Ioana Iacob, actriță la Teatrul German de Stat din Timișoara, avea doar 9 ani în 1989 și era în clasa a IV-a. Ioana Iacob învăța la o clasă de limbă germană, unde părinții săi o dăduseră în speranța că, vorbind limba germană, va emigra, așa că mulți dintre colegii săi erau etnici germani. Cei mai mulți au „dispărut” pur și simplu până în clasa a IV-a: despre unii dintre ei știa de la părinți că urmau să plece, dar despre alții „nu știam dacă sunt bolnavi sau se mai întorc, pur și simplu dispăreau”.
Colegii de școală dispăreau pur și simplu. Teatrul s-a golit. Nu se mai vorbea germana
În acei ani, și părinții Ioanei Iacob au fost invitați de un verișor al mamei, care fugise în Germania, să îl viziteze. Au reușit cu greu să își facă pașaport, dar Ioana Iacob și fratele ei au trebuit să rămână în România, ca „garanție” pentru ca părinții să se întoarcă.
Când au ajuns în Germania, verișorul mamei le-a spus: „Acum rămâneți aici, cereți azil politic!”. Părinții actriței de astăzi nu au putut însă să facă acest pas, „să nu ne mai vadă un an - pentru că au mai fost astfel de cazuri, iar părinții și-au recuperat copiii după aproximativ un an, cam aceasta era perioada”.
Anul 2022 o găsește pe Ioana Iacob, care nu a emigrat în Germania, jucând în cea mai nouă premieră a Teatrului German de Stat din Timișoara - „Oameni. De vânzare”, în regia lui Carmen Lidia Vidu, câștigătoarea premiului UNITER pentru cea mai bună regie anul trecut, cu un alt spectacol de teatru documentar: „Jurnal de România. 1989”, la Teatrul Național din București.
Fără îndoială cel mai complex spectacol de până acum al lui Carmen Lidia Vidu, pentru care regizoarea mărturisește că s-a documentat, a călătorit, a realizat interviuri și a citit dosare timp de 2 ani, „Oameni. De vânzare” spune povestea vânzării etnicilor germani de către regimul comunist din România, vânzare întinsă pe câteva decenii, dar ținută secretă zeci de ani atât de autoritățile române, cât și de cele germane.
Actrița Ioana Iacob în „Oameni.De vânzare”
Scenariul spectacolului - care spune povestea celui mai amplu negoţ de oameni din Europa secolului XX, o populație veche de 850 de ani în Transilvania şi de peste 250 de ani în Banat - a fost scris în 5 țări: România, Austria, Franța, Germania, Spania.
Un spectacol bijuterie, cu o poveste și o punere în scenă care îți taie răsuflarea.
Chiar actrița Ioana Iacob a mărturisit, la Q&A-ul de după premieră, că unul dintre membrii echipei spectacolului i-a povestit că nu a făcut niciodată legătura între satele părăsite și acest eveniment - și-a dat seama că oamenii plecaseră de acolo, dar nu a știut niciodată în ce fel, iar acum a făcut pentru prima dată o legătură concretă.
Actrița Oana Vidoni joacă și ea în spectacolul „Oameni. De vânzare”. Spre deosebire de Ioana Iacob, Oana Vidoni s-a născut după Revoluție: „Este foarte ciudat că, spre rușinea mea, deși de la vârsta de 3 ani am început să învăț limba germană, iar în prezent deservesc cultura germană, niciodată nu am avut tangențe cu povestea asta. Nefiind de etnie germană, nepurtându-se neapărat discuții în familie despre subiectul acesta, perspectiva mi s-a deschis acum, cu prilejul acestui spectacol.”
Oana Vidoni a înțeles abia acum „poveștile pe care le auzeam cândva, că la un moment dat, teatrul s-a golit. Înțeleg de ce profesorii mei mai în vârstă spuneau că nu se mai vorbește germană - la noi la școală erau doar doi colegi care vorbeau germana acasă, restul erau români. Eu abia acum am cunoscut subiectul și au fost detalii crunte.”
