Mai intai, a fost Premiul Whitbread pentru „Versetele satanice”, desemnat romanul anului 1988. A urmat, in 1989, condamnarea la moarte pronuntata impotriva lui Salman Rushdie prin ordin religios (fatwa) de ayatolahul Khomeini, liderul spiritual al Iranului. Intre timp, traducatorul japonez a fost ucis, cel italian a supravietuit la mustata unui atentat iar Rushdie a trait mai bine de zece ani underground, sub protectia guvernului britanic.

In 2007 „Versetele” au fost traduse in limba romana de Dana Craciun (care se luptase cu alte patru romane de Rushdie), au fost afurisite de BOR si au disparut, aproape imediat, din librarii. Nu in sacii cenzurii religioase, ci in sacosele cititorilor curiosi.

Alte detalii de context

In februarie 1999, la zece ani de la proclamarea fatwei, noul ayatolah Hassan Sanei a promis 2,8 milioane de dolari recompensa pentru moartea lui Rushdie.

In 2006, autoritatile iraniene au anuntat ca fatwa va ramane in vigoare pe termen nedeterminat. Cartea a fost interzisa in India, tara natala a lui Rushdie, si arsa pe strazile din Yorkshire, Anglia – tara de adoptie a lui Rushdie. Un terorist libanez a murit intr-un hotel din centrul Londrei in 1989, incercand sa umple o carte cu exploziv. Doua etaje ale hotelului au plecat, impreuna cu el, pe lumea cealalta.

Acesta ar fi fost un atentat esuat al gruparii Hezbollah impotriva renegatului Rushdie, iar teroristul neinemanatic are un monument de martir-erou la Teheran. In Pakistan a rulat un film de succes, in care Rushdie apare drept un monstru insetat de sange, care vrea sa distruga tara cu discoteci si cazinouri, si in care binele invinge, in cele din urma, intr-o scena primita cu entuziasm de pakistanezi.

Cele patru carti sfinte ale Coranului zboara prin aer si trag cu lasere in capul lui Rushdie, pana ce acesta explodeaza intr-un foc de artificii. Scriitorul a incercat sa-i ia pe fundamentalisti cu binisorul si si-a ceruz scuze, intr-o scrisoare adresata ministerului iranian de externe, pentru neplacerile cauzate „adeptilor sinceri ai Islamului”, aratand ca, intr-o lume in care coexista atatea religii, trebuie sa invatam sa respectam sensibilitatile celorlalti etc.

N-a functionat. Imamul Khomeini i-a raspuns personal: Iertarea e negata 100%. Chiar daca Rushdie ar deveni cel mai pios dintre oameni, „este obligatoriu pentru orice musulman sa-si puna in joc tot ceea ce are, viata si averea, sa-l trimita in Iad”. Nu numai Salman Rushdie este condamnat prin aceast ordin religios, ci „toti cei implicati in publicarea cartii si care ii cunosc continutul”. Orice drept-credincios care va fi ucis in timpul executarii fatwei va fi considerat martir.

Publicitate si dezinformare

Cu asemenea fundamentalisti subtili si inteligenti in joc, publicitatea pentru Rushdie si pentru „Versetele” sale era garantata. Desi ma indoiesc ca cineva ar fi scris o astfel de carte de dragul celebritatii si ca, daca ar fi stiut ca urmeaza ani de panica si de fuga, de calatorii fortate in jurul lumii si de identitati false, un artist cu mintea intreaga s-ar fi incumetat sa inmaneze manuscrisul unui editor.

In plus, Salman Rushdie primise deja, pentru „Copiii din miez de noapte”, un Premiu Booker (1981) si apoi, pentru „Rusinea”, un Prix du Meilleur Livre Étranger (1983), in Franta. Avea deja toata celebritatea si publicitatea pe care si-o dorea. Au citit ayatolahii iranieni si, mai nou, inaltii prelati ai BOR cartea? Cel mai probabil, nu. Ayatolahii au, cel putin, o scuza. Daca ceva aduce defaimari Profetului, atunci acel lucru nu trebuie citit.

Mai mult, se pare ca nici traducerea in araba si persana n-a fost foarte exacta, sugerand, inca din titlu, ca de fapt intregul Coran ar fi satanic. Iar multe reactii s-au bazat, de aceea, pe zvonuri cel putin dubioase: Mahomed ar fi fost comparat cu o prostituata, ar fi fost inconjurat de banditi, Profetul insusi ar fi fost sef de bordel etc. In plus, teoria literara din Orientul Mijlociu nu e, dupa toate aparentele, la fel de avansata ca cea din Occident: fictiunea e deseori confundata cu minciuna iar paginile imaginate de Rushdie ar fi avut marea vina de a nu fi fost exacte, stiintifice si conforme Coranului.

Totusi, a nu cunoaste paginile de fictiune incriminate nu e o scuza, pentru ayatolahi, ca sa condamne pe cineva la moarte in absenta – fapt care contravine, oricum, traditiei juridice a Islamului. Insa Patriarhia Romana chiar nu are nici o scuza, in afara, poate, de faptul ca a condamnat cartea in ziua aparitiei sale. Nici un prelat BOR n-ar fi avut timp sa citeasca cele 650 de pagini – nu tocmai usor de dovedit – ale romanului, daramite sa ia, in cunostinta de cauza si consultandu-se cu ceilalti, o asemenea decizie.

