista care i-au mai ramas in lunga lui hibernare politica si poetica, tot mai secatuita, visand utopia feerica a “normalitatii”, adica a reintoarcerii sale in punctul de glorie personala cel mai inalt, al mult cantatei “Epoci de Aur” si al preaslavitului ei conducator. De 17 ani, Stefan Hrusca revine in tara doar de sarbatorile Craciunului.

Prin specatcolul comun cu Adrian Paunescu, de la Teatrul National din Bucuresti, cantaretul care traieste in Canada, intr-un spatiu geografic atat de indepartat de Romania, s-a intalnit cu poetul aflat la fel de departe de timpul istoric real al Romaniei, retardat intr-o nostalgie cu tinte irevesibile, irecuperabile, definitive.

Evident ca pofta insatiabila si devoratoare a lui Adrian Paunescu l-a folosit pe inocentul, naivul Stefan Hrusca, la fel ca pe o biata musca prinsa in lacoma plasa de paianjen a nesfarsitei sale campanii electorale.

Sper ca scandalul de culise de la Teatrul National ( in care a fost implicat Ion Caramitru, dar si TVR) sa-l trezeasca macar pe cantaretul Stefan Hrusca din grava eroare de-a-si fi imaginat ca timpul istoric sta pe loc, asemenea aparentelor prezentate de spatiul geografic. Cat il priveste pe actualul poet si politician Adrian Paunescu, numai bunul Dumnezeu din ceruri poate sti daca mai e vreo speranta! Ar mai fi o intrebare: de ce vine, totusi, publicul la asemenea spectacole, care mizeaza pe succesul unor slagare de acum 25 de ani, de pe “lumea cealalta”?

Raspunsul e simplu: degradarea excesiva a spatiului public, vulgarizarea si manelizarea spectacolului politic si audiovizual, invazia progresiva a subculturii tehnologizate au ca urmari imediate refugiul publicului in asemenea oaze nostalgice, national-comuniste, din care serviciile de salubrizare au curatat, peste noaptea tranzitiei, scheletele si memoria victimelor.

Pe de alta parte, prea putini scriitori de valoare de azi se implica in problemele sociale, politice si nationale, cu electorala pasiune eruptiva a lui Adrian Paunescu, lasand marile multimi dezorientate la mana unor ingrijorator de populari simulanti si maculatori, de genul Vadim sau Becali, care au ocupat principalele canale de influentare a mentalului si imaginarului colectiv. Solutia e una singura: daca elitele raului sunt atat de solidare si active, de ce n-ar fi la fel de ofensive si elitele binelui, adevarului si frumosului?