„Pentru Teatrul German există un singur subiect: vânzarea etnicilor germani în timpul regimului comunist”
Povestea spectacolului ”Oameni. De vânzare” începe acum 2 ani, când Carmen Lidia Vidu a fost invitată să revină la Teatrul German de Stat, unde mai montase spectacolul ”Jurnal de România.Timișoara”.
Carmen Lidia Vidu era, la acel moment, la finalul lucrului cu spectacolul ”Jurnal de România.1989” de la Teatrul Național București, care avea să îi aducă Premiul UNITER pentru cea mai bună Regie.
La premiera spectacolului ”Jurnal de România.1989” a fost invitat și istoricul Mădălin Hodor. Carmen Lidia Vidu i-a spus atunci că este invitată să monteze la Teatrul German de Stat din Timișoara, iar răspunsul lui Mădălin Hodor a venit rapid: „Pentru Teatrul German există un singur subiect: vânzarea etnicilor germani în timpul regimului comunist.”
„Așadar, îi aparține întru totul tematica (lui Mădălin Hodor - n.red). Până atunci, recunosc că văzusem doar un film - „Pașaport de Germania” la Astra Film Festival, la Sibiu. Este un film care a strâns multă comunitate, foarte bine documentat. Atunci m-a emoționat mai puțin - nu mai țin minte foarte exact relația mea personală cu acel film. Dar, cumva, era multă lume bătrână în jurul filmului, erau niște mărturii ale unor personaje principale care voiau să vorbească, dar nu vorbeau. Nu am înțeles decât târziu, studiind și eu subiectul, că este o traumă”, a povestit Carmen Lidia Vidu, la Q&A-ul care a urmat premierei spectacolului „Oameni. De vânzare”.
Primul pas făcut de regizoare acum 2 ani a fost să înceapă documentarea pentru noul spectacol încercând să stea de vorbă chiar cu oameni vânduți, cu decenii în urmă, de regimul comunist. Așa a descoperit că ”E o traumă pentru ei și, cumva, sunt deschiși să vorbească, dar numai până la un punct.”
Carmen Lidia Vidu, Mădălin Hodor și Cristina Baciu lucrând la spectacolul „Oameni. De vânzare”
Toți cei cu care a stat de vorbă îi povesteau că au suferit în regimul comunist: „Iar eu spuneam: ”Ok, ai suferit. Dar cum a decurs plata? Unde ai dat banii? Eu eram cu întrebările mele, la subiect. Și ei răspundeau: Nu îmi aduc aminte, nu mai știu... Dar era imposibil să nu își mai amintească. Îi întrebam: Ai dat bani sau nu ai dat bani? Am dat bani - mi se răspundea. Apoi începeau să spună: Uite, tatăl meu își aduce aminte ceva, prietena mea, care este evreică, își aduce aminte că am dat altfel banii...”
Carmen Lidia Vidu a decis să nu meargă atât pe povești personale, cât să construiască spectacolul din însăși această tranzacție: „Numai când răsfoiești dosarele și vezi chitanță, chitanță, chitanță, deja oamenii dispar. Dispare orice relație personală cu omul. Sunt numere, sunt cifre, sunt chitanțe. Este șocant. Experiența parcurgerii unui singur dosar este absolut șocantă - să îți dai seama că nu au nume, că nu au casă, că nu au mamă, soră, că nu au poveste personală. Că sunt doar cifre. Este foarte șocant. Și cumva, pe ideea aceasta am încercat să construiesc spectacolul.”
Hans, ultimul sas din Richiș
În timpul documentării pentru spectacol, Carmen Lidia Vidu a ascultat într-o zi, în timp ce își plimba câinele, Mylo, o conferință. Așa a aflat că, în seara de dinaintea plecării etnicilor germani, în sate se strângeau oamenii în fața porții celui care urma să plece și îi cântau un cântec.
În acel moment, și-a spus: „Eu așa trebuie să încep spectacolul sau așa trebuie să îl închei. Acesta este începutul.”