„Exprimindu-si solidaritatea cu comunitatea musulmana din Romania, in contextul aparitiei in limba romana a cartii intitulate «Versetele satanice», Patriarhia Romana dezaproba manifestarile care lezeaza valorile spirituale si simbolurile religioase, indiferent de religia oficiala pe care acestea le exprima“, a tunat forul BOR, dand dovada de un ecumenism induiosator. Ca musulman roman, m-as fi simtit jignit.

Nici un canon nu cere crestinilor ortodocsi sa nu se atinga de o carte, fie ea si defaimatoare, si cu atat mai putin nu le impune sa se faca de ras prin ignorarea deplina a continutului ei. Ce zvonuri or fi umblat pe la urechile educate ale inaltilor prelati ai BOR?

„Versetele” pe intelesul tuturor

Ce fel de carte e, totusi, „Versetele satanice”? Una care s-a vandut ca painea calda imediat dupa aparitie, multumita si reactiei promte a Patriarhiei Romane.

Cititorii care s-au copt inainte de 1989 si-au amintit de vremurile cand se bateau pe romanele lui Marin Preda si ale lui Augustin Buzura. Mie mi s-a intamplat, pentru prima oara, sa iau la rand librariile din Bucuresti, apoi din Constanta si sa intalnesc, pretutindeni, aceeasi reactie. Vanzatorii imi radeau in nas: nu mai e, s-a vandut imediat, asteptati sa mai scoata Poliromul un tiraj. Cenzura vinde, fara indoiala, cartea mai bine decat orice.

Pe scurt, despre ce e vorba in „Versete”: doi actori, Gibreel Farishta si Salahuddin Chamchawalla, un chip-fetis al Bollywood-ului si o voce-fetis al show-biz-ului englezesc. Prinsi intre doua lumi, intre India colonizata si Anglia colonizatoare, ca si Rushdie, educati si in India, si in Anglia, ca si Rushdie. Unul isi cauta credinta, al carui antonim ar fi indoiala, celalalt isi cauta identitatea, ca alternativa la dezradacinarea-debusolanta-dezabuzanta.

Minuni si revelatii, teroristi si bombe, femei frumoase si femei militante, familii dezbinate si familii reunite, toate sunt prinse in acest duplex magico-realist, intre Bombay si Londra. Stilul e aglutinant, baroc, povestea e deseori intrerupta de alte povesti si revelatii, lectura nu e lipsita de hopuri, insa nici carusel postmodern care da cu tine de pamant nu e. Pe scurt, povestea „Versetelor satanice”.

Una din revelatiile care intrerup povestea vine in vis si rascoleste mintea deja zdruncinata a lui Gibreel Farishta. Actorul Gibreel isi da seama ca ar fi unul si acelasi cu arhanghelul Gibreel, cel care i-a dictat lui Mahound-Mesagerul cuvantul lui Allah-Unicul-Dumnezeu. In visul nebunului Gibreel viitorul Profet al Islamului primeste si revelatia Versetelor Satanice: „Ce credeti despre Al-Lat si Uzza si Manat, a treia dupa ele? Acestea sunt lebede, ce zboara sus si in mijlocirea lor sa se nadajduiasca”.

Altfel spus, pe langa Gabriel ar fi existat si alti ingeri intermediari – cele trei zeitati pagane pe care le adorau, in acea vreme, locuitorii din Mecca. Asta e tot. Istoria academica accepta episodul ca fiind unul real, Mahomed renegand ulterior versetele si afirmand ca au fost inspirate de Satan. Cei mai multi dintre invatatii islamici resping insa episodul versetelor, pe motiv ca nu se cunosc toate sursele prin care acesta a trecut, pana in ziua de azi.

In planul romanului, pretextul versetelor sustine o alegorie. Mahomed are doi adversari, pe poetul satiric Baal si pe Hind, preoteasa celor trei zeite locale. Profetul ezita, se lupta cu ingerul Gibreel, are convingeri pacifiste si porniri de manager-comerciant. E pragmatic si rational si se teme de ceea ce nu poate intelege – in principal, de femeile care l-ar putea trata ca pe egalul lor. E unul dintre personajele lui Rushdie, contradictorii si schizofrenice, insa, in final, viata si moartea lui au un mesaj pozitiv: Dumnezeu-Allah este, cu siguranta, viu!

Ce pedeapsa

Comparati cu „Ultima ispita a lui Iisus”, filmul lui Martin Scorsese, si cu „Da Vinci Code”, romanul lui Dan Brown.

Ce pedepse credeti ca ar trebui sa primeasca Scorsese si Brown de la ayatolahii catolici/ortodocsi? Dupa ce ati citit aceasta cronica, si dumneavoastra cunoasteti, in mare, continutul „Versetelor satanice”. Nu v-am povestit romanul, de altfel acest lucru e imposibil cand vine vorba de scriitori precum Marquez, Borges sau Rushdie. Insa ati aflat care e marea blasfemie si v-ati varat, involuntar, nasul in chestiunea interzisa a versetelor dictate de Shaitan-Diavolul lui Mahound-Profetul-Mesager.

Nu stiu de ce ar trebui sa va temeti, de acum incolo, mai rau: de condamnarea lui Khomeini-Sanei sau de pretul de 60 RON de pe coperta cartonata a primei traduceri in limba romana a „Versetelor”, de la Editura Polirom.