Imaginati-va un platou de filmare cu greci si troieni privindu-se incordati peste zidurile Troiei. Apare Ahile, la mana i se vede ceasul, pe cer trece un avion, camera merge. Ahile zbiara un pic la troieni, se asaza pe plaja, bea o Cola, intoarce scutul care e de fapt un PlayStation II. Actorii o dau inainte cu toata seriozitatea, zbiara si-si zanganesc armele, Ahile ii bumbaceste pixelii lui Hector pana face carcei la degete.

In punctul culminant al luptei regizorul striga plangaret: "ce vreti voi de la mine, eu habar n-am sa fac film, nici macar nu sunt regizor!", dar face mai departe Troia, adaugand cadre pana cand acopera metrajul. Nu e nici parodie, nici film istoric, nici fantasy, dar e ceva ce seamana foarte bine cu "Intamplari la marginea lumii" de Cosmin Perta si cu "Clubul de biliard" de Tudor Calin (Cartea Romaneasca, 2007).

Am promis, nu demult, ca voi lua la puricat si carti cu care n-are rost sa va bateti capul. Se intampla atunci sa fie vorba despre scriitori romani, publicati la Cartea Romaneasca. Editura C. R. are meritul de a fi deschisa prozatorilor de toate varstele si pedigree-urile literare, de la Mircea Horia Simionescu pana la milenaristi, si de a publica incercari in toate genurile, realiste, politiste, moraliste, estete, fantastice si amestecate.

Multi dintre autorii de la Cartea Romaneasca sunt greu de incadrat intr-o generatie sau in alta, debutantii (nu neaparat tineri) au tunat si s-au adunat, fiecare dupa pricepere si puteri.

Si, din ceea ce am citit pana acum, priceperea si puterile aspirantilor sunt foarte reduse. Raman cartile maestrilor, Radu Aldulescu, M.H.S., George Balaita, Marin Sorescu (e cazul sa merg pana la Sadoveanu si Caragiale?) plus 2-3 scriitori mai tineri (Florina Ilis, Mihnea Rudoiu), dar peste sperantele tinere si batrane bate vijelios vantul.

"Intamplari la marginea lumii" si "Clubul de biliard" sunt doua carti care, intamplator, par scrise de acelasi autor. Unul care striga, plangacios, in mijlocul scenei nodale "ce vreti de la mine, eu habar n-am sa scriu carti, nici macar scriitor nu sunt" si care umple apoi romanul pagina cu pagina, pana cand este acoperit metrajul.

Cosmin Perta, "Intamplari la marginea lumii", Editura Cartea Romaneasca, 2007

Nu va recomand aceasta non-carte fara cap si fara coada despre nimic decat daca vreti, cu tot dinadinsul, sa vedeti cum e sa nu scrii si sa nu citesti 160 de pagini de text tipografic labartat. Arta de a nu scrie un roman au mai cultivat-o si altii, la fel si jocurile livresti, intertextualitatea, metanaratiunea, chiar si deconstructia si anti-literatura, dar nu e nimic de genul acesta aici.

Pare usor sa te prefaci ca nu-ti spui povestea, ca pierzi, intr-un mod fermecator, timpul cititorului, dar, dupa ce veti vedea cat de simplu si de monumental poti s-o dai in bara, va veti da seama cata stiinta si sudoare iti trebuie, de fapt.

Din "Intamplarile..." lui Cosmin Perta ar fi putut sa iasa o tentativa mai mult sau mai putin reusita de fantasy, iar primele 15-20 de pagini sunt pline de promisiuni, in acest sens. Un regat medieval e stapanit de vrajitori, fiecare oras are un Legiuitor si un numar de Paznici cu puteri magice, luptele nu se dau intre oamenii simpli, ci intre vrajitori.

Copiii destinati magiei sunt cei nascuti pe clar de luna. Conform randuielii, acesti prunci sunt rapiti imediat din leagan, pentru a fi dusi pe un Munte misterios.

Paginile sunt insa imediat abandonate, la fel si povestea, pentru o aiureala naucitoare, un amestec de pasoptism, autofictiune, y2k si basme romanesti. Ramane deschiderea promitatoare, si in lumea Paznicilor si a Legiuitorilor cineva ar putea construi o serie in genul Amber. Mi-ar fi placut ca "Intamplarile" sa fie un fantasy esuat, pentru ca ar fi fost, cel putin, un exemplu cu greselile comune pe care le fac scriitorii nostri atunci cand isi exerseaza mana pentru fantasy.