Căutând pe internet, l-a găsit, cu ajutorul unei jurnaliste din Cluj, pe Hans, ultimul sas din Richiș. L-a sunat pe Hans pe numărul de telefon obținut cu ajutorul jurnalistei din Cluj. „Mi-a spus că trebuie să vorbesc cu el foarte tare, că nu mai aude, să îl sun la anumite ore. L-am sunat și am crezut că stau de vorbă cu soția dânsului, pentru că are o voce mai ciudată, iar el a spus: Nu, nu, sunt eu!”
„Dar tu de unde știi despre subiectul ăsta? Ăsta e un subiect... noi nu putem să vorbim despre așa ceva!”, a fost prima reacție a lui Hans, ultimul sas din Richiș, când regizoarea Carmen Lidia Vidu i-a spus, la telefon, despre ce ar vrea să vorbească atunci când îl va vizita.
„Hans” Johann Schaas din Richiș și Carmen Lidia Vidu
„Iar eu i-am spus: Nu, nu, acum se poate vorbi, s-a desecretizat. Reacția lui a fost: Se poate vorbi? Extraordinar! Atunci bine, vino să stăm de vorbă. Când ajungi în sat, întrebi unde stau și afli.”
Carmen Lidia Vidu a ajuns în Richiș și a aflat unde stă Hans, doar că era aproape noapte, iar acesta nu răspundea la ușă: „Prietenul meu s-a cățărat undeva și i-a bătut în geam. Până la urmă, domnul Hans, foarte în vârstă, cu niște ochi albaștri foarte luminoși, care dormea de fapt, a deschis oblonul, mi-a zâmbit și în acel moment s-a luminat tot.”
Au stat de vorbă, iar regizoarea spune despre Hans din Richiș că este „un personaj fantastic”.
„Mi-a spus că motivul pentru care nu a plecat este un motiv pe care îl va lua cu el în mormânt. Și mi-a mai spus: Tu acum, când ajungi acolo, să îi pui o întrebare. Pentru că eram în drum spre domnul Husch, negociatorul din partea RFG-ului, mi-a spus că trebuie să îi pun o întrebare.”
„Așa a fost întâlnirea cu Hans și a fost o întâlnire puternică. Și mi-a cântat cântecul.”
Când a ajuns în Germania la Heinz Günther Hüsch, negociatorul guvernului federal german cu autorităţile române, Carmen Lidia Vidu i-a pus și întrebarea din partea lui Hans: „Știți cât de dureros este pentru mine să trăiesc într-un sat fără frate, mamă, soră, fără prieteni? Să trăiesc o viață de unul singur?”
Carmen Lidia Vidu și Heinz Günther Hüsch
„Iar domnul Husch a spus: Da, știu cât de dureros a fost pentru el, dar cred că gestul meu a fost unul umanitar. Iar atunci când nu am mai putut să îi cumpăr pe etnicii germani, am făcut tot posibilul să negociez, cu Ceaușescu chiar, cămine de bătrâni, aparatură medicală, să-i ajut cu mâncare. Ceaușescu era afurisit și a blocat vagoane întregi cu mâncare la intrarea în țară, a spus: Am auzit că aveți voi probleme pe Rin sau nu știu unde. Mai bine ajutați-vă oamenii voștri cu mâncare, noi suntem foarte bine aici.”
”Domnul Husch chiar consideră că a făcut un gest umanitar, iar atunci când nu a mai putut să îi mai scoată din țară, a încercat ca pe cei rămași aici să îi ajute altfel”, este impresia cu care a rămas Carmen Lidia Vidu, după întâlnirea cu Heinz Günther Hüsch.
Etnicii germani - o marfă pentru regimul comunist
Vânzarea etnicilor germani este „un subiect dificil din mai multe perspective, are o încărcătură emoțională puternică, are o încărcătură etică, morală, are o încărcătură socială, politică, istorică”, a explicat istoricul Mădălin Hodor, angajat la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, la Q&A-ul de după premiera spectacolului.
