Cel mai așteptat film al Festivalului de la Cannes din acest an, „Once Upon A Time in Hollywood”, e o reconstituire nostalgică și exuberantă a Hollywoodului copilăriei lui Quentin Tarantino, trăită prin filtrul filmelor acelor ani. Prezența protagoniștilor Brad Pitt și Leonardo DiCaprio a adus pe Croazetă un glamour de cinci stele, care la această ediție a cam lipsit. În replică, „Dolor y gloria” de Almodóvar țintește și el sus în palmares și impresionează prin sinceritatea demersului nostalgic. Aflați mai jos ce alte filme mai au șanse la premiile care se anunță în 25 mai 2019.
Ediția a 72-a a Festivalului de Film de la Cannes, ce a debutat în 14 mai și se încheie în 25 mai 2019 (premiile se anunță începând cu ora 20.15, ora României) a programat în acest an mai multe filme bune, ceea ce e frustrant pentru că o parte din ele vor rămâne pe dinafară, dat fiind că palmaresul are doar șapte premii: la Palme d’or, Grand Prix, Prix du Jury, Premiul de regie, Premiul de scenariu, Premiul de interpretare feminină și Premiul de interpretare masculină.
E de așteptat ca șapte din cele 21 de filme să ia premii și juriul prezidat de Alejandro González Iñárritu și compus din cineastul și artistul francez Enkil Bilal, cineastul francez Robin Campillo, actrița și cineasta senegaleză Maimouna N’Diaye, actrița americană Elle Fanning, cineastul grec Yorgos Lanthimos, cineastul polonez Pawel Pawlikowski, cineasta americană Kelly Reichardt și cineasta italiană Alice Rohrwacher să nu dorească să dea câte două premii unui singur film.
Selecția din acest an, una în general foarte bună, a combinat filme semnate de regizori consacrați (Almodóvar, Tarantino, frații Dardenne sau Ken Loach) cu filme de debut semnate de doi cineaști francezi de culoare (Lady Ly și Mati Diop) sau filme ale unor cineaști europeni cunoscuți în festivaluri și aflați în premieră în Competiția canneză – e cazul lui Corneliu Porumboiu, dar și cazul lui Céline Sciamma sau al Jessicăi Haussner. Plus cineaști care au mai fost în Competiție ca Xavier Dolan, veteranul Marco Bellocchio sau fostul critic brazilian de film Kleber Mendonca Filho.
A fost o Competiție cu mulți cineaști care au câștigat deja la Palme d’or: Ken Loach și frații Jean-Luc și Pierre Dardenne l-au luat de două ori, iar Terrence Malick, Tarantino și Abdelatif Kechiche câte o dată.
Vă dați seama cât de greu e în aceste condiții să faci niște predicții, de aceea nu vom face. Palmaresul va depinde de dorința juriului de a premia filme de o valoare artistică intrinsecă sau (și) reprezentative pentru contextul social-politic actual.
Iată mai jos titlurile care ar putea intra în palmares:
„Dolor y gloria”, de Almodóvar
Personajul interpretat cu simțire de Antonio Banderas – un cineast ajuns spre bătrânețe, obosit, bolnav, deprimat, trebuie să ia parte la proiecția unui succes mai vechi de-al său, ceea ce declanșează rememorarea copilăriei și a marelui amor care s-a sfârșit din pricina dependenței de droguri a partenerului. Nostalgia pentru trecutul din care se desprinde figura luminoasă a mamei (interpretate de Penélope Cruz) îl va ajuta să realimenteze izvoarele secate ale creației.
Pedro Almodóvar n-a luat niciodată la Palme d’or la Cannes (doar premiile pentru regie și scenariu pentru „Todo sobre mi madre”, respectiv „Volver”), de aceea juriul ar putea fi sensibil la miza personală a acestui film foarte autobiografic.
Trailer „Dolor y gloria”:
„Once Upon A Time in Hollywood”, de Quentin Tarantino
Tarantino revine la anul de grație 1969, când în noaptea de 8 spre 9 august Sharon Tate (soția lui Roman Polanski, regizor în plină ascensiune atunci la Hollywood) a fost asasinată de banda lui Charles Manson. Născut și crescut în Tennessee, Tarantino are pentru Hollywoodul acelei perioade o amintire subiectivă, hrănită de tonele de filme văzute de atunci și până acum, pe marile sau micile ecrane.
