INTERVIU Liviu Iancu, autorul cărții Xanax: Am vrut să fac din Xanax o armă împotriva plictiselii, dar e și o încercare de a vindeca de ipocrizie

de Redactia     HotNews.ro
Vineri, 8 martie 2019, 4:05 Actualitate | Cultură


Liviu Iancu
Liviu Iancu este jurnalist economic, a lucrat la Mediafax, Business Magazin sau Profit.ro. A însoțit miniștri și a stat de vorbă cu miliardarii acesti țări. Acum, fără a se strădui prea tare să ascundă identitea acestora, Liviu Iancu îi expune necruțător. așa cum i-a perceput el : incompetenți, slugoi, despotici, bețivi, depravați sau oameni inteligenți, misterioși și plăcuți. Cateva instantanee: un ministru se aruncă în biroul lui peste o tânără jurnlistă, un om de afaceri îi trimite jurnalistului cadou un porc viu, Elena Udrea l-ar fi făcut invidios și pe Ceaușescu când facea vizite de lucru. Cartea este scrisă cu un umor dens care vă va ține captivi, iar pariul lui antiplictiseală e câștigat. Rămâne de jucat pariul cu ipocrizia și controversele stârnite.

Redacția: "Ține minte, Liviu, dacă nu scrii o carte care să le vindece celor din jur o rană, mai bine n-o mai scrie". Acesta a fost sfatul ”Poetului”, unul din cele mai importante personaje ale cărții și mentorul tău. Se aplică la cartea ta, Xanax? Ce răni ar vrea să vindece Liviu Iancu, cu sau fără carte?




Liviu Iancu: Dac-am fi fost într-un film SF, ți-aș fi spus că Xanax e un cyborg creat într-un buncăr din Europa de Est și programat special să vindece răni. Mi-ar plăcea să-i vindece pe unii de frica de lectură, adică să-i facă pe mulți dintre cei cărora nu le place să citească sau au renunțat la asta din diverse motive să redescopere că textul tipărit poate aduce aceeași desfătare ca Facebook, Netflix sau un meci bun. Am vrut să fac din Xanax o armă împotriva plictiselii pe care unele cărți o provoacă. Xanax e și o încercare de a vindeca de ipocrizie, de false pudori și de teama de a-ți asuma ceea ce ești. Mi-am dorit ca această carte să fie și un mic leac împotriva depresiei și a multor altor suferințe.

Rep: Jurnaliștii sunt ocupați, sictiriți, trăiesc cu urâtul în ochi toată ziua, nu mai cred în zâne. Cum reușeșți să te motivezi că să scrii? Unde te-ai poziționa pe spectrul jurnalist-scriitor?

Liviu Iancu: Eu, după două decenii de presă, dacă trec cu mașina pe lângă un accident oribil, primul gând e să-i sun pe colegii de la News.ro și să le livrez știrea cu accidentul. Dacă pică un avion lângă mine, pe stradă, aș avea, probabil, același impuls. Presa te înrăiește, te abrutizează, iar o parte din Xanax vorbește despre mica luptă a unui mic jurnalist bețiv și gagicar cu această dezumanizare.

Noi, jurnaliștii economici, suntem fericiți dacă am aflat primii o știre cu o mare companie care intră în insolvență, și scriem asta senini, fără să ne gândim că în urma acelui faliment rămân familii pe drumuri și că-n casele fiecăreia se declanșează, poate, o dramă. Jurnalistul urmărește falimentul, pe când scriitorul ar trebui să vorbească despre dramele din spatele falimentului. Marii jurnaliști de investigație - nu e cazul meu și, din pacate, nici al majorității covârșitoare a ziariștilor români, le îmbină pe amăndouă și de aici se nasc marile articole și, ulterior, marile romane. Eu sper să fie reușit cu Xanax ceea ce n-am reușit ca jurnalist, deși nu mă consider scriitor, ci doar un reporter economic care a scris o carte. Scriitor, cred eu, e ăla care trăiește doar din cărțile sale.


coperta Xanax
Foto: Editura Trei
Rep: Un subiect delicat prins în carte este și cel al atențiilor pentru jurnaliști. Prost plătiți, tentatia apare. Putem vorbi și de un Vest Sălbatic al presei după 1990? Cine oferea atenții sau cine dădea șpagă, politicianul sau omul de afaceri? Cum vezi situația azi?