Mădălin Hodor a lucrat îndeaproape cu echipa Teatrului German de Stat din Timișoara la spectacolul „Oameni. De vânzare”.
Despre această temă, pe care chiar el i-a propus-o regizoarei Carmen Lidia Vidu, Mădălin Hodor spune că „este, dacă vreți, ceea ce istoria recentă face de cele mai multe ori - scoate la lumină acele subiecte și vorbește sau încearcă să vorbească despre ele. Asta am încercat să fac și eu, asta cred că a ieșit și din spectacolul Lidiei (Carmen Lidia Vidu - n.red.). Istoricii sunt încă la început, pentru că, din păcate, anumite arhive sunt încă securizate, atât în Germania, cât și în România - arhivele românești încă conțin anumite documente secretizate privind problema vânzării etnicilor germani. Astăzi avem documente desecretizate care conturează o istorie destul de precisă a acestei chestiuni, dar, probabil, vor mai apărea și altele, care vor aduce noi lămuriri sau vor lămuri anumite chestiuni.”
Oameni. De vânzare
Mădălin Hodor și-ar dori ca lucrurile să fie privite dintr-o perspectivă multiplă: „trebuie să fie privite din perspectiva românească; trebuie să ne gândim la modul în care regimul comunist, prin securitate, a văzut această chestiune; trebuie să privim din perspectiva germană - a Republicii Federale Germane și a reprezentanților ei; trebuie să privim din perspectiva etnicilor germani din Transilvania, care au fost subiectul acestei operațiuni; trebuie să privim din perspectiva Războiului Rece; trebuie să privim din perspectiva similitudinilor, dacă nu asemănărilor, între vânzarea etnicilor germani și vânzarea etnicilor evrei - deși cele două subiecte sunt abordate separat, ele de fapt, din perspectivă românească, sunt aceeași chestiune.”
El spune că în acest moment există mai multe moduri de a defini subiectul: „vânzare - spun unii, cumpărarea libertății - spune doctorul Husch, reîntregirea familiei - spun autoritățile germane, operațiune valutară specială - spun Securitatea și reprezentanții Securității regimului comunist”.
„Avem de fapt foarte multe cuvinte a ceea ce s-a întâmplat. Și tocmai de aceea, cred că, într-un fel, fiecare parte își spune propria poveste și își definește propria viziune. De aceea cred că, cumva, este ușor confuză raportarea persoanelor care nu cunosc subiectul și nu știu care dintre aceste definiții ar putea fi luată ca o caracteristică a operațiunii.”
Mădălin Hodor spune cu tărie, după ce a studiat arhivele Securității, că din punctul de vedere al regimului comunist din România, etnicii germani au fost o marfă scoasă la vânzare: „Datorită faptului că am reușit să studiez destul de mult din arhiva Securității și din arhiva privind Departamentul de relații externe al Securității, pot să spun că din punctul de vedere al acestei instituții și din punctul de vedere al regimului comunist, suntem în definiția de vânzare, fără niciun bemol și fără nicio altă interpretare. Din punctul de vedere al Securității și al regimului comunist din România, etnicii germani au fost o marfă, au fost o modalitate prin care regimul putea să câștige valută și putea să câștige influență politică în beneficiul propriu. Raportarea regimului comunist la această problemă, a etnicilor germani, nu a fost alta.”
Ce stă în spatele acestor lucruri? Însăși povestea instalării regimului comunist în România, afirmă istoricul: „În spatele acestei chestiuni stă o lungă istorie, o istorie care de fapt privește instalarea regimului comunist în România și care a fost dincolo de ideologie, dincolo de aspectele politice, a reprezentat istoria mică - o operațiune continuă de spoliere și de furt, de teroare și de exterminare.”
Carmen Lidia Vidu și Mădălin Hodor la Q&A, după premiera spectacolului
„Comuniștii români au procedat la naționalizări, la rapturi de averi, la furturi efective de imobile, la trimiterea persoanelor în colonii de muncă sau în penitenciare, de multe ori doar pentru a intra în posesia bunurilor lor. Au fost, pur și simplu, furate - și nu folosesc cuvântul furt pentru a crea o stare emoțională, ci pentru că asta s-a întâmplat.”