Filmul lui, care are pe generic două vedete ale momentului, încă pe val – Leonardo DiCaprio (în rolul unui actor care nu mai e în trend) și Brad Pitt (cascadorul și prietenul cel mai apropiat al acestuia), plus Margot Robbie în rolul lui Sharon Tate, oferă o privire asupra Hollywoodului aflat între două plăci tectonice, între epoca sa de aur și Noul Hollywood.
Asasinarea lui Sharon Tate, care a zguduit nu doar Hollywoodul, e folosită de Tarantino în stilul consacrat de „Inglorious Basterds” într-o radiografie a Hollywoodului prin trei tipologii emblematice, reconstituirea atmosferei fiind atât de perfectă încât filmul are de multe ori, cum a spus cineva, aerul unui documentar.
Quentin Tarantino a mai luat o dată trofeul la Cannes în 1994, pentru „Pulp Fiction”, când din lista filmelor jurizate de juriul condus de Clint Eastwood a făcut parte atunci și „O vară de neuitat”, de Lucian Pintilie.
Trailer „Once Upon A Time in Hollywood”:
„Parasite”, de Bong Joon-ho
După ce a flirtat cu melanjuri de genuri și cu Occidentul, sud-coreeanul Bong Joon-ho revine acasă cu o poveste care doar la început seamănă cu „Shoplifters”, de Hirokazu Kore Eda, filmul care a câștigat anul trecut trofeul la Cannes. O familie compusă din părinți și doi tineri (băiat și fată), cu toții inteligenți și uniți, locuiește în subsolul mizerabil al unei case și, când filmul începe, tocmai descoperă că nu mai are bani să plătească internetul. Când băiatul primește temporar de la un coleg postul acestuia de meditator de engleză la o familie foarte bogată, filmul începe să se transforme într-un thriller tot mai atrăgător.
Talentul lui Bong Joon-ho de a face în același timp cinema de divertisment elevat, cu interesante întorsături de situație și o perfectă coordonare regizorală cu un film care e relevant și pentru discrepanța dintre bogați și săraci recomandă „Parasite” pentru un loc bun în palmares.
Prezentat către sfârșitul festivalului, filmul a detronat „Dolor y gloria” din fruntea topului criticilor străini adunați de Screen Daily să dea note filmelor din Competiție în încercarea de a prevesti, cumva, trofeul.
Trailer „Parasite”:
„Bacurau”, de Kleber Mendonca Filho și Juliano Dornelles
Brazilia de azi, cu dificultățile ei sociale și politice, transpare printr-un cocktail foarte proaspat de distopie, western și fantasy. Acțiunea se petrece, ni se spune, câțiva ani de-acum înainte, într-o localitate (Bacurau) condusă de un primar corupt, care controlează rezervele de apă și nu e interesat decât să fie reales în funcție. Când acesta aduce un grup de americani bogați (conduși de un lider psihopat, interpretat de Udo Kier) să facă safari și să vâneze locuitorii ca pe gazele, populația își regăsește rezervele de putere și reechilibrează balanța. Filmul o are în distribuție și pe Sonia Braga (eroina din “Aquarius”), acum în postură de doctoriță voluntară și ușor alcoolică. Vitalitatea ei e una din rezervele de energie ale filmului.
Trailer „Bacurau”:
„Portrait de la jeune fille en feu”, de Céline Sciamma
Apreciată cineastă franceză (deși are doar câteva filme) pentru atenția cu care studiază psihologia feminină, Sciamma a intrat pentru prima dată în Competiția canneză cu acest film clasic, dar asumat politic despre pasiunea dintre două femei din secolul al XVIII-ea – o pictoriță și cea pe care trebuie s-o picteze în vederea căsătoriei cu un bărbat pe care nu l-a văzut niciodată. Critica a dat în general note maxime acestui film cu teză, care e parcă mai mult politică decât cinema făcut de amorul artei.
Clip „Portrait de la jeune fille en feu”:
„La Gomera” / „The Whistlers”, de Corneliu Porumboiu:
Extinzând căutările despre limbaj începute cu “ Polițist, adjectiv“, Porumboiu preia de acolo personajul polițistului interpretat de Vlad Ivanov, căruia îi spune Cristi (cum îl chema pe Dragoș Bucur) și pe care îl introduce într-un pseudo neo noir ce se mută de la București pe insula La Gomera din Canare și chiar în Singapore.