Liviu Iancu: Presa nu e un teren viran în care bogătașii - oameni de afaceri ori politicieni, aruncă pungi cu bani, ci un domeniu unde se câștigă prost și se muncește mult, iar cei mai mulți jurnaliști n-au primit niciun vârf de ac de la nimeni ba, mai mult, unii nici măcar nu-și primesc salariile la timp. Un jurnalist cu câțiva ani de experiență câștigă cel mult 2.000 de lei și singurul lui gând e să plece mai repede de acolo. De ce oare? Pentru că aruncă miliardarii cu bani în el?

Pentru cei mai mulți, presa e o sală de așteptare către un job mai bine plătit și mai sigur, iar cei care îmbătrânesc prin redacții sunt, de cele mai multe ori, obosiți și resemnați și niciodată bogați. La un mare forum în Viena am putut să fac diferența între jurnaliștii de limbă germană, mai toți trecuți de 50 de ani, în costume Armani și cravate, și tinerii ziariști români, cu blugi ieftini și tricouri de 20 de lei. Presa reflectă exact condiția românului în lume, nu e altceva decât o oglindă.

Rep: Ghici ciupercă-ntr-un picior ce-i?! Nu te-ai străduit prea tare să ascunzi identitatea personajelor despre care vorbeșți. Și ai povești multe și interesante despre oameni politici, oameni de afaceri și ziarișți cunoscuți. Nu ți-e teamă de procese?

Liviu Iancu: Nu doar că nu-mi e teamă de procese, dar chiar mi-aș dori să am cât mai multe, pentru că asta ar crește vânzările romanului. Cărțile, din păcate, nu sunt subiectul prea multor știri în România. Faptul că un ministru în călduri, căruia i se pare că se regăsește ironizat într-un roman, sau un șef de presă lingău ori un om de afaceri pasionat de bordeluri intentează un proces autorului poate fi subiectul unei știri. Iar orice știre înseamnă reclamă, ceea ce pentru carte e un lucru excelent.

Pe de altă parte, valoarea cărții, sper eu, nu stă în faptul că unele personaje pot fi recunoscute ușor. Când am învățat să citim, sora mea și cu mine ne-am străduit s-o deprindem și pe bunica noastră cu alfabetul, ca să se poată uita și ea la filme străine la televizor. Dar n-am rezolvat mare lucru, pentru că de fiecare dată, în loc să fie atentă la subiectul filmului, ea ne spunea: "Ia uite ce samănă femeia asta cu nevasta lu' Marin al lu' Buhurezu!". "Uite ce ochi beliți are actoru' ăsra, zici că e Ion al lu' Manu!".

E păcat ca cei care citesc Xanax să piardă esența și savoarea cărții încercând să facă pe detectivii și să descopere cine era ministrul care a alergat prin birou o jurnalistă sau omul de afaceri care și-a făcut nevoile în fața unei prostituate legate de pat.

Rep: Vei fi acuzat că nu e moral/deontologic să bei sau mergi la un bordel cu un politician sau o simplă persoană și apoi să scrii despre asta fără acordul celui în cauză...


Liviu Iancu: Capitolul despre presă se numește "Marele bordel". De ce oare? Când văd la televizor diverși politicieni cum discută competenți prin studiouri și-și dau cu părerea despre orice, mulțumiți de sine, în timp ce țara e săracă și tristă ca o prostituată bătrână, am un sentiment amestecat de complicitate și silă față respectivii politicieni, de parc-aș fi fost împreună cu ei la curve. Toți suntem vinovați, nepasarea noastră e cauza pentru care aceste turme de incompetenți, dintre care unii sunt și infractori, au ajuns să se ne tot conducă prin rotație. Cu toată aceasă complicitate, aș scrie oricând despre ei.

Nu poți să încerci să scrii o carte bună fără să superi pe nimeni. Întotdeauna vor fi victime colaterale când vrei să construiești ceva, mai moare un zidar, căzut de pe schele, poate cazi și tu și îți rupi gâtul... Peste ani, dacă Xanax va rezista, chestiile astea devin secundare. După ce a publicat Fiesta, pe Hemingway îl căutau "prietenii" din carte pe străzi ca să-i ceară socoteală pentru ce a scris despre ei. Dacă Xanax va însemna măcar 1% din ce reprezintă Fiesta în literatura lumii, voi fi fericit că unii mă vor considera imoral.