„În București exista o întreprindere în subordinea Primăriei Capitalei care se numea Steagul roșu, iar aici, la Steagul roșu, erau aduse toate bunurile din casele naționalizate. Era un fel de mall în care erau vărsate în mod nesfârșit tablouri, veselă, orice lucru care avea o oarecare valoare, și de unde lideri comuniști - precum ministrul de Interne Alexandru Drăghici, care apare în spectacol, și soția lui, în special, Magda Drăghici, veneau și se aprovizionau.”
„Spun asta pentru că oamenii aceștia sunt cei care s-au ocupat ulterior de problema vânzării etnicilor germani. Era vorba despre persoane care aveau un anumit tip de cultură a lucrului pe care îl făceau. Pentru ei, banii, puterea, valuta, reprezentau un mobil important”, explică istoricul Mădălin Hodor.
Există istorici care privesc această operațiune ca pe un lucru patriotic, iar termenul „vânzare”este de mulți încă greu de acceptat, spune Mădălin Hodor: „Și ce dacă i-au vândut pe etnicii germani? Ei sunt mulțimiți că au plecat, până la urmă era o fericire să pleci din România. Noi, românii, a trebuit să rămânem în România comunistă, pentru că pe noi nu ne-a cumpărat nimeni - o să întâlniți genul acesta de argumente.”
„Dar pentru regimul comunist și pentru Securitate, practic, chestiunile acestea au însemnat o marfă, de vânzare”, subliniază istoricul.
Trauma vine din faptul că totul se întâmpla pe ascuns. Plecai pe ascuns și trăiai pe ascuns
Cum au decurs însă lucrurile de cealaltă parte, în Germania de Vest? „Dincolo, statul german și politica lui - nu a fost o operațiune gândită după un plan, de a cumpăra etnicii germani, încă din anii 50. În Germania, acest lucru a pornit de la problema reîntregirii familiei. Autoritățile germane au insistat întotdeauna pe această definire a operațiunii, pentru că așa a început - erau foarte mulți germani rămași în România și mulți membri ai familiei ajunși în Germania - în contextul raăzboiului mondial, a ceea ce s-a întâmplat după pace, a strămutării de populații care a avut loc în contextul redesenării noilor granițe.”
Inițial, Germania a asigurat asistență juridică etnicilor germani care, din varii motive, erau condamnați în procese politice în țarile comuniste - erau germani care ajungeau în închisoare pe motive politice, religioase, procese intentate pentru crime de război sau acuzații de nazism: „De aici a început, practic, o negociere cu autoritățile române, care încă din anii 50, pentru a obține valută, erau dispuse ca în aceste cazuri să negocieze - adică acceptau, contra unei sume de bani, ca oameni condamnați tot de regimul comunist să fie grațiați și să poată pleca să lucreze în Germania. Din punctul de vedere al autorităților române nu a fost niciodată altceva decât o tranzacție.”
”Iar ușor-ușor, negociatorul desemnat de Germania a început să negocieze și alte cazuri, pentru că românii au început să ofere și alt tip de marfă - familii de germani care puteau pleca, contra unor sume considerabile de mărci. Nu a existat de la bun început un mercurial - nu au existat niște sume fixe”, explică Mădălin Hodor.
Oameni. De vânzare
Istoricul Mădălin Hodor amintește că totul s-a desfășurat pe fondul Războiului Rece și al relațiilor inexistente dintre România comunistă și Republica Federală Germania. Abia din 1967-1968, când aveau să se reia relațiile diplomatice, „începe de fapt miezul, partea consistentă a afacerii”.