Ar fi fost, iarasi, ceva daca romanul s-ar fi putut citi ca o conversatie intre doi betivi lirici si dementi, care isi spun snoave pasoptiste si insira la nesfarsit chestii fara sens. Pentru a izbucni, din cand in cand, intr-un ras isteric: "what the fuck, man!".

Dar betivii isi incheie peroratiile asa: "Nu stiu, pe bune ca nu stiu ce inseamna, poate imi explici tu, de asta ti-am spus-o, ingaima in graba Rur Khan". Sunt jalnici si fara haz. Daca aceasta e cheia lecturii, omul cu volanul si pedalele loveste osia de gard rau de tot.

Ce-i reuseste, totusi, omului de la volan? Cateva intorsaturi de fraza, 2-3 fragmente de dialog, niste capete de poveste din care ar fi putut sa iasa ceva. Nu a vrut sau nu a putut sa le prinda si sa le aseze intr-un plot. Sau poate ca s-a grabit sa-si publice romanul (numai cu numele!) de debut.

Sau a incercat sa arate ca e cool sa nu respecti regulile de circulatie si ca pe bulevardul literaturii acum asa se merge, nici pe strada nici pe langa, nici calare nici pe jos. Daca esti Schumacher in materie de proza poti sa mergi si asa si sa fii cool, daca nu, mai bine nu.

Tudor Calin, "Clubul de biliard", Editura Cartea Romaneasca, 2007

Tot o invarteala-n jurul cozii e si "Clubul de biliard", roman care nu s-a ales, in urma travaliului creativ al tanarului Tudor Calin si al bunavointei C.R., nici macar cu un titlu mai de Doamne-ajuta.

Titlul e un fir desprins din urzeala unui capitol obscur, in care personajul obscur al cartii, intitulat Teodor Omul, intalneste un maestru batran de-o mie de ani al jocului de biliard-varianta traditionala. Mult mai potrivit ar fi fost titlul unui alt capitol, "in care Teodor se chinuie sa scrie o carte si treaba merge greu". In orice caz, n-o sa aveti parte nici de cocaina, nici de viata de noapte, nici de snuff movies, racketi, hard-core basa si alte ingrediente ale colectiei Ego.Proza a Editurii Polirom.

Nu spun c-ar fi asa rele cartile din Ego.Proza, iar Claudia Golea, Dragos Bucurenci, Alexandru Vakulovski s.a.m.d. reusesc macar sa inchege niste povesti, ceea ce nu se poate spune despre Tudor Calin. E ca si cum spre colectia de proza de la Cartea Romaneasca ar fi deturnate toate piesele soft, care incearca sa discute despre si pe langa literatura in loc sa atace literatura, si care trebuie sa-si gaseasca si ele un loc.

E ok sa vorbesti despre proces, sa duci de nas cu sarm si gratie cititorul, daca te tin curelele artistice. Puteti relua aici demonstratia de mai sus. Travaliul creativ al lui Tudor Calin e foarte asemanator cu cel al lui Cosmin Perta. Ingredientele sunt aceleasi – pasoptism, istorioare absurde, urzeala fantastica, jocuri de limbaj – si prajitura e la fel de arsa, lasata si fara gust.

Teodor Omul este omul care se impotriveste sistemului (comunist, capitalist, nu e prea clar), geniul care a excelat in toate domeniile (fizica, literatura, fotbal, contabilitate etc), care-ar fi putut rasturna lumea cu un deget, dar care hotaraste sa nu faca nimic. Porneste o revolutie literar-pacifista, fuge in canalizare si se recunoaste invins.

Tema Geniului Absolut si Neinteles e de la bun inceput rasuflata si perdanta, asa ca abordarea ei ar trebui sa fie in contra-balans – ironic-amara, jucaus-ironica – pentru a nu pierde cursa de pe linia de start. Tudor Calin reuseste sa fie in parte jucaus si in parte amar, scrie poezioare schioape in ritm popular si literatura de toaleta cu vorbe tari, insa pierde din mana fraiele si se ineaca in propriile-i tribulatii literare.

Luate separat, poezioarele si literatura de toaleta sunt oarecum reusite. Puse laolalta, ele baltesc intr-un roman amorf, iar personajul Teodor Omul e o tentativa ridicola de figura tragico-grotesca, din care, in afara de titulatura transparenta, nu ramane nimic. Cat despre alegorii si fantasme, ele sunt un bolovan prea mare pentru un roman atat de mic.