Liviu Iancu
Foto: Arhiva personala
Rep: Există episoade ca cele enumerate mai sus pe care ai ales să nu le povestești?

Liviu Iancu: Sigur. Sunt sute de episoade pe care nu le-am povestit în carte, unele vesele, altele triste. Să-ți dau un exemplu trist: eram prieten destul de apropiat cu un ministru, unul tânăr și foarte important, vicepremier. Se sfătuia cu mine pe diverse teme și destul de des stăteam de vorbă la el în birou. Cam în perioada aia am avut o problemă foarte gravă de sănătate, o operație grea la inimă, și am lipsit din peisaj cam două luni. M-a sunat ministrul și ne-am văzut, ca de obicei, la el la cabinet, și tocmai îi povesteam cât de greu mi-a fost și cum mi-au indus cei de la spital starea de comă din care n-au mai putut să mă trezească timp de trei săptămâni. Eram cu povestirea în punctul culminant și ministrul se uita la mine cu ochii măriți, cumva îngroziți, și mi-a părut rău că l-am încărcat cu o poveste atât de tristă. "O secundă", a zis el și a pus mână pe telecomandă, pornind sonorul televiziorului care era aprins, dar pe mute în spatele meu. Un coleg de partid de-ai lui fusese arestat și ministrul la asta se holba pe lângă capul meu atunci când eu credeam că l-am încărcat emoțional cu drama mea. Apoi, după ce s-a terminat știrea cu arestatul, a zâmbit cu aer de politician și mi-a zis: "Deci așa, toate bune!". Uitase într-un minut tot ce-i povestisem. Cam atât despre empatia politicienilor.


Rep: În România se citește puțin. O spun statisticile, se plâng editorii. Cum ai defini un scriitor de succes din punct de vedere editorial?

Liviu Iancu: Nu cred că există în țara noastră niciun scriitor de succes în adevăratul sens al cuvântului. Rarisim găsim în România cărți cu vânzări de 20.000 de exemplare, adică acel "bestseller" a fost citit de 0,1% din populația țării. Ca bani, scriitorul respectiv a câștigat din succesul lui cel mult 20.000 de euro, sumă cu care nu-și poate cumpăra nici măcar un sfert de apartament. E ridicol. Mare parte dintre așa zișii scriitori care se împăunează pe la cenacluri în care se laudă între ei și care-și citesc, fascinați de sine, operele pe la festivalurile de literatură au vândut, în general, sub 1.000 de volume dintr-o carte, adică au cititori cât populația unui sat mai răsărit. Succes înseamnă să vinzi milioane de exemplare, să te recunoască miliardarii în vacanță în Caraibe sau pe străzile din Paris, să te cheme Oprah la emisiunea ei și să înceapă CNN știrile cu tine.

Rep: Condiția jurnalistului. Descrii jurnalistul din jurul anilor 2000 că fiind prost plătit, mereu pus să aleagă între o bere și o masă bună, o chirie bună, îmbătrânind cu pixu-n mâna și în RATB. Cum vezi evoluția jurnalistului român și a presei?


Liviu Iancu: Am o prietenă foarte bună trecută de 50 de ani, om de afaceri serios, milionar, care a muncit din greu toată viața și pe care am luat-o într-o zi cu mașina de la un târg de turism. "Ai BMW????", s-a minunat ea și a continuat: "Din ce bani ți-ai permis tu, ca jurnalism, să-ți cumperi BMW???"

Pentru mulți, asta înseamnă jurnalistul român, un tip ponosit și nemâncat, care umblă cu autobuzul și acceptă oricând o masă. Un jurnalist, în opinia multor oameni de afaceri, e suspect dacă după 20 de ani de muncă la cele mai de top publicații economice își permite o mașină germană la mâna a doua. I-am spus prietenei: "E un BMW second hand, m-a costat 13.500 de euro și am făcut credit, iar la bancă plătesc mai puțin decât dădeam pe țigări atunci când fumam". A tăcut câteva secunde, dar tot nu s-a împăcat cu gândul: "Și totuși, e un BMW. Cum să mergi tu, jurnalist, cu un BMW???" Dacă aș fi venit cu un Logan, nu s-ar fi mirat nimeni.

Rep: Presă online, o cale spre o interactivitate mai mare și profesionalism sau o piatră în plus de gât pt jurnalist căci "pe net totul e gratis"?

Liviu Iancu: Cu 10 ani în urmă, când mă întâlneam la terase cu prietenii mei jurnaliști, unul dintre ei, Victor Kapra, profețea de fiecare dată: "În 10-15 ani majoritatea ziarelor o să fie pe net, nu pe hârtie". Ne uitam la el ca la un nebun și ne dădeam coate: "S-a matolit râu de tot Victor". Dar a avut dreptate.

Cred că e mai ușor acum, într-un fel, pentru că poți promova mult mai bine ceea ce scrii, poți trimite link-urile cunoscuților, le poți posta pe facebook... Pe vremuri, părinții mei făceau un drum de 7 kilometri până la Găești, ca să cumpere ziarul în care mă lăudasem că am un text pe prima pagină. Dar în alt fel e și mai greu acum, pentru presa care a mai rămas serioasă concurează cu toate acele știri false, cu toate fake-urile mult mai tentante pentru unii cititori decât știrile sobre și, implicit, terne. Eram odată la Constanța, cu serviciul, când m-a sunat mama disperată. De când a ieșit la pensie are și ea cont de facebook și stă pe net mai mult decât mine. "Rămâi acolo, că o să fie un ciclon!". Citise undeva pe net despre asta. Bineînțeles că n-a fost niciun ciclon.

Cu două decenii în urmă, prietenul meu Costel, despre care povestesc în jumătate din cartea mea, îl întreba la băutură pe mentorul nostru mult mai în vârstă, Poetul, profesor la liceul din oraș. "Mai învață copiii carte, dom' profesor?". Voia să spună cumva că pe vremea noastră se învăța carte și, iată, vremurile s-au degradat și copiii au devenit mult mai superficiali. "Niciodată n-au învățat copiii carte. Au fost în fiecare clasă câteva vârfuri, unii medii și ceilalți, grosul, slabi". Cam așa e și cu presa online sau nu, veche sau contemporană.

Rep: Alt front, disidența anticomunistă a intelectualilor. Mă refer la pasajul în care "Poetul" își dă seama că nu a păcălit Securitatea, ci că Securitatea nu a prea dat doi bani "pe niște intelectuali amărâți cărora le plăcea doar să facă pe deștepții și nu erau periculoși". Poetul lăcrimează și gestul ăsta transmite imagine și emoție cât un roman întreg. Ce vrei să ne transmită lacrimile Poetului despre acea perioadă?


Liviu Iancu: Poetul crezuse că, în felul lor, intelectualii din micul nostru orășel se luptaseră cu comunismul și cu securitatea. Primeau cărți din Franța, le trăgeau la xerox, le citeau pe ascuns și le povesteau între ei. A fost dărmat când a aflat după Revoluție de la turnătorul orașului că Securitatea știa tot, dar că nimeni nu-i considera periculoși pentru regim pe cei câțiva intelectuali care beau ca porcii, se lăudau unul pe altul și apoi se turnau între ei. Ce vreau să transmită această imagine? Că nu poți demola un regim totalitar prin cultură și că acele gesturi de frondă trandafirie pe care intelectualii le consideră "sublime" sunt total inutile. Nu poți să dinamitezi un partid de hoți doar cântându-i 500 de zile la rând serenade sub ferestre.

Rep: Ai ajutat și la construirea de Biserici, ai strigat la ușă la Perpessicius și ai vrut să agăți unguroaice pe post de macho argentinian. Câteva fragmente absolut savuroase. Evident că ne întrebăm cât adevăr e la mijloc și cât a brodat scriitorul? Care e fragmentul tău favorit?