Este important însă de știut că o persoană care depunea cerere de plecare în străinătate, chiar și în contextul în care existau aceste acorduri, statul român primea bani și era perfect de acord cu acest lucru, „o astfel de persoană își cam pierdea aproape imediat locul de muncă, i se cerea să își lichideze absolut toate datoriile pe care le avea față de statul român, unele reale, altele absolut inventate, și trebuie să vă gândiți că uneori procesarea unei astfel de cereri dura foarte multe luni. Așadar, era posibil ca o astfel de persoană să rămână fără un venit luni de zile. Dacă adăugați la asta presiunile pentru cedarea casei, necesitatea de a vinde rapid și, de cele mai multe ori, sub prețul pieței ce bunuri mai aveau - pentru că nu erau lăsați să plece cu bunuri, ci plecai cu un număr de kilograme”, explică Mădălin Hodor.
Trauma este venită din faptul că totul era pe ascuns, subliniază și regizoarea Carmen Lidia Vidu: „Aceasta era cerința statului român, de fapt, de a ține totul ascuns. Plecai pe ascuns și trăiai pe ascuns, cel puțin o vreme, în RFG. Și de aici vine toată trauma, plus cultura non-dialogului - faptul că nu se dialoga, nu se protesta, nu exista o societate civilă. Vorbim despre o cu totul altă societate, în care pur și simplu te întâlneai, dădeai banul și plecai, acolo trăiai pe ascuns. Și de aici vine trauma. Să pleci la 30, 40, 50 de ani cu 70 de kilograme după tine și să ajungi să fii angajat acolo într-o fabrică și să minți. După o viață de om, să ajungi să trăiești într-un sistem mincinos... Și de aici și lipsa lor de deschidere de a povesti prin ce au trecut.”
Pierderea a sute de mii de cetățeni de o anumită calitate „nu poate să fie o afacere bună”
În abordarea problemei s-a pus mereu problema banilor: câți bani s-au primit, cât a costat, câte miliarde a câștigat România? ”Un calcul precis nu cred că o să fie posibil vreodată”, iar ”Cât s-a câștigat și cât s-a pierdut? E imposibil de calculat în modul ăsta”, consideră istoricul Mădălin Hodor.
Carmen Lidia Vidu și Mădălin Hodor la Q&A, după premiera spectacolului
El subliniază însă că afirmația că vânzarea etnicilor germani s-a făcut pentru a plăti datoria externă a României este una incorectă: „Este incorectă această afirmație, pentru că România a contractat datoria externă în 1971. În anii 50 și 60, România nu avea datorie externă. Iar datoria externă nu s-a plătit din vânzarea etnicilor germani, ci din înfometarea românilor în anii 80.”
Ce vindea însă, de fapt, statul român? ”Statul român nu vindea etnici germani și evrei, ci vindea posibilitatea unui etnic german sau evreu de a pleca din România. Asta în condițiile în care Constituția României avea articole care menționau dreptul cetățeanului român de a pleca din țară și de a se stabili în orice țară dorește el. Mai mult decât atât, în 1975, România semnează Acordul de la Helsinki, unde era consfințit dreptul la liberă circulație. Deci ce face, de fapt, statul român, este să își aroge puterea de a vinde un drept al cetățenilor săi.”
Comuniștii au vândut și cetățeni români, ale căror familii din străinătate au avut bani să îi cumpere. Ceaușescu pregătea, în 1989, și vânzarea etnicilor maghiari
Un lucru mai puțin cunoscut este, potrivit istoricului Mădălin Hodor, acela că, în realitate, statul român nu a vândut doar etnici germani: „Nu este o problemă etnică. Statul român a vândut și cetățeni români, lucru mai puțin cunoscut.A vândut și cetățeni români ale căror familii din străinătate au avut bani să îi cumpere. Din nefericire pentru cetățenii români, ei nu au fost atât de avuți, pentru români nu a existat o țară în afara lagărului comunist, populată cu români, care să vrea să îi ajute pe românii din țară. Din păcate, aici suntem.”
