Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic
Cultura

De ce începe literatura română altfel?

de Victor Barsan     Contributors.ro
Duminică, 5 aprilie 2020, 15:16 Actualitate | Opinii


Victor Barsan
Foto: Arhiva personala

De ce este România altfel? Un răspuns posibil este cel dat în cartea omonină a profesorului Lucian Boia, şi altele – în multele sale comentarii. Noi vom examina doar un aspect particular al întrebării, şi anume: de ce începe literatura română altfel?

Vom defini mai întâi “altfelitatea” acestui început, pentru a folosi termenul profesorului Vintilă Mihăilescu. Literatura antichităţii europene – ştim cu toţii – începe cu Iliada şi Odiseea, o epopee a razboiului fratricid şi o epopee a explorării lumii. Literatura evului mediu european începe cu Cântecul lui Roland şi cu Poemul Cidului; aceste începuturi sunt preluate, dezvoltate, valorificate – generaţie de generaţie.

Literatura română începe cu două genii solitare – Cantemir şi Budai-Deleanu, şi cu două capodopere stranii: Istoria ieroglifică şi Ţiganiada. Cum s-a observat, destinele lor au fost uimitor de similare: publicate la mult timp după moartea autorilor, efectul lor germinativ, pentru literatura română, a fost nul, iar titanicul efort estetic al celor doi creatori a fost irosit. Temele lor nu au fost preluate, dezvoltate, valorificate – şi nu vor fi niciodată. Frecventarea lor este un pelerinaj într-o lume stranie, dispărută şi ne-resuscitabilă.

De ce s-a întâmplat aşa? Răspunsul e simplu: pentru că România veacului al XVIII-lea e incapabilă să acomodeze geniile. Secolul luminilor a dăruit României trei genii: un geniu politic, episcopul Inocenţiu Micu Klein, şi două genii umaniste: Cantemir şi Budai-Deleanu. Toţi trei au fost condamnaţi la exil.

Micu Klein este singurul geniu a cărei creaţie – anume conştiinţa naţională a românilor – a fost dezvoltată de contemporani şi urmaşi, dar creaţi a era atât de subversivă întrucât marele episcop a trebuit să părăsească, pentru totdeauna, pământul patriei.

Principatele extra-carpatice îşi petrec secolul luminilor încremenite în ortodoxie, anume într-o ortodoxie livrată unui popor aproape complet analfabet, într-o limbă străină. Muzicolog sclipitor, instrumentist virtuoz, filozof, teolog, istoric şi literat, erudit în cultura greacă, latină, bizantină, arabă, persană şi otomană, genial mânuitor al limbii române, Cantemir este, la el acasă, complet izolat, singular, fără a avea măcar un partener de dialog, cu atât mai puţin un cititor.

De altfel, Istoria ieroglifică e scrisă rebarbativ, de parcă şi-ar propune să îndepărteze cititorii, nu să-i atragă. Ce cititor de literatură gustă demonstraţiile de erudiţie logică, nu numai aristotelică, dar şi porfiriană? Care este potenţialul literar, artistic, estetic al silogismelor? Cantemir e un narcisist egocentric, suficient sieşi, de aceea s-a identificat cu inorogul, fiinţă fabuloasă şi hermafrodită.

Dar ce altceva putea transmite Cantemir decât spectacolul Constantinopolului, celei mai cosmopolite dintre capitalele lumii, de care se lăsase fascinat şi pe care îl fascinase, la rândul său? Sau complicatul ghem de intrigi, comploturi şi delaţiuni ale boierimii moldo-valahe, în care fusese deopotrivă actor şi spectator, câştigător şi perdant? Orgoliul său nemărginit îl face să transforme, în Istoria ieroglifică, o măruntă negociere cu Brâncoveanu (prin care “prinţul aurului” acceptă să-i răscumpere moşiile de dotă rămase în Valahia prin câteva pungi pe an) într-un eveniment cosmic. Singurul loc pe care-l vedea pentru sine Inorogul este cel din vârful piramidei moldave – acela de domnitor. Lipsit de talent politic, dar ajutat de noroc, Cantemir plonjează în exilul rusesc, care nu numai că îi salvează viaţa, dar îi consolidează opera şi posteritatea.

Elita culturala românească a Transilvaniei sfârşitului de secol XVIII suferă acut de un complex al orfanului, după ce marele episcop fusese izgonit pentru totdeauna din principat. Pentru Budai-Deleanu, atmosfera Blajului în care se întoarce după temeinicele studii vieneze este irespirabilă. Obsesiile anti-monahice ale lui Iosif al II-lea îi îndepărtează de scaunul episcopal pe valoroşii călugări Darabant şi Aron, pentru a-l instala pe mediocrul preot de mir Ioan Bob, care – cu cuvintele lui von Buday – avea “să împută locul” pentru o jumătate de veac. Singura opţiune pentru Budai este exilul. În Epistola închinătoare, Budai se identifică cu un nomad, cu un marginal.

Dar marginea va deveni centru, după vorba lui Noica. Centrul unei lumi căreia nu-i mai aparţine, care îl scrutează cu fascinaţie şi contrarietate, dar pe care n-o mai poate influenţa.

Dacă o literatură trebuie să înceapă cu o epopee, ea nu putea fi, în cazul nostru, decât una eroi-comico-satirică. De o epopee a războiului nu putea fi vorba, căci războiul eroic se înlocuise cu o competiţie a delaţiunii şi mituirii. Despre una a explorării, nici atât, căci nimic nu e mai străin unei comunităţi anchilozate în ortodoxie decât explorarea; un Ulise dreptcredincios e de neconceput. Un chanson de geste, cântec al faptelor eroice, era iarăşi exclus, căci faptele eroice ale unei naţiuni non-recepte erau fie anacronice, fie subversive. Aşadar, Ţiganiada era singurul model de epopee compatibil cu spaţiul nostru.

Este tulburător că liantul dintre Cantemir şi Budai – în măsura în care putem vorbi de aşa ceva – l-a reprezentat Micu Klein. Harnicul episcop a cumpărat de la un anticariat vienez un exemplar al Hronicului, care, prin unul dintre ostenitorii bibliotecii de la Blaj, a fost copiat şi a ajuns la îndemâna şcolii ardelene.

Deci, apariţia Istoriei… şi Ţiganiadei, ca opere inaugurale ale literaturii noastre, corespunde, cel puţin în parte, unui determinism istoric. Determinism responsabil de exilul autorilor, de ruptura creaţiei lor de lumea românească, de redescoprirea lor când literatura noastră ajunge la maturitate, deci atunci când nu mai era nevoie de ele, pentru a-i asigura dezvoltarea.

Faptele bune ale neasemuitului episcop au fost răsplătite: el este singurul din cele trei genii ale începuturilor, ale cărui oseminte s-au întors în ţară. Mormântul lui Budai a dispărut, ca atâtea alte morminte neîngrijite ale cimitirelor, iar cel al lui Cantemir a pierit odată cu demolarea, de către puterea sovietică, a ctitoriei sale de la Moscova. Osemintele trimise de Kremlin în 1935 nu sunt ale Inorogului. Nici nu se putea transforma o fiinţă fabuloasă într-o mână de lut.



Citeste intreg articolul si coemnteaza pe contributors.ro






Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















1489 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by