Liviu Iancu: Sunt adevărate în linii mari și, pe undeva, sunt fericit că n-a fost nevoie să inventez mare lucru, pentru că cititorul simte imediat diferența dintre autentic și fake. Dar nu sunt o stenografă care să bată la mașină exact ceea ce a văzut, pentru că realitatea e ca o casă cheală, doar cu pereți și fundație. Ceea ce dă valoare unei case sunt altele, zugrăveala, ferestrele, ușile, acoperișurile, mobilierul... Cam asta am pus eu pe acei pereți care înseamnă realitatea. E drept ca dacă n-aș fi avut acei pereți, n-aș fi avut ce zugrăvi și ce mobila. Viața mi-a livrat deja destule subiecte fierbinți pentru care, din păcate, eu sau prietenii mei am plătit un preț care, de multe ori, n-a fost mic. Xanax e un roman sumbru, scris amuzant. Citim și râdem, dar de fapt cei de care ne amuzăm suntem noi cu dramele noastre, cu meschinăriile noastre. Am prieteni care îmi spun: "Am citit Xanax și m-am distrat, am râs...". Iar eu mă bucur că le-a plăcut cartea, dar mă întristez că nu i-au înțeles esența. Fragmentul meu favorit sunt ultimele 50 de pagini din carte, cele unde se adună, practic, toată esența romanului

Rep: Ai văzut politicienii în mediul lor natural, nefardati :) Cum arată? S-a schimbat clasa politică românească? Avem oameni de afaceri mai serioși, decuplați de la afaceri doar cu statul?


Liviu Iancu: Da, am văzut mulți politicieni în mediul lor natural. Cum arată? Goi, zgomotoși și inutili, ca o cratiță care se rostogolește pe asfalt. Ca jurnalist de turism lucrez de 20 de ani cu cei de la Ministerul Turismului. Cam în fiecare an vine alt ministru și, după doar câteva luni, are impresia că le știe pe toate, că e un mic Dumnezeu și că nu mai are nimic de învățat de la nimeni. Uită că e un biet incompetent numit politic, un politruc al cărui singur merit e că șeful lui are încredere în el pentru că e lingău și supus. Vorbesc cu fiecare dintre acești miniștri ca și cum aș fi un doctor care știe că are în față un pacient în stare terminală.

Am agenda plină de telefoane ale foștilor miniștri care azi nu mai înseamnă nimic. Mai știe cineva de Cristi Petrescu sau Mircea Dobre? O să îți mai amintească cineva peste ani de Bogdan Trif, actualul ministru al Turismului, care e atât de încântat de sine de parc-ar fi construit cu mâinile lui, de la zero, litoralul românesc și jumătate din Carpați. Dacă n-am întâlnit niciun politician consistent, care să mă impresioneze, am cunoscut destul de mulți oameni de afaceri serioși, care și-au făcut banii cinstit. În afaceri nu e suficient să fii lingău cu șefii, ca în politică, sau să știi să tragi sfori. Mai ai nevoie, uneori, și de ceva minte și caracter puternic.

Rep: Mi-a plăcut mult o formulare: ”Unii oameni cresc împreună cu banii lor, iar alții nu”. Ce oameni de afaceri te-au impresionat prin inteligență, stil sau naturalețe? Ce oameni te-au impresionat în general?


Liviu Iancu:
M-au impresionat prin inteligența și originalitatea lor mulți, pentru că România are oameni de afaceri valoroși, dar m-aș referi la cei din turism, pe care îi cunosc cel mai bine: Cristian Pandel (apare cu numele real la finalul cartii), proprietarul Christian Tour, un om care vinde vacanțe de 85 de milioane de euro pe an, dar își face timp să picteze, să scrie, să citească și să meargă de câteva ori pe an la schiturile de pe Muntele Athos; Dragoș Anastasiu, proprietarul Eurolines, un antreprenor 100% occidental, un tip cultivat, elegant și diplomat, care merge la teatru, la filme și citește, Ionuț Nedea, un tânăr de nici 40 de ani care deține portalul Litoralulromanesc.ro, cel mai mare vânzător de vacanțe la Marea Neagră și care citește mai mult decât un profesor universitar, îi place să gătească și să călătorească și vara doarme în curte, sub cerul liber. Un afacerist pe care-l admir e și Mohammad Murad, cel mai mare hotelier din România, un om de afaceri sclipitor și cu un simț artistic atât de dezvoltat, încât ar fi avut același succes și dacă s-ar fi făcut scriitor sau regizor. El e autorul formulării din întrebarea ta. Dar cei mai apropiați oameni de afaceri nu-mi sunt aceia cu care lucrez și despre care scriu, ci alți câțiva, cu care am devenit foarte bun prieten în urma marii noastre pasiuni comune - câinii de vânătoare: Liviu Mihăescu, Dan Mocanu și Cristi Misici. Cu Liviu Mihăescu, proprietarul mai multor PUB-uri din Centrul Vechi, vorbesc și râd toată ziua, iar cu ceva timp în urmă, când ne-am supărat prostește și n-am mai vorbit o vreme după o ceartă despre câini, m-am simțit la fel de deprimat ca atunci când a murit tata.

Rep: "Liviule, vei ajunge important doar atunci când alții vor scri despre ține"!, ți-a zis bunica :) Cum ai vrea însă să se vorbească în continuare despre prima ta carte, Xanax?

Liviu Iancu: Când eram mai tânăr citeam tot felul de reviste literare, unde se vorbea elogios despre diverse cărți ale unor scriitori români de care nu auzisem. După cronici, m-aș fi așteptat să descopăr cel puțin un Garcia Marquez, un John Cheever sau Raymond Carver român, dar când cumpăram cartea respectivului autor și mă apucam de citit, mă loveam de o proză greoaie, obosită și falsă, cu stil căutat și bolovănos, care nu-mi transmitea nimic. Nu știu cum aș vrea să se vorbească de Xanax, însă mi-aș dori să se vorbească multă vreme de acum încolo și s-o facă nu atât specialiștii, cât, mai ales, cititorii și cei care, de obicei, nu obișnuiesc să se relaxeze cu o carte. Mi-aș dori ca romanul meu să fie atât de dătător de speranță încât cei care merg la rude la spital să le ducă și un Xanax.

Rep: Ai fost în pragul morții, ai trăit o experiență incredibilă. S-a schimbat ceva în modul în care percepi viața și lumea?

Liviu Iancu: Da, s-au schimbat multe. Mi-am dat seama că, pe cât posibil, vreau să fac doar ceea ce îmi place și să nu mai pierd vremea cu lucruri care mă enervează. Am refuzat un salariu triplu în altă parte doar pentru că mie îmi place Profit.ro, oamenii cu care lucrez și programul de acolo, am refuzat de multe ori să mă întâlnesc cu oameni importanți, care mă sunau din interes, doar pentru că în ziua aia aveam programată o ieșire pe câmp cu câinii, mă întâlnesc și vorbesc pe cât posibil cu oameni care îmi plac și, iată, m-am hotărât să aștern sincer experiența mea într-o carte care sper să-i ajute pe unii să treacă peste momentele grele din viața lor.

Rep: Apropo, de unde naiba știi atâtea despre bufnițe și cucuvele? :)

Liviu Iancu:
Locuiesc undeva lângă o școală privată, unde învață copii din clasele I-IV ai unor oameni cu mulți bani. Zilele trecute l-am scos la plimbare pe Jep, cel mai mic dintre câinii mei, o bijuterie de pointer de 5 luni, frumos și delicat ca o jucărie. Tocmai ieșeau copiii de la școală și, pentru câteva clipe, m-am temut că o să sară toți să se joace cu el, iar eu nu aveam prea mult timp. Dar am fost surprins să constat că niciunul dintre zecile de copii nu i-a aruncat nici măcar o privire: unii erau cu ochii în telefoane, iar alții s-au aruncat, pur și simplu, în mașinile de 50-100.000 de euro care veniseră să-i ia de la școală. Eu, spre deosebire de ei, am avut marele noroc să mă nasc în anii '70, când nu existau smartphone-uri și internet, iar părinții mei să nu fie foarte bogați și să locuiască undeva la țară. Tot contextul ăsta mi-a permis să am o copilărie de basm, ca-n filmele fantasy, pe care mi-am petrecut-o prin păduri, printre câini și animale sălbatice. Dacă aș fi avut smartphone pe atunci, n-aș fi știut cum arată bufnița, vulpea și căprioara. Xanax e o carte despre viața reală, un roman care seamănă mai degrabă cu o bufniță decât cu un smartphone.






Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.
















8022 vizualizari


Abonare la comentarii cu RSS

ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by
mobile version