În plus, românii au cerut imperativ autorităților germane să păstreze secretul asupra acestei operațiuni: „De ce? Pentru că Ceaușescu nu voia să apară articole în presa internațională despre ceea ce făcea: vindea oameni. În Germania, unele ziare începuseră să facă mici anchete. Venirea acestor germani din România nu era atât de ușor de ascuns, pentru că veneau avioane sau trenuri pline. Era greu de explicat lui Nicolae Ceaușescu și Securității că presa, în Republica Federală Germană, nu era deținută de statul german și avea dreptul să scrie despre aceste lucruri.”
Vorbind însă cinic și pe cifre, tot acest proces de vânzare a etnicilor germani și evrei a fost o afacere proastă pentru statul român, pentru Securitate și pentru Ceaușescu, subliniază istoricul Mădălin Hodor: „Ei au încasat miliarde de mărci, dar i-au luat în 20 de ani, în sume mici, care nu au reprezentat mare lucru - bani care se duceau, în momentul în care erau încasați, pe tot felul de aberații industriale, pe puștile lui Ceaușescu, pe vânători, pe mașini de lux.”
Nu în ultimul rând, partea română a cerut uneori, în schimbul plecării etnicilor germani, aparatură de supraveghere - microfoane cu care să poată să supravegheze populația. Practic, o traumă ce dădea naștere unei alte traume.
„În urma etnicilor evrei au rămas niște compexe agroalimentare, niște ferme de porci, unde se cresc și astăzi niște rase de porci. În urma etnicilor germani, eu nu am găsit în documente ceva care să fi rămas - am luat banii de pe etnicii germani și am făcut o fabrică sau un pod. Nu am găsit absolut nimic de acest fel în documente. Banii din aceste tranzacții erau puși în conturi care se aflau la dispoziția lui Nicolae Ceaușescu și a Securității”, spune Mădălin Hodor.
Nu în ultimul rând, „a pierde sute de mii de cetățeni de o anumită calitate, pentru un stat nu poate să fie o afacere bună. Nu îmi imaginez un calcul al PIB-ului pe cap de locuitor dacă acești cetățeni nu ar fi plecat. Cred că dacă regimul comunist i-ar fi ținut pe etnicii germani în România, ar fi fost mai câștigat decât vânzându-i pe sume derizorii”, subliniază istoricul.
Mădălin Hodor crede că povestea poate fi spusă destul de simplu: „Oamenii care au vrut să plece din România nu plecau pentru că erau germani, evrei sau români, ci plecau pentru că nu mai voiau să trăiască în comunism. Oamenii plecau din comunism. Din RDG în RFG, spre exemplu, au fugit în perioada comunistă 3,5 milioane de germani.”
”Trauma germanilor rămași este reală și care era cunoscută de autoritățile germane, dar negociatorul din partea Germaniei spune că datoria Germaniei era să se asigure că acești oameni, care își doreau să plece, aveau posibilitatea să plece. Acesta era scopul lor”, mai spune Mădălin Hodor.
Și un lucru mai puțin cunoscut, dezvăluit de istoric la Q&A-ul de la premiera spectacolului „Oameni. De vânzare”: „În 1989, Ceaușescu nu mai avea mulți etnici germani și nici evrei de vândut. Și poate este interesant de știut că, dacă nu ar fi venit Revoluția din 1989, Ceaușescu urma să treacă la vânzarea maghiarilor.”
Poți salva într-adevăr omul tratându-l ca pe o marfă?
Cum ne raportăm la istorie?
Negociezi sau nu cu un dictator?
Care e prețul tău?
Câți bani dai tu pe viața ta?
OAMENI. DE VÂNZARE
Scenariul și regia: Carmen Lidia Vidu
Multimedia: Cristina Baciu
Muzica și camera live: Ovidiu Zimcea
Actori: Ioana Iacob, Oana Vidoni, Daniela Török, Alexandru Mihăescu, Harald Weisz, Robert Bogdanov-Schein.
Apariții video: Heinz Günther Hüsch, Stelian Octavian Andronic, Johann Schaas, Germina Nagâț, Mădălin Hodor, Hanni Hüsch, Cornel Hüsch
Producător: Teatrul German de Stat din Timișoara
Următoarea reprezentație: 17 iunie la Teatrul German de Stat din Timișoara.