Cristi e un polițist corupt, dar de a cărui (i)moralitate nu suntem de fapt siguri până la final, și merge pe insulă pentru a învăța un limbaj (el silbo) foarte vechi, care l-ar ajuta să scoată din arestul de la București un om de afaceri (Sabin Țambrea) implicat în business-uri necinstite în Spania și Venezuela (și care e, de fapt, personajul absent al fratelui celui acuzat din “Polițist, adjectiv“.). Folosind un stil vizual cu totul neobișnuit pentru cinemaul românesc (stil care e și el tot un limbaj), “La Gomera“ funcționează ca un caleidoscop ale cărui culori și forme se modifică permanent– de la neo noir trece la film realist și comedie, pe urmă citează westernul, inclusiv filmul românesc de aventuri cu Sergiu Nicolaescu (e o scurtă secvență din “Un comisar acuză“, după cum e și din “The Searchers“, al lui John Ford, iar scena de final se desfășoară într-un studio de film dezafectat, pentru că patronul lui e arestat pentru corupție.).
Clip La Gomera:
„Le jeune Ahmed”, de Jean-Pierre și Luc Dardenne
Dardenne-ii, care au mai luat trofeul la Cannes pentru „Rosetta” și „L’enfant”, și care sunt printre cineaștii cu cele mai multe selecții și premii aici, au revenit cu un film reușit (mai puțin finalul), decupat din realitate, deși poate părea de mai mică ambiție față de alte filme ale lor. Eroul din „Le jeune Ahmed” e un musulman în vârstă de 13 ani care s-a născut și trăiește în Belgia, într-o familie modernă, dar fără tată (nu ni se spune unde e) și care la un moment dat, sub influența imamului, decide să-și ucidă profesoara de arabă pentru că nu vrea să predea doar după Coran.
În stilul realist care a făcut atâția epigoni (inclusiv în România), Dardenne-ii urmăresc traiectoria acestui copil singur care ajunge să proiecteze idealul de puritate specific vârstei peste idealul de puritate care împinge un fanatic religios la crimă.
Trailer „Le jeune Ahmed”:
„Les Misérables”, de Ladj Ly
Gonflând un scurtmetraj al său din 2017, Ladj Ly urmărește trei polițiști (doi cu experiență de 10 ani în cartier,altul novice) timp de două zile. Cineastul spune că nu a avut parti-pris-uri și că intenția lui a fost să arate că nici locuitorii, nici polițiștii nu sunt cu totul răi sau cu totul buni, dar se vede clar de partea cui e. Filmul denunță violența și agresivitatea poliției, ca și lipsa de interes a autorităților de a integra populația minoritară.
Inspirat din mai multe evenimente reale, puse cap la cap într-o poveste, filmul suferă de pe urma unui scenariu neconvingător în punctele esențiale, deși talentul regizoral al lui Ly e vizibil (mai ales în scenele filmate cu neprofesioniști). „Les Misérables” nu e „La Haine”, filmul care l-a lansat pe Mathieu Kassovitz în 1995, dar lansează un cineast francez de culoare, lucru rar în Franța. Filmul a prins foarte bine la critica străină, care îl vede undeva în palmares. Dacă nu, e posibil să ia Premiul de debut Caméra d’or, acordat de juriul condus de Rithy Panh.
„A Hidden Life”, de Terrence Malick
Posesor deja al unui trofeu la Cannes obținut în 2011 pentru „The Tree of Life”, americanul Terrence Malick a revenit în Competiție cu un film la fel de lung și în același stil poetic, deși mai riguros dramaturgic. Inspirat dintr-o poveste reală, filmul reconstituie în maniera unică a lui Malick ultimii ani din viața lui Franz Jägerstätter, un fermier austriac ce a refuzat să lupte în armata germană, fiind închis și executat în 1943 și apoi declarat martir și beatificat în 2007. Surprinzător, Jägerstätter s-a născut într-o zi de 20 mai, filmul a avut premiera mondială pe 19 mai, iar el este celebrat pe 21 mai. Dacă juriul va decide să dea câte un premiu de film (dat fiind că sunt multe filme care ar putea fi premiate), “A Hidden Life” ar putea fi recompensat pentru interpretarea actorului german August Diehl.
Clip„A Hidden Life”:
