„Cartea orașelor”, a doua antologie publicată în colecția „821.135.1 – Scriitori români contemporani”, atrage atenția asupra unui element important al oricărei proze, locul. Găsiți în acest volum 16 orașe văzute, trăite și povestite de 16 scriitori contemporani. Marți, 18 ianuarie, la ora 19.30, vă invităm la o discuție despre această antologie și literatura care o înconjoară la care vor participa Andreea Răsuceanu, coordonatoarea volumului și a colecției, și criticii literari Florina Pîrjol, Marius Miheț și Victor Cobuz.
Autori în volum: MARIUS CHIVU - Râmnicu Vâlcea • MARIANA CODRUȚ - Iași • BOGDAN COȘA - Brașov • AUGUSTIN CUPȘA - Craiova • ADELA GRECEANU - Sibiu • BORCO ILIN - Timișoara • FLORINA ILIS - Cluj • ANGELO MITCHIEVICI - Constanța • IULIAN POPA – Brăila • MIRCEA PRICĂJAN - Oradea • VIORICA RĂDUȚĂ – Ploiești • ANDREEA RĂSUCEANU - București • ADRIAN G. ROMILA – Piatra Neamț • CORINA SABĂU – Câmpulung Muscel • SEBASTIAN SIFFT – Câmpina • TATIANA ȚÎBULEAC - Chișinău
Ilustrații de Mihail Coșulețu
„16 autori din tot atâtea orașe au scris câte o proză despre locul natal sau în care se regăsesc cel mai bine. În unele texte, atmosfera orașului se insinuează pe nesimțite printre întâmplări, referirile directe la spațiu fiind aproape absente. În altele, acesta comunică imperceptibil cu psihologia personajelor, anticipându-le sau justificându-le gesturile și acțiunile. O lectură în cheie ironică, o privire nostalgică, o imersiune în trecutul istoric al unui loc – toate sunt variante de a citi și a scrie orașul. Scriind despre orașul lui, fiecare prozator și-a făcut de fapt propriul portret” – Andreea Răsuceanu
Fragment din povestirea „Un meteor și o meteoră” de Mariana Codruț
De-a lungul căii ferate, maci mărunţi îşi vărsau nepăsători petalele sângerii pe pietriş, pe iarba rară năclăită de păcură. El s-a oprit s-o aştepte la podul de fier de peste Bahlui, punct strategic anume ales: mahalaua unde locuia Doina – doi paşi la stânga, gara – doi paşi la dreapta. După vreo jumătate de oră, ea s-a întors gâfâind de graba cu care urcase taluzul. Luca şi-a ridicat ochii din albumul pe care-l răsfoia fumând:
— O comoară! Mi l-a dat la prânz profesoara de pictură. Am trecut s-o salut, ne-am înţeles tare bine în şcoală. Văzând paloarea ei: ce-i, ce s-a întâmplat?
— Înainte să ies din casă, m-am aplecat să iau dintr-un colţ un manual căzut de pe măsuţă. Acolo era întuneric. Dar uite că întunericul a luat-o la fugă, traversând fără teamă şi ruşine zona luminată din mijlocul camerei…
— …urmat de ditamai codoiul cenuşiu… Şi cu proprietăreasa cum a fost?
— Era prin curte, i-am zis că mă duc la un film cu prietenii.
— Şi?
— A dat din umeri mormăind: ce-mi spui mie, n-ai părinţi? Du-te sănătoasă, eu la şaptşpe ani eram deja măritată!
— Şaptşpe la iarnă… Da’ dacă vede mai târziu că nu eşti?
— Când bea cade ca secerată devreme. Şi era deja cherchelită de nu mai ştia nici ce-i cu ea, darmite cu chiriaşii.
— Am uitat să-ţi spun să-ţi iei o flanelă, ceva mai gros acolo…
Nu-şi luase. S-a aşezat lângă el pe mal. Soarele spre asfinţit întindea în apa murdară tentacule oranj. În jurul lor, oraşul foşnea, vuia, trepida, mugea, scârţâia, trosnea, clinchetea, şuiera, gemea.A mâncat ceva? Da, la prânz, la cantină. Luca a scos din geantă un sandvici şi i l-a întins, Doina l-a mâncat cu ochii pe paginile lucioase ale albumului. Bernini, Manet, zicea el, trecând repede peste fotografiile cu nuduri. Brâncuşi, Gauguin, Van Gogh… La Christ in the House of His Parents, fata îşi ţinu răsuflarea: Doamne, ce familiar îmi e scena asta! Uită-te la mamă şi la copil! Şi la scândurile proptite de pereţi, şi la talaşul de pe duşumea, al cărui miros îl cunosc atât de bine… parcă e în lemnăria… Luca, Isus e în lemnăria lui moşu-meu! Când i-a întors capul şi-a pupat-o, i-a văzut ochii lucind de emoţie. Deschizându-şi iar geanta, i-a întins alte două sandviciuri. Nu mai vrea, s-a săturat! Haide, să le aibă mâine. Nu vede că mai are puţin şi zboară? Ascultătoare, ea le băgă în sacul de doc. Şi acum s-o ştergem de-aici, că ne omoară zgomotul. Păi cum… unde mergem? Cât a lipsit, el a făcut un plan: ne ducem colo, în pădurice!
Şi, pentru că Doina n-a răspuns nimic:
— Ai văzut vreodată cum arată o pădure noaptea?
— Nuuu!
— Ei, ăsta-i şpilul, acum o s-o vezi cu mine şi-o s-o ţii minte toată viaţa!
Fragment din povestirea „Cealaltă parte a orașului” de Angelo Mitchievici
Orașul există în timp, iar timpul intră pe nesimțite în zidurile lui, în străzile lui, în aerul care-l străbate, cuibărit în fiecare lucru mărunt, lucrând acolo pe nevăzute. A decis să se întoarcă pentru o ultimă dată înaintea plecării. Există în orice oraș de provincie un loc al tristeții, un loc care se confundă cu tristețea. În Eforie Sud el este o limbă de piatră acoperită cu un pământ sărăturos peste care cresc arbuști pitici și ierburi țepoase de stepă. Se află pe malul lacului Techirghiol o margine cariată care dă spre apele nemișcate, peste care doar vânturile iscate din senin trezesc încrețiturile unor fiori. Ierburile capătă acolo o culoare păioasă vara, albite ca și cum o pulbere de cenușă fină le-ar fi nins, ca și cum fâșia ar fi fost arsă de acizi. E o bucată de pământ care nu face parte din nimic, adusă de cine știe unde și lăsată acolo, purtând semnele unei aridități străine, îndepărtate, un triunghi care se curbează pe una dintre laturi cu calea ferată, în care seceta trăiește plenar o viață numai a ei, de gură suptă până la gingii. Când seara se lasă deasupra lacului, venită tiptil, cu lentoarea unei infuzii, apele nemișcate creează o oglindă perfectă în care pescărușii zboară de-a-ndoaselea. Un soare mare și roșu apare pe malul celălalt al lacului neverosimil de apropiat, împrăștiindu-se hemoragic peste ape. Nu se întâmplă nimic, nu există nici un rost, nici un viitor, o liniște deplină locuiește parcă dintotdeauna aici, adusă de pe alt tărâm. Liniștea și o incomensurabilă tristețe pătrund în carne, o topesc și o amestecă într-un invizibil creuzet. O tristețe fără lacrimă, fără obiect, în patria secetei, a sărăturii, a ierburilor calcinate.
Urmele altui timp se pot vedea în tot orașul. O parte din el a intrat în decrepitudine, a murit, s-a fosilizat. Imaginile de acum se suprapun peste imagini de odinioară, într-un fel de palimpsest de țesuturi moarte și vii, devenite translucide. Pe partea lacului se află o autoservire părăsită, cândva plină de viața celor care intrau în ea la împinge tava, vâslind asudați cu gamelele de tablă în care se afla o ciorbă opărită, farfuriile ciobite pe care dospea un șnițel plin de grăsimi grețoase, o salată de varză cu mici geme de sare în ea și o prăjitură cu aspect buretos și o crustă pe care lingurița o spărgea în cioburi cafenii. Mai încolo, pe partea orașului se află un cinematograf care pare acum micșorat, redus la dimensiunea unei cutii de chibrituri, cu un aspect lepros. Pojghițe de vopsea și firimituri de tencuială se desprind din zidurile sale, ghișeul de bilete blocat de zeci de ani este acoperit de cuiburile generațiilor de păianjeni în așteptarea unor musculițe inocente. E suficient să închidă ochii și să-i deschidă, și o coadă se întinde de-a lungul străzii, părinți și copii care așteaptă înfrigurați să vadă dacă mai prind bilete. Sala nu este încăpătoare, filmul stă să înceapă, și speranța se leagă de faptul că cei din față nu vor lua bilete și pentru alții, ce urmează să apară de nu se știe unde. Imaginile se derulează lent, astfel că atunci când îi vine rândul se cocârjează pentru a ajunge la nivelul ghișeului. În mica bortă se ivește un chip emaciat, încercănat, de femeie cu obrajii muceziți și dantura stricată, care îi întinde două bilete mototolite cu o privire încărcată de reproș. Soarele apune, și cinematograful revine la starea de putrefacție avansată în care se află. Toată această parte cândva vie a orașului a murit, străbate porțiunea de stradă de-a lungul căreia se află magazine dezafectate, sedii de firme închise, un magazine de haine care sfidează falimentul evident ce se citește în rufele afișate în vitrină, fostul sediu al poștei, și el închis.